Despre doamna Tanatos


sursa:http://www.flickr.com/photos/rafa2010/8617757626/

Despre o doamnă se poate scrie numai cu respect. Respect și nimic altceva. Nu-ți poți permite s-o critici, să-ți bați joc de ea. Eventual încerci să glumești, dacă-ți dă voie. Desigur că se supără dacă vrei să o înveselești, că ea e o sobră. Chiar și la îmbrăcăminte. Ia încearcă să te prezinți în fața ei îmbrăcat cum nu trebuie! Rîde toată lumea de tine. Dar nu de ea.

Doamna Tanatos este o doamnă cu care te întîlnești personal o singură dată-n viață. O mai vezi pe ici, pe colo, dar nu te prea bagă în seamă. Cine ești tu? E o doamnă scumpă la vedere. O aștepți (dacă ai răbdare) de cînd te naști. Și ce-i? Unii sunt discriminați, alții o întîlnesc nainte de vreme. Sau prea repede. Nu-i invidiază nimeni.

M-am întrebat cum e să o vezi din altă perspectivă. De exemplu dacă ea ar dispare și noi am rămîne. Rămîne de văzut și această alternativă. Te face mai filozof.

Unii au zis că o fentează și că întîlnirea cu ea nu e prea semnificativă. De aceea și-au ridicat piramide, s-au eviscerat și s-au îmbrăcat în bandaje. Nu și-au luat haine că știau că moda nu va rezista timpului. Au avut dreptate. Moda nu se prea întîlnește cu doamna Tanatos…

Dar unii pretind că sunt recidiviști la întîlnirea cu doamna Tanatos. Că cică s-ar… reîncarna. De ce nu s-ar re-celuloza? Ar avea șanse mai mari să rupă blestemul reîncarnării, ar fi mai pașnici. Oare tot doamna asta le controlează destinul?

Doamna asta are tot felul de semne, dar nu există un consens pe lumea asta: frunze, cruci, stîlpi, plăcuțe, monumente și cîte și mai cîte. De obicei cu texte. Cu opere de artă. Cu locuri îngrădite. Dar și cu unele secrete, neștiute, ascunse. Misterioase. Doamna Tanatos e o doamnă misterioasă.

De obicei este reprezentată greșit. Parcă ar fi super-anorexică. Un schelet despuiat sau acoperit cu o pelerină, mantie neagră. Cred că i se face o nedreptate. Nu cred că se îmbracă fără gust. Nu suntem noi atenți. Cei ce o întîlnesc sunt secretoși și nu ne spun nimic. Noi doar ne-o imaginăm. Greșit.

Am trecut, e drept nu prea des, prin locurile unde își face de cap. Căci doamna Tanatos își face de cap uneori. Nu în sensul oamenilor. În sensul ei personal, impresionant. De obicei te lasă fără suflare! Nu contează cine ești, ce ai sau ce ști să faci. E o tipă fa-ta-lă!

Unii au încercat s-o fenteze. S-au pus de bună voie la rece. Pe mine mă lasă rece. La figurat. Unii și-au programat întîlnirea, au premeditat-o cu bună-știință. Cîțiva au ratat-o, cei mai mulți au dat cu ochii de ea. Cam toată lumea spune că e păcat. Greu de spus. Evident, ea e avantajată, așa că unii vor să o întîlnească plini de demnitate. E o chestie de etică sau un punct de vedere. Doamna nu discriminează. Pe nimeni. E dreaptă. Personală. Unică. Și nemiloasă de cele mai multe ori.

Ba unii au acuzat-o de relații nepotrivite că se întîlnește și cu femei. Asta-i doamnă! Ce poți să-i faci? N-ai încotro. Oare cine a inventat-o? Oare cine i-a dat un gen? Oare cine a botezat-o? Să sperăm că pînă la urmă se va găsi și ac de cojocul ei. (Deci are cojoc?!) Unii zic că a mai luat cîteva țepe în trecut. Și că va mai lua în viitor. Ba că-și va găsi mormîntul. Se va pierde în neant.

Eu o anticipez. Îi spun: Adio doamnă Tanatos! Mă gîndesc să-ți sap un pic groapa. Să te trimit acolo unde-ți este locul. Cînd o să ajungi acolo ultimul tău cuvînt va fi: Arșșș!

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)


De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate.  Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.

Credința în dragoste


Nu este vorba de mult uzitatele credința, nădejdea și dragostea. Este vorba doar despre credința cuiva în dragostea, adică încăpățînarea de a iubi. Poate asta ar trebui să se predice, să se vorbească și să se trăiască mai mult. Nu frica. Nu în a nu face ceva că mă bate Dumnezeu, că mă vede Cel-de-sus.

De exemplu în dragoste, a se citi în oricare fază a ei, în căsătorie sau nu încă, pot apare tentații. Am impresia că o altă persoană, bărbat sau femeie, băiat sau fată, este mai aproape de idealul meu. De parcă ar fi sufletul pereche (ce este un concept păgîn bai ză uei).  Dar în ciuda faptului că, cine știe, îmi va fi mai bine cu altul sau cu alta, îmi spun că dragostea de acasă sau de unde este, față de care sunt angajat deja este mai importantă. Dacă nu ar fi așa, ar fi un trădădător, aș înfinge cuiva un cuțit înfipt în spate. Cui? Păi persoanei pe care o iubesc nebunește, dar încep să am dubii: da dacă nu cumva am greșit și adevărata dragoste abia acum vine? Uite ce emoții, ce sentimente îmi provoacă!

Știu că unii n-au scrupule și că pescuiesc în ape tulburi ( adică acolo unde există deja o legătură), chiar vorba aia, de-al dracului. Cam ca și Iuda. Da, există bărbați și femei care pradă și profită. Fără responsabilități, fără scrupule. Chiar fără nici un fel de scrupule. Și pe ăștia-i găsim prin biserici. Culmea, de cele mai multe ori sunt mai bine văzuți decît cei penitenți pentru că știu să se facă importanți, să argumenteze, să dea din coate, să se impună. Au terciuit vieți, au batjocorit caractere. Este și pentru cojocul lor un ac. Mare și ascuțit.

Dar dacă rezist, dacă am răbdare, dacă sunt credincios pînă la capăt, sentimentul victoriei, a reușitei este de neegalat. Și asta îi dă și celuilalt siguranță, îmi zidește caracterul, onoarea și voința. A iubi nu înseamnă numai a fi îndrăgostit și a simți fluturași în stomac. Înseamnă a-ți pune voința la lucru. Vorba cuiva mai mare și mai important: Israele, am vrut să te iubesc!

De aceea credința în dragoste este importantă. Asta ca să nu ne acrim de la atîtea divorțuri…

Violenţa masculină nu e o soluţie


„Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

„Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe „drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

Cine stă strîmb şi judecă drept?


Ce plină de înţelepciune e vorba poporului nostru care spune „să stăm strîmb şi să judecăm drept”. O aluzie la cei ce fac contrariul, adică stau drept şi judecă strîmb, aşa cum se întîmplă de multe ori din păcate. Nu e cazul să analizăm acum de ce fac asta, dar evident, cîndva, vom ajunge şi acolo.

Să presupunem că există un observator neutru, exterior, ce analizează modul cum Isus dialoghează cu profesioniştii religiei din vremea sa. Ce ar constata acesta? De fiecare dată cînd este întrebat, Isus răspunde tranşant, dar atunci cînd i se pun întrebări capcană, le evită, nu cu diplomaţie sau cu linguşeli la adresa inchizitorului, ci cu o întrebare care-l face să amuţească pe inchizitor pentru că i se descoperă nimicnicia sufletului.

Indiferent cine era inchizitorul, adevărul şi numai adevărul, îl făcea să cedeze. În faţa adevărului unii se ascundeau de ruşine, alţii plecau scrîşnind din dinţi. Se poate constata că  Isus nu i-a menajat decît cu mici, extrem de mici excepţii, pe conducătorii religioşi, pe farisei, saduchei, pe cărturari, preoţi şi leviţi şi pe învăţătorii Legii. Un pic pe Nicodim, dar nu prea tare.

Era oare normal să facă aşa?

Dincolo de vorbele originale ale lui Isus, pline de acuzaţii că mai-marii religioşi erau ipocriţi, autorii evangheliilor dezvăluie interesele lor politice şi financiare. Care o fi fost intenţia lor atunci cînd au expus zoaiele celor ce se considerau mari, importanţi, indispensabili atît pentru popor cît şi pentru Dumnezeu?

Dar dincolo de această întrebare aparent incomodă rămînem cu o alta întrebare: i-a iubit Isus pe farisei? Sau altfel spus, era Isus apropele profesioniştilor religiei iudee? El le spunea ucenicilor săi să-şi iubească duşmanii. Oare nu trebuia să facă şi el la fel, atunci şi acolo? Oare cel ce povestea pilda samariteanului milostiv nu putea să le declare fariseilor, saducheilor, învăţătorilor legii şi cărturarilor, ba şi marilor preoţi că îi iubeşte? Sau ca să o punem mai sofisticat, mai teologic, de ce Isus nu îi identifică pe aceştia cu aproapele său? Existau raţiuni pentru care el nu putea fi aproapele lor? Chiar aşa, de ce nu le-a spus Isus acestora că îi iubeşte sau de ce nu i-a iubit?

Saducheii, fariseii sau simpli învăţători ai Legii erau taxaţi imediat de Isus. Nu pentru că deviau flagrant de la litera Legii, ci pentru că voiau să-şi impună propria învăţătură, una „superioară”, mai ceva ca Legea. De unde le-o fi venit oare ideea asta? Şi nu cumva era o idee bună?

Chiar aşa, oare nu era bine că fariseii zeloşi dădeau zeciuială şi din mentă, de exemplu? Cine ştie, poate aveau dreptate…

Fariseii voiau să iasă în evidenţă faţă de evreii obişnuiţi, ce nu-şi băteau atîta capul cu religia. Dar cum să facă asta? Puteau face ceva nou sau puteau să se conformeze cu mare stricteţe regulilor. Dar dacă intri într-un joc ca acesta există nişte riscuri. Dacă aduci ceva nou există riscul ca non-comformismul tău să fie declarat erezie. Pe de altă parte, dacă te comformezi prea mult regulilor, devenind un rigorist în adevăratul sens al cuvîntului, te transformi în judecătorul tuturor celor care nu se ridică la “înălţimea” ta. Dar nu rişti decît să ţi se spună că faci pe sfîntul sau că eşti un pic prea deplasat şi viaţa ta se învîrte în jurul aceleaşi idei, adică ai un fix.

Pericolul în ambele cazuri apare atunci cînd vrei să îţi impui altora propriile standarde, pentru că în ultimă instanţă convingerile în domeniul religiei ţin de libertatea de conştiinţă, nu de lipsa libertăţii. Aviz amatorilor!

În vremea lui Isus fariseii se (auto-)scoteau în evidenţă, de parcă erau gazeta de perete a cultului iudeu. Un fel de „Farul iudaismului”. Comportamentul lor indica cu cît erau mai sfinţi în comparaţie cu ceilalţi. De fapt nu cu mult, doar cu unele detalii, dar adăugate la fiecare capitol al vieţii se cumulau astfel că le definea inconfundabil partida.Unii chiar îi invidiau! (În treacăt fie spus, mulţi teologi recunosc că între farisei şi Isus existau foarte multe asemănări.)

Deci, cum făceau?

Păi, de exemplu dădeau zeciuială. Din ce? Păi, din mentă 10%, din mărar 10%, din încă ceva 10%, din altceva încă 10%, şi uite aşa umflau 40 de procente la capitolul superioritate şi merite! Aţi auzit de cineva să intre în panică că i s-a terminat mărarul sau menta? Poate ţaţa Veta cînd punea murături sau făcea ceai, dar nu se murea din asta. Aşa că tot atît conta zeciuiala lor pentru un om normal. Pentru alţii însă…

Păi dacă am uitat să dau zeciuială din păstrînaci? Mama mia! Imaginaţi-vă, cu puţin efort, un comitet de investigare al comunităţii fariseilor, în care un fariseu mai simplu este acuzat că n-a dat zeciuială din vrăbiile ce îşi făcuseră cuib sub acoperişul său! O sfeclea!

Interesant sau poate ciudat este faptul că Isus nu aminteşte vreodată că Iuda ar fi trebuit neapărat să plătească acei 10% din banii pe care îi primeau ei. Nici nu se dă exemplu în domeniul acesta. N-ar fi sunat bine, pentru posteritate şi pentru binele material al bisercii Domnului o chestie de genul:

„Unii dintre ucenicii ce se certaseră cît era bine să pună în perş. Unii spuseseră 10%, cum zice tradiţia, alţii 90% pentru Domnul şi ei să rămînă cu 10%. Dar Isus le-a zis: Adevărat vă spun vouă că numai cei ce dau cît mai mult vor ajunge în sînul lui Avraam. Ferice de voi va fi dacă o să aduceţi la casa Domnului întîile roade, să cinstiţi casa Tatălui meu, ocupată vremelnic de cei ce mă vor da la moarte!”

N-ar fi dat apostolii, ucenicii în general, clasă la dărnicie fariseilor, tuturor zgîrciţilor din partida corbanului materialist? Cuvîntul biserică ar fi devenit sinonim cu „bancă”. Şi totuşi încercaţi să evaluaţi doar averea imobiliară a Bisericii (în 1990 era evaluată la 700 de miliarde de dolari) şi imaginaţi-vă ce s-ar poate face cu toţi banii ăia. Nu faceţi asta dacă vă duceţi la culcare. Riscaţi să nu dormiţi toată noaptea!

Mi se pare extrem de elocvent faptul că atunci cînd vine scadenţa dării cezarului, se găseşte un peşte cu un ban în burtă, numai bun pentru taxele imperiale. Oare de unde provine banul? O fi fost pierdut de un fariseu prea zelos ce voia să dea zeciuială şi din algele din fundul grădinii sale şi i-a căzut din buzunar pe cînd le recolta.

Alt capitol, cel al rugăciunii.

Unde se făceau rugăciunile în mod obişnuit? Păi prin case, cu diferite ocazii şi în sinagogi. Dar locurile astea nu erau destul de vizibile. La colţurile străzilor e aglomeraţie? Acolo era locul cel mai bun, pentru o mai mare audienţă. Dar nu numai acolo. Iată un dialog pe care unul dintre fariseii moderni l-a avut cu un confrate mai naiv:

„La ce „sinagogă” te duci dumnică?”

„Păi la sinagoga din Cucuieţii din Deal”

„Ce??? Îţi dai seama că dacă te duci acolo te aud doar 30 de oameni? Dacă te duci la sinagoga din Arad-city te vor auzi 400?”

„Hmmm!”

Intrigaţi că nu reuşeau să influenţeze spiritualitatea, moralitatea şi identitatea unui popor ca Izraelul, fariseii şi-au îndreptat frustrarea spre cel care îi concura cu succes de unul singur şi atrăgea masele ca niciunul dintre ei: Isus. De aici alinierea cu ceilalţi participanţi  roşi de gelozie şi invidie.

Dacă stăm un pic strîmb, dar cugetăm drept, observăm că spre sfîrşitul umblării sale pe pămînt era limpede că Isus este dat în mîinile celor care acţionează după Lege, dar contrar spiritului ei. În ciuda faptului că nu le demontează punct cu punct acuzaţiile, Isus este achitat în prima fază de Pilat, adică de autoritatea supremă de pe pămîntul Palestinei. Să fie Pilat şi nu liderii religioşi ai momentului mai capabil să discearnă adevărul în cazul lui Isus? Statul să fie mai obiectiv ca “Dumnezeu”? Periculoasă afirmaţie!

Pilat îl abandonează pe Isus doar atunci cînd a fost părăsit de toţi. Numai după ce poporul instigat de somităţile religioase se dezic de Isus şi optează pentru asasinul Barnaba, Pilat îl execută pe Isus. Deci neiubiţi de Isus, capii iudaismului ce îl urăsc de fapt, îl dau la moarte. Ar fi trebuit Isus să le spună că-i iubeşte, să dea mîna cu ei, să îi privească în ochi şi să le spună “Shalom”? Să stăm strîmb şi să judecăm drept! Să nu fim farisei!

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (2)


Interesul faţă de doctrina Bisericii nu se mai manifestă astăzi atât de pregnant poate datorită faptului că fiecare denominaţie sau confesiune şi-a produs propriile definiţii. Totuşi apariţia şi dezvoltarea mişcării ecumenice a făcut ca multe definiţii să fie regândite şi rescrise. Ce este Biserica, cine este Biserica sau poate, ce sau cine nu este Biserica, sunt întrebări care ar trebui să îşi găsească răspunsul în funcţie de sursa de inspiraţie (Noul Testament sau Vechiul Testament, tradiţia) şi de felul cum interpretăm textele din aceste surse.

Unul dintre pericolele prezente este de a citi Noul Testament cu ochelarii creştinului din secolul XXI şi de a deforma Biserica Primară şi învăţătura ei. Un alt pericol este de a folosi alte discipline cum ar fi sociologia sau psihologia pentru a defini Biserica. Câteva dintre întrebările pe care le punem astăzi în raport cu eclesiologia sunt: a fost intenţia lui Isus Cristos să creeze o altă religie diferită de cea iudaică? Care a fost ideea de comunitate la Isus şi la apostoli? Se poate identifica Biserica cu Împărăţia lui Dumnezeu? Ce rol joacă escatologia? Există cumva o dezvoltare a doctrinei Bisericii în Noul Testament?

Eclesiologia este acea parte a teologiei care se ocupă cu studierea lucrurilor ce ţin de biserică: originea ei, definiţii, slujirea în biserică, etc. Cu toate că eclesiologia îşi are originea în Biblie, cea mai mare parte a dezvoltării sale este post-biblică, ea evoluând continuu. De două mii de ani terminologia biblică a fost folosită pentru a defini Biserica. Termenul ekklesia nu a fost la origine un termen religios, el definind adunarea cetăţenilor liberi din cetăţile-stat ale Greciei. În mod eronat se zice în prezent “ne închinăm la Biserică de la orele 17 în fiecare duminică,” desemnându-se astfel doar clădirea în care se adună de fapt Biserica. Dar Biserica nu este clădirea, ci credincioşii care se adună în numele lui Dumnezeu. Când clădirea Bisericii este dărâmată nu este distrusă Biserica lui Cristos, ci doar locul unde Biserica se adună temporar. Niciodată în Noul Testament termenul de Biserică-Ecclesia nu s-a referit la o clădire, ci la adunarea creştinilor. Altfel Mt 16:18 şi Mt 18:17 nu ar avea sens: “Dacã nu vrea sã asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacã nu vrea sã asculte nici de Bisericã, sã fie pentru tine ca un pãgîn şi ca un vameş.”

De asemenea în mod eronat acest verset este interpretat ca arătând autoritatea Bisericii. Versetul indică felul cum trebuie tratată o problemă de disciplină mergând de la individ la grup şi în acelaşi timp arată că cel indisciplinat iese de sub incidenţa legii harului necunoscând-o (din această cauză el va fi ca un vameş, ca un păgân), dar în acelaşi timp el trebuie să fie expus legii harului, la fel cum vameşii şi păcătoşii îl ascultau pe Isus Cristos şi acesta mânca cu ei la masă. De remarcat că Isus Cristos se adresează folosind persoana a II-a singular (“…să fie pentru tine…”) nu persoana a II- plural (pentru voi). Reiese în mod clar că versetul nu poate fi aplicat în practică decât în legătură cu o altă persoană, nu cu un grup. Extrapolarea lui ca referindu-se la autoritatea Bisericii pare să fie o extindere dincolo de intenţia autorului, adică a lui Dumnezeu, pentru că el se adresează în primul rând celui ce citeşte textul.

Definiţie: Biserica este totalitatea credincioşilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Cristos.[1]Există mai multe categorii care definesc identitatea Bisericii. Dacă nu contează rasa, naţionalitatea, clasa socială sau dacă eşti în viaţă sau nu, probabil că nu contează nici sexul pentru că Hristos a desfiinţat toate barierele.

Cu toate acestea se ridică unele întrebări: poate un homosexual sau o lesbiană să facă parte din Biserică? Care este relevanţa faptului că din Biserică fac parte şi cei “adormiţi” în Hristos? Pot copiii să facă parte din Biserică, dacă da, de ce, iar dacă nu de ce nu? Ce înseamnă să fii exclus din Biserică sau ce înseamnă să fii exclus temporar din Biserică sunt întrebări la care trebuie răspuns cât se poate de clar. Care sunt temeiurile pentru care este cineva exclus din Biserică? Dacă nu contează rasa sau naţionalitatea, de ce există atâtea Biserici doar ale ţiganilor şi ale maghiarilor în ţara noastră?

Noul Testament face clar că nu poate exista un popor a lui Dumnezeu conform vechiului legământ şi un alt popor cu aceleaşi calităţi, dar care să respecte alte condiţii în noul legământ. Evreii intră în noul legământ respectând aceleaşi condiţii ca şi Neamurile: pocăinţa, credinţa în moartea şi învierea lui Isus Cristos Domnul. Nu ar trebui să existe două popoare a lui Dumnezeu, cu toate că Împărăţia cerurilor s-ar putea să fie mai largă sau complexă, dincolo de ceea ce noi deducem logic.

Tot aici trebuie tratat termenul legămînt, foarte uzitat în Bisericile evanghelice. În primul rând Dumnezeu este cel care a proiectat, efectuat şi respectat legământul. Legămîntul sau testamentul sau tratatul între două (sau mai multe) părţi era încheiat de două persoane ce nu erau egale ca putere sau poziţie şi vizau pacea, protecţia persoanelor şi relaţia dintre ele. Totdeauna Dumnezeu a iniţiat şi a pus condiţiile legămîntului.

Dacă cumva omul s-a obligat din nou să respecte Legea (Neemia, Ezra, Iosia) aceasta nu s-a făcut datorită faptului că cei trei conducători îl forţau pe Dumnezeu să încheie un tratat cu ei, ci pentru că legămîntul fusese rupt de poporul pe care îl conduceau, iar ei şi-a dat seama de greşeală şi voiau să o repare. Totdeauna Dumnezeu este superiorul şi din această cauză (care nu se poate schimba) noi nu putem iniția un legămînt cu el. El este cel care îl propune, l-a propus şi El îl respectă totdeauna.

Din punctul de vedere al eclesiologiei noi nu încheiem un legămînt în “apa botezului.” Legământul a fost încheiat deja, noi doar am acceptat condiţiile înainte de botez, iar botezul este o confirmare publică a acceptării legămîntului făcut de Dumnezeu prin Isus Cristos. Din această cauză în niciun caz nu se poate spune “am încheiat un legămînt cu Dumnezeu în apa botezului” pentru că asta ar însemna că noi am fi superiorii şi Dumnezeu a fost nevoit să încheie legămîntul cu noi pentru că noi ne-am botezat. Ori termenii în care se face legămîntul nu sunt ai noştri, ci ai lui Dumnezeu, jertfa a fost a lui Dumnezeu, condiţiile pentru respectarea legămîntului sunt stipulate de către Dumnezeu şi beneficiile prezente şi viitoare nu sunt ale lui Dumnezeu, ci sunt din partea lui Dumnezeu pentru noi, niciodată invers. Dumnezeu nu are nevoie de noi, noi avem nevoie de Dumnezeu.


[1] Această definiţie este agreată de STB Bucureşti, dar nu este unica şi nici cea mai bună definiţie a Bisericii