Cine vrea să trăiască o veşnicie? (1)


Recent mai mulţi confraţi au postat cîte ceva despre viaţa veşnică. Am citit şi n-am citit. Reieşea o oarecare concluzie: că viaţa veşnică este o concepţie greacească. Poate. N-am studiat ca să mă pot pronunţa. Probabil că vă întrebați atunci de ce mă bag. Chiar așa. N-ar trebui, dar poate am un punct de vedere personal și tocmai mă aflu în centrul acțiunii: mor de cîțiva ani. Mor mai lent, dar totuși se întîmplă, nu mai pot schimba canalul.

Apoi, ca să nu fiu atît de concentrat la faza asta doar pe propria-mi persoană, soția mea a îngrijit cîteva persoane care erau în același proces, dar ceva mai accelerat. Așa că au dispărut. În plus, cum ea a lucrat la fostul centru HIV din Arad care a fost desființat de primărie, a fost martoră dispariției mai mult decît prematură a unor tineri ce nu au trăit decît ceva mai mult de 20 de ani. Ar fi interesat ce crede ea despre acest subiect, dar nu o să îi iau un interviu. O costă prea mult din punct de vedere emoțional.

Dar cu acest subiect s-a confruntat și Fredy Mercury (Thank you Fredy!) care cîntă în deschidere. Și nu numai el. Cam toți cei care au existat pînă acum. Mai mult ca sigur că nu mulți dintre ei au scris despre moarte și viață veșnică. Cu toate acestea nu vreau să vă plictisesc cu un studiu exhaustiv al morții în vreo scriere mai nouă sau mai veche. E vorba de ce se întîmplă cînd mori și ai timp să te gîndești la moarte, la timp sau la lipsa lui și ce reacții ai. Sau ce reacții au alții referitor la ei, la alții, la tine.

Vrînd-nevrînd moartea sau viața e un subiect personal, chiar dacă mulți dintre noi spunem că nu vrem să ne gîndim la asta. Probabil că pe mine nu mă ajută să fiu introvertit. Sau cine știe? Am ajuns totuși să mă exprim. Sunt marcat de profesie, așa că sper să mă exprim inteligibil.

Deci, da capo maestre!

Ca să vă introduc în atmosferă aș vrea să atrag atenția că mă lasă rece (la subiect, nu?) figurile cîtorva furibunzi critici de pe internet care-și bagă nasul în tot locul (era să scriu altceva…) de parcă sunt dotați cu un nas sensibil de căutat trufe, criticînd, combătînd și etalîndu-și omnișciența. În domeniu ăsta toți specialiștii sunt… morți.

E normal să vrei să trăiești. Nu e normal să vrei să te sinucizi. Dar cine nu s-a gîndit cel puțin o dată-n viață la sinucidere e mare mincinos. Cînd vrei să te sinucizi nu te mai întrebi dacă viața asta se continuă undeva, unde și cum o fi acolo. Pur și simplu îți propui să scapi din lumea asta și să treci în aialaltă. Speri să îți găsești acolo acea pis ăv maind de care nu ai mai avut parte aici. Mă gîndeam de mult timp să scriu despre acest tabu, cel al sinuciderii, mai ales că este un subiect atît de controversat. Poate altă dată…

Apoi mai este moartea eroică. Pe de o parte mult cîntată, lăudată și abordată. Moartea cu folos. Să mori în locul altuia sau să mori salvînd cît mai mulți (dacă se poate) oameni. Să îți valorifici moartea. De instrucție în domeniul ăsta am avut parte în copilărie citind cărțile pline de patriotism și propagandă despre războaie. Sau despre întîmplări dramatice. Și despre eroi. Pentru că de obicei eroii sunt morți. Și aici se poate la fel de bine discuta despre falșii eroi, cei fabricați fără să fi existat vreodată sau aceia care s-au lăudat că au fost eroi, dar n-au fost, cabotinii. Și despre anti-eroi, cei care nu au căutat să fie, dar au ajuns. Aici au scris alții, n-are rost să mai intervin.

Nu mă pot abține la acest subiect să nu remarc contrastul sau mai bine zis contradicția, dintre cei ce au murit cu folos și marii conducători ce au fost idolatrizați, iubiți pînă la moarte și care au trimis la moarte milioane de oameni. Nu am citit vreun rînd despre cum credeau ei că trebuie să se sacrifice să moară în locul altora: țarul Alexandru, Lenin, Ludendorf, Haig, Stalin, Mussolini, Mao, Tito.

Ca să vă introduc mai profund în subiect nu se poate să nu menționez că personal am fost influențat de Karl May și de stilul anilor 60-70, cînd era la modă eroul tăcut, restras, simțit și anonim. M-a marcat. Apoi se potrivea cu fixul meu de a nu fi primul, ci mereu al doilea. Asta e!

N-am să vă plictisesc cu obsesiile mele legate de moarte de la cinci ani și cu întrebarea fără răspuns adresată părinților, eu după ce mor unde mă duc? Citiți o carte de psihologia copilului ce tratează această problemă dacă nu ați trecut pe acolo. Dar mai trebuie să amintesc că în copilărie nu mi-a fost frică de moarte cu două excepții: coborîtul din turnul bisericii din Micălaca și o fracțiune de secundă cînd, aflîndu-mă pe strada Unirii din Arad, o stradă cu o curbă largă, venea spre mine o mașină ce a balansat stînga-dreapta. Cea de-a doua instanță a fost absolut irațională, pentru că mașina n-a accelerat, nu era foarte aproape, dar mișcare probabil că semăna cu cea a unui animal de pradă care vrea să se arunce asupra victimei sale. Raționalizați, raționalizați, raționalizați! Nu, nu a spus-o Lenin. În rest nimic.

Apoi în decembrie 1989 în Primăria Arad cînd am avut indicii că voi fi lichidat împreună cu alții ce eram acolo. Nu știu cît de temeinice au fost, dar stresul a fost cît se poate de real, pentru că am fost afectat de sindromul post-traumatic. Tipic!

To be continued

Freya von Moltke


Am început

Eroii ne-au inspirat totdeauna, mai ales pe noi, cei idealişti. Unii au plătit cu viaţa. Alţii cu vieţile celor dragi. Modelul meu în materie de eroi a fost şi a rămas în ultimii trei zeci de ani Iisus Cristos. Poate pentru alţii cu o altă grafie. Dar cred că toată lumea înţelege despre cine e vorba.

În cazul de faţă e vorba despre o femeie din Germania. Soţul său a fost fiul unui militar de renume. Dar să îi aflăm povestea vieţii. Ea nu îmi aparţie, este preluată din  Telegraph.co.uk.

Freya von Moltke

She founded the Kreisau Circle with her husband, Helmuth James Graf von Moltke, and their close friends Peter Graf Yorck von Wartenburg and his wife Marion. All of them had opposed Hitler from the outset, and the group’s name was taken from the von Moltkes’ Silesian estate where their conferences were held in May and October 1942 and in June 1943.

Born Freya Deichmann in Cologne on March 29 1911, she was the daughter of Carl Theodor Deichmann, a banker. She first met her future husband in 1929 at the University of Breslau, where she was helping him as a researcher before commencing her own studies for a Law degree at the University of Bonn.

He was the great-grandnephew of Field Marshal Helmuth von Moltke, Chief of the General Staff of the Prussian army in Bismarck’s time, and thus bore one of the most illustrious names from Germany’s military past. He and Freya married in 1931.

In 1935 – the year in which Freya completed her doctorate in Law – Helmuth von Moltke, whose parents were Christian Scientists, refused a judicial appointment, because accepting would have entailed joining the National Socialist Party. Instead he opened an international law practice in Berlin, and, always a great admirer of British traditions, started studying to qualify in English Law as a Rhodes scholar at Oxford.

Freya gave birth to their first son, Caspar Helmuth, in 1937, and thereafter lived at Kreisau, on the family estate which her husband inherited two years later. A second son, Conrad, was born in 1941.

Before the war Helmuth von Moltke was a regular visitor to Britain, and in the summer of 1939 he was one of several German opponents of the Führer who personally sought to warn Chamberlain, Halifax, Churchill and any other British leaders who would listen about Hitler’s plans to attack Poland at the end of August.

As soon as war did break out, Graf von Moltke was drafted into the German counter-intelligence service, gathering military intelligence from foreign sources and, vainly, preparing appraisals on questions of international law. Most of his advice was simply ignored.

As he made clear in letters home to his wife, he was increasingly appalled at what he saw and heard of Germany’s conduct of the war and its treatment of the populations in the countries it had overrun.

Von Moltke was in contact with a wide range of similarly dismayed Germans in Berlin. Those he and Yorck von Wartenburg invited to the Kreisau estate conferences included two Jesuit priests; two Lutheran pastors; political conservatives, liberals and socialists; landowners and former trade unionists.

Almost all the men involved were to pay with their lives, though their discussions were concerned not with planning Hitler’s overthrow – which they had little notion how to achieve – but with the economic, social and spiritual foundations of the new society which they hoped would come into existence once Hitler had departed the scene.

Even so, von Moltke asked his wife to hide the conference reports in a place even he should not know. She preserved them, with his letters, in her beehives.

Although von Moltke (who opposed assassination) and Yorck argued for a coup to unseat Hitler, they had neither the arms nor the access to the Führer to bring it about. Essentially the Kreisau Circle was more discussion group than conspiracy; but they, and their contacts with other more practical opposition groups, were already being watched by the Gestapo.

Von Moltke was arrested at Himmler’s instigation in January 1944. Although Freya was at first able to visit him, the situation changed on July 20 1944, with the failed assassination attempt by Claus Schenk Graf von Stauffenberg. The Gestapo seized on the pretext to eliminate all opposition, and in January 1945 von Moltke went on trial before Roland Freisler’s people’s court (Volksgerichthof).

There being no evidence that von Moltke had been part of Stauffenberg’s plot, Freisler held that his having even discussed a Germany based on moral and democratic principles constituted treason. Von Moltke was sentenced to death and executed.

Freya and Marion Yorck (whose husband was also executed) fled Kreisau and evacuated their families to Czechoslovakia to await the war’s end, when Kreisau was ceded to Poland and British friends helped Freya leave for South Africa with her two sons.

There she worked as a social worker and as a therapist for the disabled, but in 1956, unable to tolerate apartheid, she returned to Berlin, where she proceeded to publicise the Kreisau Circle.

In 1960 she moved to Norwich, Vermont, to be close to the social philosopher Eugen Rosenstock-Huessy, who died in 1973. She transcribed her husband’s 1,600 letters, which were published as Letters to Freya in 1988 and won the Geschwister Scholl literary prize.

She took American citizenship in 1975, but was delighted that Kreisau was chosen as the venue for a ceremony of German-Polish reconciliation. She supported a foundation opened in her name to perpetuate the Kreisau Circle’s principles.

Freya von Moltke died in Vermont on New Year’s Day. Her sons survive her.

Publicity photo from speaker’s brochure, featuring Freya von Moltke’s 1949 lectures on “Germany: Past and present,” “Germany: Totalitarianism versus democracy,”German youth and the new education,” and “Women’s position in the new Germany? The image is found at:

Truman, H. F. (1949), A German of the Nazi Resistance, http://sdrcdata.lib.uiowa.edu/libsdrc/details.jsp?id=/moltke/1, retrieved November 22, 2007 

The web image was highly aliased has been reworked in Photoshop by User:HopsonRoad.

Copyright of 1949 original, published image owned by:

H. F. Truman Town House No.1 Great Neck, NY Tel. GReat Neck 2-045