Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)


– Măi Alexandre, să nu faci vreo prostie! – spuse tov. Ţigan, tehnician la Sculărie, primul loc unde am lucrat în fabrică, acum, comandantul gărzii de onoare.

– Prostie? Ce prostie să fac?

M-am uitat la el ca la felul trei, el n-a mai zis nimic. Eram în primul rînd, aşa că îi era frică că poate am emoţii. Toţi eram cam stresaţi, aşa că nu m-a prea preocupat întrebarea lui. Înainte de a apare suita au întrat două maşini cu indivizi ce te ucideau cu privirea. Nu ar fi fost nevoie să scoată vreo armă. Deodată, ni se comandă:

– Gardă, pentru inspecţie, 3-5 paşi înainte, marş! Armele la control!

Fiind în primul rînd am executat cinci paşi, m-am oprit, am ridicat arma la şold, am dezasigurat-o şi am tras de închizător, ţinînd-o tot la şold. Colegii mei au executat identic comanda. S-a verificat ca nu cumva să avem cartuş pe ţeavă! Era o jignire! A noastră, ca gardă de onoare, a inteligenţei noastre, dacă cineva credea că în cazul în care am dori să îl lichidăm pe „cel mai iubit fiu al poporului” am fi atît de proşti încît am pune cartuşul pe ţeavă atît de repede. După inspecţia armamentului s-a dat comanda, „În formaţie, marş!” Fierbea sîngele în noi. Cel puţin în mine.

Apoi, imnul de întîmpinare şi comanda: „Gardă drepţi! Gardă, cu onor spre stînga, prezentaţi, arm!” Carabinele săltară spre cer poposind în faţa nasurilor noastre ce priveau spre stînga. Mănuşile albe se mişcară pentru prima dată la unison. Alinierea era perfectă. Baionetele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. Aro azuriu intră în intreprindere. El şi ea coborîră. Am observat doi cîini mari negri ce păreau foarte prietenoşi cu ei în maşină. Ceauşescu se apropie, comandantul nostru bate cinci paşi de defilare spre el şi îi prezintă raportul. Ceauşescu îl priveşte ascultîndul cu atenţie, apoi se întoarce spre noi şi spune la microfon, privindu-mă în ochi, aceiaşi ochi care mă priviră din limuzina decapotabilă alături de Maurer cu cincisprezece ani mai devreme:

– Bună ziua luptători din Gărzile patriotice! La care noi răspundem cu o voce tunătoare:

– Să trăiţi tovarăşul preşedinte!

El şi ea pleacă să viziteze intreprinderea. Noi aşteptăm. Facem haz de raportul comadantului nostru, care fîstîcit, se autointitulase în loc de locotenent în rezervă, locotenent „tehnic”! Voie bună, atmosfera mai destinsă. Apoi, iar apare Ceauşescu, noi repetăm figura de la sosire, de data asta cu onor spre dreapta. El se apropie de microfon şi ţine un mini-discurs în care pomeneşte de realizările intreprinderii, noi ura, de trei ori, se urcă în maşină şi dispare cu consoarta după ce strînge mîini în stînga şi în dreapta. Dăm armamentul la magazie, mai pierdem puţin vremea prin intreprindere şi apoi acasă. A doua zi era duminică, sîmbetele încă se mai lucrau.

După o săptămînă, luni dimineaţa la intrare, cine era de serviciu la poartă? Aţi ghicit, locotenentul „tehnic” Ţigan. Mă abordează direct strîngîndu-mi călduros mîna, dar cu o mină spăşită:

– Alex, să mă ierţi pentru treaba aia de săptămîna trecută!

– Care treabă tov. Ţigan, că habar n-am despre ce vorbiţi?

– Ei, şti tu, aia de la vizită, cu „să nu faci vreo prostie!” Şi mă luă deoparte, din şuvoiul de oameni ce intrau pe poarta întreprinderii.

– Măi,îţi spun, dar să nu mai spui la nimeni! Să ai grijă! M-a chemat şeful Securităţii la el şi m-a întrebat: „Ce caută ăsta în primul rînd?” I-am spus:”Păi ăsta totdeauna a fost în primul rînd.” Şi el a zis, „Voi nu ştiţi că ăsta are de gînd să fugă din ţară?”

– Ce? Şi pe unde credea că o să fug, pe sub nasu’ lui Ceauşescu? Am făcut haz de necaz, i-am spus că nu e nimic de iertat, să fie sănătos. Dar mi-au apărut întrebări ce-mi loveau tîmplele ca două ciocane nemiloase: dacă şeful Securităţii (probabil din Arad) m-a identificat din privire, în uniforma dizgraţioasă, cu bereta ce te făcea să araţi mai degrabă a Che Guevara decît a tine însuţi, era grav! Cine ştie cît m-a privit, pe mine sau fotografia mea? Cine ştie de cît timp eram supravegheat, turnat (că altfel cum să fi aflat că „vreau să fug din ţară”) şi cine ştie cine m-a turnat?

Ciudat! Deci eram luat la ochi de Secu. Bine de ştiut. Că în rest?

Urmarea a fost că, la ceva timp, m-am înscris la o excursie de cîteva zile cu ACR-ul în Bulgaria. N-am primit aprobare de la serviciul paşapoarte, după care am aflat (prin nişte cunoştiinţe) că am interdicţie de a părăsi teritoriul R.S.R.  Eram prizonier în propria mea ţară! Împreună cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ne îndreptam spre „visul de aur al întregii omeniri, spre comunism”! Doar că aveam perspective diferite despre ce avea să însemne asta…

Faţă-n faţă cu Ceauşescu (1)


Istoria m-a adus de cîteva ori faţă-n faţă cu Nicolae Ceauşescu. Prima dată cînd eram în clasa a cincea sau a şasea. A doua oară eram adult şi locuiam pe Coşbuc, pe care se putea intra dinspre Horea, unde de obicei era cazat „tovarăşul”. Într-o zi de „vizită de lucru” – cum li se spunea – pe la ora zece seara, veneam dinspre centru, pe Horea, vis-avis de clădirea cu pricina, mergînd agale spre domiciliu. Am fost oprit de un individ, care mi-a spus politicos, fără să spună cine este, că nu am voie să trec pe acolo. I-am spus că mă duc acasă. Nu a contat. Mi-a spus să ocolesc. Nu mi-a spus „de ce”.

M-am evervat. M-am prefăcut convins, am făcut cale-ntoarsă am luat-o pe prima la dreapta, spre maternitate. Am ieşit din raza vizuală a individului. Mai era cel puţin unul pe trotuarul din faţa reşedinţei ocazionale a lui Ceauşescu. Clădirea din colţ după care dispărusem deja era foarte mare. Securiştii nu aveau de unde să ştie, atunci, că mai exista o intrare după colţ. Am încercat uşa. S-a deschis fără zgomot. Am urcau pînă la parter, am trecut în curte şi am ajuns la cea de-a doua poartă situată pe strada Horea. Poarta era masivă, dar avea decupată în ea o portiţă mai mică. Am deschis-o, şi fără să mă uit în urmă am luat-o tacticos spre domiciliu. Dacă fugeam eram pierdut!

Cu coada ochiului am observat, în momentul cînd m-am întors, avînd reşedinţa lui Ceauşescu în spate dreapta, că individul care stătuse de vorbă cu mine sesizase apariţia mea. Se răsucise şi el pe călcîie şi se îndrepta alert, însă fără zgomot, spre mine. Eu am menţinut viteza cu calm. Mult calm. Cred că eram inconştient. Dar, ce puteam să fac, imi violaseră libertatea personală şi dreptul de mişcare, garantate în constituţia socialistă. Sau aşa credeam. Eram în mod sigur inconştient, fără doar şi poate. După cîteva secunde urmăritorul meu a abandonat. Probabil consemnul spunea să nu se îndepărteze de obiectiv şi să nu facă exces de zel dacă cineva se îndepărta, fără incidente. Am ajuns acasă. Nu aveam buletinul la mine, adresa la care stăteam nu era trecută în buletin. Noroc, destin sau ce?

Următoarea întîlnire cu Ceuşescu şi cu băieţii lui a avut loc după alţi cîţiva ani, pe cînd lucram la Intreprinderea de Strunguri din Arad, fostă Iosif Rangheţ. Ceauşescu a vizitat intreprinderea împreună cu Elena. Nu mai îmi aduc aminte multe amănunte, dar cei din atelierul meu, de la Tehnologul Şef erau masaţi între hala Montaj şi clădirea unde se găseau proiectările şi direcţiunea, un spaţiu de aproximativ două zeci de metri. El şi ea plecaseră cu suita să viziteze şi îi aşteptam să iasă din hală. Pînă la apariţia lor încercam să ne pierdem timpul spunînd bancuri, povestind ce se mai întîmplase cu o zi în urmă, duminica. Era o grămadă semi-organizată.

Unul dintre colegi, Burlacu Simion, fost coleg de şcoală primară, începu să povestească episodul cu Tom şi Jerry pe care îl urmărise cu o zi înainte la televizor. Numai feţe cunoscute în jurul lui: Eram toţi numai ochi şi urechi. Atît de mare era plictiseala, încît şi un desen animat văzut cu o zi înainte promitea să o risipească. Burlacu un zîmbet, cu gura pînă la urechi. Gesticula aprins, explicînd cum mîţa cea rea fugărea bietul şoricel. L-a încolţit. „Deodată, spuse el cu voce tare, mimând teatral gestul, a scos pistolul!” La auzul acestor cuvinte, unul dintre indivizii de lîngă  grupul nostru, îmbrăcat într-un palton anost şi aflat cu spatele spre noi, se întoarse brusc, iţindu-se să sară asupra colegului meu şi să îl dezarmeze de „pistol”. Noi am rămas cu gurile căscate. Nu ştiam cine şi de unde este. Nu l-am văzut în viaţa noastră pînă atunci. Din fericire, atît Tom şi Jery, cît şi Burlacu au scăpat cu viaţa în urma vizitei. I-am revăzut pe toţi. În schimb individul vigilent nu a mai apărut nicodată. Oare?

Ceauşescu şi suita a plecat mulţumit. După vizită am plecat şi noi acasă. Noi la camerele de bloc reci şi pline de igrasie, el la fosta casă a baronului Neuman unde trăgea de fiecare dată cînd vizita Aradul, pe strada Horea.