Arhive spirituale (1): câteva întrebări şi răspunsuri


Înainte de anul 1990 am pus nişte întrebări unor tineri dintr-o biserică baptistă. Întrebări tipice pentru nivelul meu de spiritualitate din acea perioadă. Am primit şi nişte răspunsuri. Tipice, dar sincere. Acestea vor apare în postările ce urmează. Apoi le-am mai pus nişte întrebări în anul 1989. Şi acestea vor apare, dar mai târziu.

Iată primele întrebări:

  1. Cîţi ani ai?
  2. L-ai primit pe Domnul Isus ca Mîntuitor? Cînd?
  3. Cîte persoane în afară de cele din Biserică ştiu acest lucru?
  4. Care a fost momentul precis când s-a întâmplat acest eveniment? Ce ai crezut că ţi se întîmplă? Ce ştii că ai primit?
  5. Care au fost urmările acestui fapt în viaţa ta?
  6. Ce lucruri neobişnuite ţi s-au întîmplat de atunci pînă astăzi?

După ceva timp, dar sigur în 1989 au urmat alte întrebări:

  1. Care crezi că ar fi tipul fariseului actual?
  2. Care crezi că sunt cele mai importante activităţi din Biserică?
  3. Care crezi că sînt activităţile cele mai importante în afara serviciilor divine?
  4. Cum crezi că ar trebui să arate un lider spiritual?
  5. Care crezi că este poziţia ta în Biserică?
  6. Ţi-ar place să cunoşti toată Biblia?

Câteva precizări: la setul al doilea de întrebări, întrebarea a patra se referă la calităţile unui lider nu la înfăţişarea sa fizică sau la cum este îmbrăcat. Întrebarea numărul cinci nu apare în unele răspunsuri, nici n-am mai găsit întrebările originale, existând variante ale răspunsului ce presupun întrebarea Ţi-ar place să cunoşti Biblia?

Nu reţin dacă aceste întrebări au fost puse înainte sau după botezul ce a avut loc în vara anului 1989.

Deci, va urma!

Copilul, mama şi versetul: călăuzire


https://prologuepiecesofhistory.files.wordpress.com/2014/06/27440-2013-001-dde.jpg

Citesc o carte – am cumpărat-o şi l-am cadorisit pe un prieten ateu de Crăciun. Peste ceva timp mi-a spus că a citit-o şi că e o carte foarte faină. Mi-a adus-o s-o citesc şi eu. Este Three Days in January. Dwight Einsenhowe’s Final Mission (Cele trei zile din ianuarie. Ultima misiune a lui Dwight Eisenhower – netradusă în româneşte).

Călăuzirea nu a fost scopul în sine al autorului – Bret Baier – ce povesteşte în primele două capitole din cartea sa cum se luau unele decizii prin câteva tipuri de călăuzire.

Pe când era mic copil – viitorul comandant suprem al forţelor aliate din Europa (1942-1945) şi de două ori preşedinte al SUA – şi-a manifestat violent supărarea pentru că nu a fost lăsat să meargă cu fraţii săi la colindat de Halloween. Un pom din curtea casei s-a ales cu nenumăraţi pumni încasaţi de la Ike, ce a primit o bătaie din partea tatălui pentru această ieşire necontrolată. Mama a decis să-i oblojească degetele rănite datorită contactului cu scoarţa pomului înainte de a adormi şi să-i spună un verset din Biblie ce i se părea foarte potrivit:

He that conquers his own soul is greatter than he who taketh a city – Cine-şi cucereşte sufletul este mai mare decât cel ce ia/cucereşte o cetate.

Varianta modernă este a versetului He who is slow to anger is better than a warrior, and he who controls his temper is greater than one who captures a city sau Better to be patient than powerful; better to have self-control than to conquer a city. Mare m-a fost mirarea când nici în Cornilescu n-am găsit nimic despre suflet la adresa asta Pr 16: 32. Cel încet la mânie preţuieste mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieste mai mult decât cine cucereşte cetăţi.

Autorul cărţii precizează că din acel moment Eisenhower a decis să-şi ţină sub control mânia, ceea ce l-a distins în mod special în cariera sa de militar şi de preşedinte al SUA. Iată cum o mamă folosind un verset din Biblie schimbă fără să ştie soarta lumii.

Acelaşi Eisenhower a decis să se ţină Prayer Breakfast şi a decis motto-ul Statelor Unite: In God we trust.

Am de gând să scriu o carte despre călăuzire. De fapt nu mai durează mult până e gata. Poţi să contribui cu o mărturie asemănătoare la capitolul Mărturii? Dacă doreşti poţi fii anonim – sau nu. Depinde de tine.

Cine trage cu tunul?


Cine trage cu tunul? Cine are şi proiectile… Articolul de mai jos anunţă o lovitură de tun din toamna lui 2021, un/o niusletă provenită din ţeava Bard College Stevenson Library: trei studenţi eminenţi vor trece la evaluarea tuturor cărţilor din biblioteca universităţii ca ele să corespundă corect reprezentării în ceea ce priveşte rasa/etnia, gender, religia şi abilitatea (uotevă zis minţ in ză steiţ).

Ce pacoste, ce onoare, ce misiune imposibilă. Săracii studenţi! Trebuie să citească zi şi noapte toată bilioteca – probabil că le va trebui mai multe vieţi. Vor mai fi studenţi după câşiva ani? Vor trebui să voteze – probabil – care carte se înscrie în obiectivul reprezentării corecte şi în cele din urmă să facă o listă cu aceste cărţi. Ochei.

Ce se va întâmpla după asta? Dar credeţi că studenţii-şi vor pierde vremea cu aşa ceva? Doar nu sunt plătiţi pentru asta. Şi atunci să vezi rezultate… Dar indiferent de rezultate – am fost şi noi studenţi – ne întrebăm, noi şi toţi ceilalţi – ce se va întâmpla cu cărţile ce depăşesc procentul de reprezentare? Vor fi interzise? Arse? Rescrise?

Seamănă – ba nu – chiar este totalitarism. Indexul catolic al cărţilor interzise, arderea de cărţi organizată de nazişti, confiscarea, interzicerea cărţilor şi rescrierea lor conform unicei ideologi de către regimurile comuniste nu s-a petrecut cu mult timp în urmă. Doar că omul este destul de prost să repete greşelile din trecut. Prost este un epitet reuşit, chiar pozitiv pe lângă errare humanum est, perseverare diabolicum.

Părerea mea. Citiţi articolul.

https://newcriterion.com/issues/2022/2/firing-the-canon

Ucenicizarea, o artă cam pierdută?


În 26 iunie 2011 am scris acest text. Mai este el actual?

Pastorii bisericilor, bisericile se plîng de calitatea absolvenţilor celor cîtorva şcoli evanghelice din ţara noastră. Nu-i de mirare. Cum toată lumea ştie ce tip de absolvenţi scot acele şcoli, nu mai e nevoie să fac o descriere amănunţită a acestora. Aş începe prin a spune că dincolo de eşecul acestor şcoli în materie de producţie, există multe lucruri care ar trebui discutate serios. Cu toate acestea baiul la noi nu e că nu se discută, ci că se discută prea mult, dar nu se decide nimic şi nu se identifică paşii necesari pentru implementarea măsurilor de corectare a situaţiei.

Responsibilitatea Bisericii şi a şcolii

Responsabilitatea de ce absolvenţii de teologie pastorală (în special) sunt aşa cum sunt, îi revine, în primul şi în primul rînd, bisericii. Ce a făcut în biserică acest absolvent înainte de a ajunge în învăţămîntul superior? Nimic secret: în mod normal catiheză, a participat la servicii divine, la cîteva adunări frăţeşti, la cîteva de tineret, la „misiuni”, eventual la un grup de rugăciune, posibil la cîteva înmormîntări, la o nuntă, două. A citit mai mult sau mai puţin Scriptura, s-a rugat, a cîntat în comun sau la cor, a spus o poezie sau a jucat într-o scenetă, a fost într-o excursie organizată de biserică sau a învăţat mai multe dacă este absolvent de seminar teologic de tip liceal. La o biserică mai mică probabil că a condus ora de rugăciune şi eventual şcoala duminicală. Eventual a fost luat la amvon pentru a dicta cîntările şi a anunţa poezii într-o biserică mai mică. Nu într-una mare. În nici un caz. Poate provine dintr-o familie creştină şi atunci lucrurile descrise mai sus i-au venit ca o mănuşă. Cam ca levitului din Israel. Pentru el totul e profi. În caz că nu provine dintr-o familie evanghelică, lucrurile sunt mai necunoscute, mai vagi. În cel mai bun caz vrea să facă şcoală şi aşteaptă ceva de la şcoala în care a intrat. Excelent!

Printre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dotare a unui nou creştin este mentalitatea de ucenic a lui Cristos. Aşa ceva însă este o rara avis în bisericile noastre. Pentru a face ucenici e nevoie de timp, dedicare, de schimbare de mentalitate. Într-un fel aş asemăna relaţia convertit-biserică cu căsătoria: înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile îi acorzi celuilalt multă atenţie, îţi petreci tipul cu el sau ea, e nemaipomenit, după căsătorie însă, relaţia se reduce în multe cazuri la rutină şi după un timp nu mai ştii ce să faci să o salvezi. Bisericile atrag oameni, îi dotează sumar, pînă la un punct, după care îi abandonează presupunînd că odată botezat creştinul este apt să se descurce în jungla de zi cu zi şi că de acum încolo este un creştin matur. Ce bine ar fi dacă ar fi doar aşa! Din păcate situaţia este mult mai complicată.

Prea puţine biserici mai menţionează azi că Isus nu stătea de vorbă cu creştini, ci cu ucenici şi cu cei din „lume”, care în mare parte nu erau altceva decît iudei (hai să zicem păcătoşii din lumea ortodocşilor, catolicilor, evanghelicilor sau cea a ateilor, musulmanilor şi hinduşilor, de exemplu). Din acest punct de vedere pare validă acceptarea conştientă a statutului de ucenic, după convertire, practicată în unele biserici (dar şi aici s-ar putea discuta) ca o fază superioară a maturizării în Cristos. 

Biserica care nu face ucenicizare este ca o seră. Fructele sau legumele pe care le produce sera au aspectul fructelor sau legumelor produse în cîmp sau grădină, dar gustul lor este diferit. Cu alte cuvinte este vorba despre o producţie forţată, artificială, ce nu poate să dea un produs autentic, cu calităţi excepţionale în ciuda faptului că producţia de seră necesită o investiţie mai mare!

Ce nu pot să înţeleg şi mi se pare ciudat, este diferenţa dintre ceea ce Isus Cristos a făcut şi ceea ce face azi biserica. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a ocupat de un grup de 12 ucenici timp de circa trei ani, a fost tot timpul cu ei, practic 24 din 24 de ore. Ei au fost martorii minunilor şi suferinţelor lui, a schimbării la faţă, a învierii şi ridicării sale la cer şi în cele din urmă a pogorîrii Duhului. După aceea ei au răspîndit Cuvîntul. Azi văd biserica evitînd acest model şi punînd în practică un model care o duce la închiderea de biserici, la reducerea numărului credincioşilor, la ocuparea timpului cu întruniri lipsite de duh şi evlavie, ce au doar o formă a produsului original. Eforturile pentru a crea „lucrători”, whatever this means, se reduce în cele mai bune cazuri la a produce clone care să nu dea bătăi de cap, la a replica peste săptămînă, la o scară mai mică sau mai mare, activităţi care au loc duminica.

Indiferent cît de bine arată produsele de seră, ele nu bat produsele ce cresc natural, indiferent cum arată. După cum ştim, filmul nu bate viaţa, pentru că un film nu poate da viaţă, ci doar să povestească despre ea, nu este viaţă în sine. Tot aşa şi cu biserica.

Din cîte am putut observa în 18 ani de contact cu şcolile teologice, de obicei o şcoală teologică nu ridică prea mult calitatea spirituală a creştinului dacă acolo nu există activităţi, cursuri, un etos care să pună accentul pe ucenicizare şi mentorat. Cazurile fericite sunt excepţii care confirmă regula şi se datorează unor indivizi nu şcolii, care nu îşi propune în mod special acest lucru.

De unde provine problema ?

De cele mai multe ori, dacă nu în totalitatea cazurilor, şcolile teologice presupun (pe nedrept) că bisericile şi-au făcut treaba şi că studenţii lor sunt creştini maturi. Cum poţi să fi creştin matur la un an, doi de la botez e o mare necunoscută pentru mine, dar se vede treaba că nu şi pentru şcolile în cauză. Aici rezidă de fapt neînţelegerea dintre cele două sisteme, biserica şi şcoala.

Şcoala cere o recomandare din partea bisericii. Biserica furnizează această recomandare, unori chiar timp de patru ani, iar şcoala acceptă recomandarea ca fiind un certificat de calitate. Ori, recomandarea certifică ceva ce nu are prea multă legătură cu maturitatea studentului creştin, ci ţine mai degrabă de decedatele organizaţii comuniste PCR şi UTC: de cît timp este membru acolo şi că nu a avut abateri.  

Astfel şcoala se face că crede sau chiar crede, în urma recomandării primite de la biserică, că studentul este apt pentru studii teologice. Şi astfel are loc una dintre cele mai periculoase neînţelegeri: 1. biserica furnizează un document aşteptînd ca după patru ani să primească înapoi un „lider” şi 2. şcoala presupunînd că primeşte un creştin matur, sau un ucenic matur şi îl îndoapă cu teologie. După patru ani fiecare crede că şi-a făcut treaba, dar în final (de fapt NU) se constată că toată lumea s-a înşelat. Biserica nu beneficiază de lideri maturi, la şcoală nu mai vin studenţi pentru că biserica fiind saturată cu astfel de “lideri”, nu mai are ce face cu produsul finit pe care îl (re)primeşte şi acesta nu dă impresia că teologia ar fi bună la ceva. Ca urmare, cu toate că există ofertă, nu mai există cerere!

Astfel se închide un cerc vicios: pentru că nu se face ucenicizare în biserică creştinii maturi apar mai greu sau rar. Sera bisericii produce un tip de creştin ce seamănă doar ca aspect cu ucenicul lui Cristos; sera şcolii injectează steroizi în acest tip de creştin care în final arată bine, dar nu are caracteristicile unui lider din Noul Testament, ci eventual al unuia din Vechiul Testament.

Ca urmare, o biserică în care nu se face ucenicizare va produce altceva decît ucenici. O şcoală care nu şcoleşte ucenici sau creştini maturi va produce în loc de lideri autentici lideri instituţionali care îşi vor apăra scaunul, vor recurge la manipulare, vor lua în posesie biserica ca pe propria ogradă, uitînd că misiunea lor nu este de a face bani, de a avea un job sau un „ministry”, ci de a-şi da viaţa pentru turma aşa cum a făcut-o Isus.

Post Scriptum: rîndurile de mai sus nu au atins o lacună a bisericilor care sunt formate în proporţie de peste 51% din femei. Cine, cum face ucenicizarea în acest domeniu? Cunoscută fiind dimensiunea misogină a bisericii care este domeniul de activitate al ucenicelor, al liderelor? de bună seamă este nevoie de un dialog, de o reconsiderare a atenţiei pe care biserica, şcolile teologice o acordă femeilor care sunt dispuse să treacă dincolo de mersul la biserică. Când, cum şi unde se va întâmpla asta?

Educația sexuală în România?


Abstinence Only vs. Comprehensive Sex Education. Which is ...

Ei da, educație sexuală. Ce, n-ați mai auzit sau văzut așa ceva? Eu am avut parte de ea în liceu. Scurt pe doi. Plus cartea Pentru tineri cu ceva detalii, dar nu prea multe. În afară de asta, mult mai tîrziu, o carte mai veche a unui doctor olandez. Singura care știa despre ce este vorba. Diagrame incluse.

Cum de mi-a venit ideea asta? Simplu. Am dat de niște date istorice. Ele zic că în 1925 statul american Tennessee a interzis educația sexuală în școli. Cum și la noi e interzisă putem pune semnul egal între Tennessee și România. Și între anul 1925 și 2022 Cam 100 de ani diferenţă. Nu degeaba se spune că suntem cu 100 de ani în urma Statelor Unite.

De peste zece ani, România se află în topul UE la mame sub 19 ani: peste 18.000. Statistica arată: 749 mame sub 15 ani, din care 29 la a doua naştere, cele mai multe din judeţul Mureş.

Inconştienţă la părinţi, asistenţii sociali din primării, şcoli, biserici şi tineri amatori de sex. Probabil că statisticile ar trebui să menţioneze câte dintre aceste mame au fost însărcinate de către minori. De asemenea ar fi extrem de util dacă s-ar menţiona câte dintre acestea sunt mame fără partener şi câte locuiesc cu familia lărgită. Câte au abandonat studiile şi nu au mijloace de întreţinere. Să nu uităm că există familii ce trăiesc din alocaţiile copiilor.

Şi dacă tot există statistici cu mame minore, de ce nu există statistici cu taţi minori? Ce ăştia sunt Supermen? Hai că pot înţelege anumite lucruri, dar lipsa de responsabilitate nu o pot accepta. O naştere nu se întâmplă numai din cauza mamei. Acolo s-a implicat şi un băiat/bărbat. Unde este el? Ca să nu zic cine este el? Şi ce face în condiţiile în care are un copil?

Bine că suntem în UE şi ne mirăm că nu ne primesc în Schengen. Dar instituţiile abilitate ce ar trebui să se alarmeze la astfel de statistici n-au probleme şi-şi încasează salariile de funcţionari publici, primele şi bonusurile. Vivat naţiune!

Înţeleg că biserica preferă să facă educaţie religioasă în şcoli. Dar nu înţeleg de ce şcoala nu face educaţie sexuală acasă la ea. Că e educaţie. Aş înţelege în condiţiile astea, adică dezastrul românesc, ca o biserică, nişte biserici, să facă educaţie sexuală în comunitate. Ar fi ceva în stilul samariteanului milostiv. Ar fi ceva ce poate nu s-a văzut în ţara noastră. Dar cineva va trebui să o facă.

Dar aşa ceva ar evidenţia relaţia bună sau foarte bună dintre biserică şi comunitate. Ce se extinde dincolo de liturghie, de înmormântări, nunţi, construcţia de aşezăminte cu destinaţie cultică sau strângeri de fonduri. Ar fi altceva, în varianta win-win-win: familia-biserica-comunitatea.

Şi nu mai vreau să vorbesc despre educaţia sexuală şi bolile aferente, nici despre cât de uşor accesează copiii situri porno. Şi n-am habar de vreo biserică să protesteze împotriva acestora. Nici de vreun politician. Sau vreo politiciană. Dacă aşa ceva există…

Deci, bine-ar fi să facă o biserică educaţie sexuală. Că nu s-ar zice că toţi din biserica aia n-au habar de aşa ceva. Iar vă trebuie un comitet să decideţi?

Publicaţiile copilăriei: Tînăra gardă


Pe cînd nu eram încă pionier citeam în Cravata roșie, publicație a pionierilor, adică a celor mai mici comuniști în devenire despre Tînăra gardă din orașul Krasnodar. Povestirea era de tipul benzilor desenate și se găsea pe ultima pagină. Vedeai lucruri interzise: ofițeri ai Wermachtului, avioane Stukas mitraliind coloanele de refugiați, soldați germani lichidînd răniții din spital, trădători executați de un tribunal ad-hoc. Fapte de eroism ale membrii auto-intitulatei organizații Tînăra gardă.

Patrioți, tineri, comsomoliști, ruși. Execuția lor. Nu știam că exista o carte cu titlul acesta și că după carte s-a făcut un film. Există pe net un sit cu 92 de fotografii cuprinzînd scene din film (https://www.imdb.com/title/tt0040601/). Cele mai multe foarte serioase, cu personaje chiar foarte bine îmbrăcate. Adică șocant de bine îmbrăcate, chiar și pentru perioada cînd s-a turnat filmul, nu pentru rușii ce trăiau sub ocupația nazistă. Scăpare a scenaristului.

Nu m-am indentificat cu personajele. Nu ne jucam în curte de-a Tînăra gardă. N-am auzit pe nimeni să o facă. Dar ne mai jucam de-a nemții și rușii. Culmea era că nemții erau mai bine instruiți. Mie mi-a explicat un alt băiat mai mare cum se ia pentru luptă culcat. Probabil că știa de la tatăl său. Eu am picat în nas, el s-a aruncat la mitralieră ochind deja. Ce ți-e și cu comuniștii ăștia…

Destinul Tinerei gărzi a fost tragic. Ultimul este executat cu o oră înainte de eliberarea orașului. Ah tragismul rus, sovietic! Ce bine că nu am avut și noi un echivalent sovietic! Au încercat cu Vasile Roaită, dar în afară de luptele ceferiștilor din iarna lui 1933 nu se putea broda prea mult. La școală pe pereți erau portretele lui I.C. Frimu, Olga Băncilă și a altor comuniști. În cartea de istorie dădeam de Roza Luxemburg, de Karl Marx, de prietenul lui Friedrich Engels și mai apoi de V. I. Lenin. Pe Stalin nu l-am văzut, dar știam pe hartă unde se găsește Orașul I.V. Stalin și locuiam pe bulevardul V.I. Lenin. Cealaltă poartă a clădirii dădea pe bulevardul Republicii. Numai bine!

Apropo, la mulți ani după ce Brașovul nu se mai numea orașul lui Stalin se putea vedea pe Tîmpa scris cu copăcei sau gard viu numele vechi. Mai există chestia aia?

Și s-a schimbat garda de la Dej la Ceaușescu, așa că poporul a dispărut ca și erou colectiv, dar și vechii eroi au dispărut. Mai apărea Iancu, Bălcescu, Ștefan, memorandiștii, Mihai Viteazul. Erau intangibili și nu puteau fi renegați. Doar un pic ajustați. Nu mai era loc de tovarășu și tovarășa. Tînăra gardă a dispărut, a venit bătrîna. Era foarte bătrînă în 89. Şi n-a fost lichidată.

Exista vreo deosebire între gărzile astea? Între ideologii? Zice Suvorov de multe ori că naţional-socialiștii germani avea steagul roșu ca și bolşevicii ruși. Coincidenţă.

Care era programul bolşevicilor? Acesta:

1. Exproprierea proprietății funciare.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a diferenței dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială.

Istorie…

Doorways to discipleship


Prin 87 am primit o carte cu titlul de mai sus. Într-un capitol spune cât de nociv este rock-ul. Că are influenţe satanice, că este purtătorul unei muzici de sunete distorsionate, că are legătură cu distrugerea legăturii dintre adolescenţi şi părinţi, că are o agendă anti-creştină, că promovează drogurile şi că este pshihadelic. Într-un cuvânt, rău!

La puţin timp pe un alt exemplar al aceleiaşi cărţi cineva din SUA scrisese cu pixul câteva remarci la acelaşi capitol al muzicii rock. Că a fost reconsiderată, că a fost încreştinată şi aşa mai departe. Cu toată componenta satanistă, anti-socială, anti-părintească, anti-anti.

Apoi am fost expus live la rock creştin. Dacă există aşa ceva. sau poate era doar un teritoriu pretins în numele Domnului pentru a nu pierde adolescenţii.

L-am întrebat pe prietenul meu ateu şi englez ce fel de muzică asculta în adolescenţă. Adolescenţii se dădeau în vânt după rock în anii 60-70. Motivul? Părinţii erau captivaţi de Tom Jones, Engelbert Humperdinck, Cliff Richard şi alţii care pentru noi adolescenţii din România erau la fel de scandaloşi precum rockerii. De care noi n-aveam habar.

Nu sunt expert în muzică. Ba chiar sunt mai aproape de a fi afon decât de a avea o bună ureche muzicală.

Voi ce părere aveţi de muzică? Există o muzică creştină? Sau interdicţii la unele sunete? Şi de ce?

De ce o şcoală bună este mai…


The Characteristics Of A Good School | by Terry Heick

Cu toţii ştim că există şcoli bune şi rele, ca să nu zic proaste. Şi că printre şcolile bune unele sunt foarte bune. Ba există un clasament al celor mai bune şcoli din lume. Să le zicem universităţi la alea. Dar în general orice şcoală poate fi bună sau rea. După cum o şcoală bună poate deveni rea şi o şcoală rea poate deveni bună. Dacă…

Să vedem mai întâi ce înseamnă o şcoală rea sau proastă. Nici o şcoală nu-şi recunoaşte limitele. De ce ar face-o? Ar însemna să piardă bani. Da, şcolile de calitate cer bani. Uneori chiar foarte mulţi. Şcolile de calitate inferioară cer bani mai puţini. Pentru că şi finanţele sunt un criteriu de alegere a şcolii. De mirare că cei bogaţi au parte de educaţie foarte bună şi că tot ei prind cele mai bune joburi sau au parte de educaţia care le dă aripi mai în toate domeniile? Nu este de mirare.

Deci dacă alegi o şcoală ieftină care crezi că e numai bună pentru tine, te înşeli. Atenţie nu este scopul şcolii să te înşele, nu da vina pe şcoală. Ea este, face, ceea ce pretinde într-o anumită marjă de calitate academică controlată de sistem. Aşa că poate te gândeşti în ce ţară vrei să studiezi. Ca fapt divers, Anglia şi-a deschis prima universitate – cotată printre primele zece din lume şi acum – acum multe sute de ani. Ţara ta când şi-a deschis prima universitate?

O şcoală rea nu te va învăţa decât strictul necesar. În cele mai multe cazuri îţi va transmite informaţie organizată sub forma cursurilor. Vei avea parte de examene pe care le vei trece şi nu vei rămâne repetent decât dacă eşti extrem de leneş şi indolent, nu apari la cursuri, nu predai eseurile, nu participi la examene şi seminarii şi ai devenit un beţiv notoriu. Caz în care dacă nu te calcă vreo maşină sau nu adormi pe şinele de tren e mai bine să te întorci la mama acasă sau să te angajezi paznic de noapte ca să poţi dormi ziua.

Şcoala rea nu te va deranja. Nici nu te va provoca să gândeşti dincolo de limitele tale. Bun şi aşa e o deviză internaţională fără legătură cu o înaltă competenţă academică. Erai bun când te-au admis, când erai student şi când ai absolvit. De acolo-n colo nu mai e treaba lor. Dacă ai crezut că nici a ta, te-ai înşelat. De ce? Pentru că dacă n-ai vreun unchi barosan să ajungi bugetar, o potenţială soţie sau un potenţial soţ cu dare de mână care să te ţină acasă, vei constata că nu prea multă lume te va angaja pe un post semnificativ în afară de – exact – paznic de noapte sau vânzătoare la tarabă.

Şi aşa o să fii plin de resentimente la adresa intelectualilor, a celor cu mai mulţi bani ca tine sau pur şi simplu la adresa tuturor care par să fi reuşit mai bine din diverse motive. Pe care tu le consideri accidente.

Dar tu nu ai devenit produsul unui accident. Tu – în cazul acesta – nu eşti altceva decât suma alegerilor tale. Pe care le-ai crezut bune, dar erau doar facile. Zbang! Asta a fost realitatea care ţi-a tras una. S-o ţii minte toată viaţa.

În experienţa mea am dat de ambele tipuri de şcoli. Ca să nu mă lungesc mai mult decât trebuie, vă spun de la început că o şcoală bună este cea care te întinde, te solicită intelectual până la punctul în care zici că nu mai rezişti, că-ţi vine să abandonezi, să pleci şi să nu mai auzi de ea. Că ai făcut cea mai mare greşeală atunci când te-ai înscris. RONG!

Asta este exact şcoala în care trebuie să fii. Pentru că este şcoala care te învaţă dincolo de capacitatea ta şi te forţează ca la un antrenament să fugi încă jumătate de kilometru pentru a termina maratonul de anul viitor. Sau te forţează să încarci încă 20 de kilograme la halteră pentru a ridica în concurs 400! Tu nu îţi dai seama de progres. Vei afla mai târziu.

Atunci va avea sens nota de 5 sau 6 obţinută cu trudă aici nu 10-le obţinut din amintiri la cealaltă şcoală la care regreţi că nu te-ai înscris. Deocamdată regreţi. Pentru că pe lângă faptul că această şcoală dură te dotează academic, ea te face să rezişti provocărilor ce vor veni şi care la prima vedere sunt insurmontabile. Ştacheta e prea înaltă? Nu. Trebuie doar să gândeşti cum ai fost învăţat şi antrenat vreme de 3-4 ani ca să o depăşeşti. Poate nu vei reuşi din prima, dar vei ştii ce să faci ca să reuşeşti, nu vei da bir cu fugiţii pentru că ai în faţă un obstacol. Reuşita depinde de tine. N-ai de ce să regreţi, eşti pregătit. După ce reuşeşti îţi dai seama că cunoşti mai mult, pentru că ai accesat un alt nivel al cunoaşterii. A tale personale, a lumii.

Şi reuşeşti pentru că continui. Pentru că ai accesat o viaţă plină de provocări în care descoperi cine eşti şi ce este dincolo, este o viaţă antrenantă, o aventură. Spre deosebire de cea a unui paznic de noapte.

Când mai alegi o şcoală, alege-o pe cea mai grea. Te va transforma. Şi apoi vei avea tăria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Fiind mai bun.

Amintiri cu Tom şi Jerry (2)


Rat Cartoon Character Sketch by George Coghill - Dribbble

O altă amintire şoriceaşco-şobolănească provine tot din liceu. Prin forţa împrejurărilor, adică prin grija partidului şi datorită faptului că era toamnă, ni s-a spus că trebuie să mergem la practică agricolă. Noi care eram elevi la singurul – pe atunci – liceu industrial din oraş. Aşa că ambalaţi în salopete sau cum ziceau unii şalopete, albastre de noi ce erau, şi de doc, evident, ne-am îmbarcat într-un autobuz TV autohton. Şi aşa am ajuns la siloz.

Practica noastră nu era prea agricolă. Era de fapt un alt mod de a petrece timpul în locul practicii din uzină. Ce aveam de făcut? Păi după ce ne-am băgat picioarele în nişte cisme de cauciuc nou-nouţe – care nu-mi amintesc cine şi de unde le-a adus – ni s-a spus că trebuie să sortăm porumbul. Cel mic cât un pumn, numit bober, într-un loc, cel mare, normal, în coşuri de nuiele şi apoi încărcat într-un vagon. Când vagonul era plin, era mutat cu o lentoare de melc turbat de o mică locomotivă diesel neagră ca cerul gurii unui câine şoricar.

Era nu tocmai cald, nu tocmai foarte frig, dar nu ne grăbea nimeni. Că dacă ne grăbea cineva, mi-aş fi amintit. De jur împrejurul locului unde ne făceam norma era un noroi în genul zăpezii murdare topite. Ce bine că aveam cizme de cauciuc. Şi dintr-o dată – nu prea-mi dau seama de ce toate lucrurile neprevăzute se întâmplă dintr-o dată, dar ce să-i faci nu le pot ştiu pe toate, că nu-s Mafalda… Deci aşa, ca din întâmplare, din nou – mă obsedează chestia asta – îmi arunc privirile la vreo 7-8 metri, undeva în stânga, unde era o suprafaţă compactă de noroi. Ce să vezi? Păi chiar aşa, ce?

În mijlocul noroiului, pe două lăbuţe posterioare, cu mustăţile zbârlite şi cu năsocul roz şi agitat, dar şi cu o coadă cât al unui brontozaur din mezozoicul mijlociu, un ditamai şobolănocul. Părea să fi căzut direct din cer. Spre deosebire de şoricelul alpinist ce ştim exact de unde căzuse… Era ca o pată de gri şobolein în mijlocul unei pete mai mari de ciment (din noi ciment?) noroios aproape mustind de apă la fel de noroioasă.

Cu un strigăt de luptă absolut motivant, barbar şi în acelaşi timp electrizat de nemaipomenita ocazie ce se întâlneşte o dată la şase vieţi, patru luni şi două sute de silozuri de cereale ale Republicii Socialiste România, am luat startul. Era o întrecere comunistă de punere la adăpost a recoltei noastre îmbelşugate gata să fie prădată de acest parazit al societăţii multilateral dezvoltate la oraşe şi sate.

Am sprintat. Am accelerat. Mi-am potrivit paşii. Chiar am îngăimat în sinea mea Doamne dă să nu cad în noroiul ăsta abject! – în contradicţie cu statutul meu de tânăr (şi neexperimentat) utecist. Şi m-am achitat cu onoare de sarcina ce mi-a fost încredinţată. Adică de a avea grijă să pun la adăpost îmbelşugata recoltă de porumb. În acel moment – unic în felul său – m-am imaginat singur cu mingea în faţa porţii părăsită de portarul echipei adverse. Eram la acea vreme utist, aşa că plauzibil să-mi fi trecut prin găoace enormitatea asta.

Şi am şutat. Cu sete. Cu dreptul. Cu cizma de cauciuc. Exact în şobolanul oprit ca la semafor. La cel de bulevardul Republicii colţ cu strada Horia. Singurul din oraş care mai funcţiona în toamna aceea. Se făcea economie la curent. Am marcat. Tribunele în delir. Eu şi acum delirez, da nu-i bai, îmi iau imediat medicamentul ce mi l-a prescris dom doctor.

Şobolanul ateriză după linia porţii aşa că arbitru validă golul… Şi fu pronunţat decedat de către colegii de echipă. Adică de clasă. Anul II D – Şobo 1-0. Şi aşa se termină repriza. A doua repriză constă în înghesuirea noastră pe lateralele micii locomotive negre ca… pe când mecanicul punea înaintea roţilor câţiva boberi ca să aibă un pic de frecare între roată şi şină.

Meciul se termină cu scorul de 0-3 a doua zi când instructorii noştri de practică ne informară că mecanicul a fost sancţionat pe linie de protecţia muncii că ne-a lăsat să-i călărim locomotiva ce ne putea tăia puţin mâinile sau/şi picioarele dacă ne pierdeam echilibrul aidoma unor şobolani şi cădeam sub ea atunci când se afla în mişcare. Nu ne-ar fi salvat nici partidul, nici cizmele de cauciuc, nici conştinţşa noastră revoluţionară de tineri utecişti. Ne-am fi întâlnit în iadul comunist cu şobolanul executat cu o zi mai devreme… Cel puţin eu.

Încă mă mai gândesc la soarta nemiloasă cu care s-a confruntat şobolanul. De fapt mă tot întreb da ce mi-o fi făcut de am fost aşa de înverşunat? De ce am lichidat o fiinţă aparent nevinovată. Cel puţin faţă de mine. Nu mi-a făcut nimic. Nu mi-a spus nimic. Nici nu m-a privit. Nici nu se dăduse la averea întregului popor, la proprietatea ce oricum era comună şi nimănui nu-i păsa de ea. De ce-mi păsase mie? N-am aflat până-n ziua de azi. Sau mai bine zis până-n noaptea de azi, că-i noapte acum când scriu aceste rânduri. Mister. cert că eram un tânăr utecist foarte intransigent, nu? Nemilos cu duşmanii poporului.

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.

Colcăiala corupției


Dacă mai e cazul să se spună, hai:

Învățămîntul este cheia guvernării și corupției în țara asta. Actualii guvernanți nu ar fi putut deține funcțiile necesare dacă nu aveau studiile potrivite. Studii pe care le-au făcut în locații ciudate (băile herculane de exemplu…). Învățătura s-a lipit de ei ca apa de rață. sau ca gaura de vierme 🙂

Au studiat pe hîrtie pentru a obține doctorate ce le-au dat dreptul să dea doctorate, să ocupe posturi bine plătite și să fie atît proști cît și corupți.

Dar nu ei au dat tonul corupției în învățămînt. De la educatoarea ce favoriza copiii importanților, de la proful pentru care contau alte cerințe în afara învățăturii și disciplinei, abramburicile și năstașii ce au dat și favorizat mita sub formă continuată, de partid sau nu, ne-au dus țara de rîpă.

Și ce este mai grav decît staționarea în haznaua corupției în care se bălăcesc deopotrivă partide și lideri de mucava, mici sau mari hotentoți ai culturii, puterii și artei române. Pentru că nouă nu ne place mirosul și compania lor, dar ei fac totul pentru a ne ține captivi blestemului imposibil de rupt prin cosmetizări de circumstanță.

Mircea, Vlad, Mihai, Tudor sau Cuza în zadar își arată umbra la Cozia sau aiurea. Umbrele lor sunt neputincioase în fața canalelor de televiziune a viermilor înglodați în lumea lor ideală: o Românie sclavă, roabă perpetuă asemenea perpetuei servituți la care poporul român a fost supus în Transilvania de năvălitorii ce-și mîncau carnea de sub șeile cailor.

Ironia sorții ne impune să cîntăm împreună, la ocazii speciale, imnul ce îndeamnă la trezire. Dar eroii noștri sunt morți, iar mormintele nu se mai deschid spre liberarea sufletelor asuprite. Suntem un popor de zombi.

Cine știe, poate ar trebui să ne schimbăm din nou imnul: flori de mucigai sau cine știe, viermi pe note.

Viermi călători

Viermi călători, înaripaţi, pe roate,
Viermi cărora li s-a repartizat
Un cimitir mai nou
Şi mai modern;
Valuri de viermi,
Cadavre vechi mutate
În mai ambigua eternitate
A unui secularizat infern:
Valuri de viermi
Migrând în cripte noi,
Viermi călători
Spre ziua de apoi,
În timp ce-n viitorul lac, mai fermi,
Peştii vor învăţa să fie viermi.

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


https://external-preview.redd.it/Xtny2UF8yXIklQZZaKHpeGY4RqL8FFzak9JVvw-Km8E.jpg?auto=webp&s=263ef35d18745589dc6074b94b12f98f1a42e840

În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Sinistru pe stil vechi: politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, adică de comisarul cu puteri de dumnezeu sau pe limba noastră activistul PCR. Ci este vorba de acel personaj angajat orbește ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partida sa).

Oameni până mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează foarte bine idealuri creștine, dar taie și spânzură după bunul lui plac. Politrucii creștini îi susțin pe aceștia indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropându-le, inventându-le și susținându-le ideile și acțiunile, pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin. Evident, decât a altora ce nu se declară creștini sau se declară de altă religie.

Această atitudine dezechilibrată mi se pare cam ciudată. Dacă aș face o comparație, l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bun simț personal sau… marmeladă pe pâine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pentru care ne batem azi cu politrucii sunt arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context religios și super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lângă noi, indiferent cine ar fi acesta. Religios, nereligios, paria sau fruncea soțietății.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățânat. Care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Ce bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățânatului/încăpățânatei fiu/fiice rămas/e la vatră. După cum interpretează el/ea (sau ea/el) situația, risipitorii și risipitoarele n-au nici o șansă. Nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe râpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mâncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de-o pildă. Întocmai ca aliotmanul de-un ciot…

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bârna-n ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă.

Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificându-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului? Drept care trecem în viața de zi cu zi.

Pentru că în contextul actual, atât în România, cât și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gândesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui ce a arătat milă față de universul respingerii totale. Așa că și azi reacția sa ar fi identică. Dar cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues, ia jioburile americanilor sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și n-ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat. Eu cu cine mă identific?

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății. (Și aici mă întreb, oare ce ajustări ar mai avea nevoie samariteanul în cazul acesta? Își va da mâna politrucul cu samariteanul? Sau politrucul va înceta să mai fie politruc?)

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele. Am rămâne cu politrucii blocați într-o continuă infailibilitate. În orice domeniu.