Alinierea concepțiilor cu valorile sau Licitație de politicieni, azi Gigi Becalli


Văd la televizor cum se vînd lucrurile pe care unii și le-au depozitat și nu le mai vreau. Cei ce licitează caută chilipiruri, alții fac calcule cu cît vor vinde lucrurile, alții caută comori.

Vreau să-i scot la licitație pe politicieni. Nu vreau chiar să-i vând, chiar dacă mi-au vândut țara, ci vreau să văd cât valorează. Un post, un politician.

Vă încurajez să faceți la fel: cu profii, cu doctorii, cu funcționarii, cu polițiștii, cu popii și de ce nu cu cine credeți că are vreo valoare.

Am decis să fac asta pe când ascultam simfonia a 5-a de LV Beethoven.

Așa că, succes!

Primul scos la mezat este domnul Gigi Becali.

http://www.ipedia.ro/gigi-becali-977/

Cât dați pe el?

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

Tanti Milly şi teroriştii (strii)


–         Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!” Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să îi rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să îi aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

–         Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

–         Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

–         Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!