Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

O 9 denominație: Biserica paradoxală


Deși eram într-o biserică și impresia imediată era că adevărul era prezent, participarea era una veridică, angajată, sinceritatea fiind evidentă, au apărut semne ale îndoielii. Acestea nu se refereau la credință per se, ci la dilema biserică-Împărăție, la acel fals paradox al fiului care spune nu și face da și a fiului ce spune da și face nu.

Senzația pe care o lasă, la o privire superficială Vechiul Testament, este că organizarea, supervizarea, iscusința și controlul dau șansa omului să se mențină deasupra liniei de plutire atunci cînd este vorba de relația lui cu semenii și cu Dumnezeu.

Și totuși chiar și între aceste limite minore apar multe disonanțe pozitive în care este cât se poate de clar că nu mai contează litera și legea, strictețea și intransigența, forma și identitatea comunitară, ci altceva.

Ceva prin care se sparge monotonia, rutina, tăcerea, ritualul formelor de mult înțepenite în definiții ce pot fi uitate în lipsa unui imbold lăuntric ce nu mai vine. Numai astfel îți poți explica de ce israeliții o rup cu Iahve, o rup cu trecutul și se dau pe gratis idolilor dușmani. Absența acestui ceva face ca Israelul să își piardă menirea, așa cum cea mai mare parte din biserică și-a pierdut-o în ziua de azi.

Încetul cu încetul începi să îți dai seama că sfințenia nu este acel amin spus la unison, acea sincronizare a temelor școlii duminicale cu predica și ora de rugăciune. Ce lipsește? Ce este de făcut? Unde este soluția și cum poate fi ea pusă în practică? Care sunt riscurile și care sunt cîștigurile pe termen lung și scurt? Sau nu este nici măcar vorba de așa cea?

Biserica nu se supune unor legi mecanice, aici nu lucrează tot timpul legea cauzei și a efectului, după cum nici cea a conservării energiei. Cu toate acestea aici sunt pe rol niște legi net superioare care nu se manifestă în mod normal în alte circumstanțe. Ciudat, nu? Dar este inutil să vorbim chiar și despre legi pentru că biserica nu ține de domeniul dreptului, al ingineriei și poate mai mult decât astea toate, în biserică timpul joacă un rol ciudat: suspendat sau nu, el se prelungește undeva la infinit, spre o veșnicie în care materia joacă un rol ciudat. Cu toate astea și timpul amenință că se va sfîrși, cu tot cîștigul adus de viața veșnică. Și atunci?

Pentru ca cerul, și implicit biserica, să fie accesibilă tuturor, accesul nu este limitat de un anumit IQ, nu depinde de ce poți face, de ce ști, de statură, poziție socială sau mai știu eu ce. Adică nu depinde de rasă, sex, vîrstă, rang, stare materială, merite, capacitate sau incapacitate a simțurilor. Depinde de om, dar în același timp pare să depindă de alți mulți factori. Unul dintre ei este Dumnezeu.

Ce este biserica? Un secret. Cine este biserica? Un alt secret. Și cu toate astea, totul se desfășoară pe față, deschis, la vedere. Paradoxal.

Divorț creștin în stil românesc (3): menajul abuziv


În biserici se înfierează divorțul. Nu se face rabat. Divorțul este păcat. Divorțatul și divorțata sunt păcătoși. Cu toate astea nu sunt înfierate căsătoriile aranjate și cele din interes. Acelea nu sunt păcate, sunt doar aiureli și greșeli. Lasați-i să sufere dacă sunt proști! Și mă bate gîndul să mergem din nou să vizităm ce-o fi aia o biserică…

Deci, despre nuntă și divorț în caz de abuz.

Spre deliciul adepților lui Bahus, la o nuntă Isus a transformat apa în vin. Și n-a fost puțin. Oare n-ar fi găsit Isus o minune mai bună? N-ar fi trebuit să transforme mirele sau mireasa, socrul sau soacra? Se vede treaba că nu. Mă mai sîcîie un gînd: o fi spus Isus ceva mirilor? Ceva despre supunere, iubire, înțelegere, copii, bani puși împreună, mersul la meci, birt sau coafor? Nu? Nimic!

În rest, cu excepția a două-trei versete mai nimic despre căsătorie și divorț în NT. Sfaturi de la celibatarul Pavel…

Cu bagajul acesta poposim în secolul XXI. Dar pînă aici? Pînă aici femeia a fost un accesoriu al bărbatului. De cele mai multe ori. Un accesoriu ușor de etalat, de schimbat sau de decartat.

Pentru societate feminismul a fost un șoc. (Pentru că societatea, deși înmulțită de mame, este modelată după chipul și asemănarea bărbaților. Probabil că unii dintre noi mai țin minte cum se rugau bărbații lui Israel: Doamne îți mulțumesc că nu m-ai făcut dintre Neamuri și nici femeie.)

Și pentru biserică feminismul a fost un șoc, doar că biserica încă se mai resimte și se va resimți de pe urma sa. Cum să lupte femeia pentru drepturile ei? Cum să conducă o femeie? (Îmi amintesc propriile reacții cînd a început soția, adică femeia mea, să conducă mașina MEA. V-ar fi prins bine filmul, cartea s-a vîndut foarte bine! După ce mi-au luat jobul și statutul, acum femeia care-ai pus-o Doamne lîngă mine mi-a luat și mașina!)

M-am întrebat o dată, ba nu, de cîteva ori, ce s-ar întîmpla dacă bisericile ar adopta o atitudine… Mai bine tac din gură!

În fine, să vedem de ce se ajunge la divorț.

De cele mai multe ori pentru că bărbatul este violent. Bărbatul, ca și cîinele care mușcă, cînd nu pricepe ce se întîmplă, bate. Și are cu ce. Și dacă bate și chinuie femeia, poate că aceasta se plînge pastorului. Pastor care-i spune că suferă pentru Cristos. Că el se va pocăi. Că el va fi cîștigat pentru Domnul. Aleluia frate!

Bre pastori, preoți și alți diaconi, da luați o funie și dați-i individului cîteva acolo unde-l doare, să vadă și el cum e. Și să vedem atunci dacă strigă el aleluia.

Femeia să se teamă de bărbat, dar am mai fost învățați să n-o atingi cu o floare. S-o iubești, s-o îngrijești și alte jurăminte… Și femeia ce vrea să divorțeze că este maltratată este o păcătoasă, o necredincioasă, o păgînă sau mai rău. Normal. Dacă încalcă legea, normele, cutumele și nu moare la datorie?

De ce nu i se spune pe nume abuzului în biserică? Bătaia e bătaie. Neglijarea e neglijare. De ce ,,fratele” nu este pus sub disciplină, nu este reclamat la poliție? Pentru că acel ,,frate” (mai ales la țară) are alte rude care pot declanșa o mini-revoluție în biserică și adio scaun, amvon și salariu. Cine-i fraier să nu țină cu ăl mai tare, adică cu bărbatul?

Am văzut cazuri în care el a divorțat și ea a fost dată afară din biserică. Barem dacă femeia aia l-ar fi miruit din cînd în cînd cu tigaia de fontă! Dar soția abuzată să nu facă nimic, pentru că, nu-i așa, capul plecat, sabia nu-l taie. Să sufere, să suporte că-i pentru Domnul. Să arate, să demonstreze că suferă ca și Cristos. OK. Dar dacă ea-l întruchipează pe Cristos, soțul pe cine întruchipează? Am eu o bănuială, dar nu v-o spun.

Ba, la capitolul trecerii cămilei prin urechile acului, adică la catastrofizarea cazului (cum altfel se poate categorisi?), cei săraci cu duhul, în alt sens decît cel pomenit în Predica de pe munte, vin cu interdicțiile: Bre, nu te mai poți recăsători că dacă celălalt/cealaltă se întoarce la Domnul, tu soțul/soția cui vei fii în cer?

Chiar așa: soția abuzată și divorțată să nu se recăsătorească, pentru că, nu știm care e sfîrșitul fostului soț (dar avem cel puțin 50% șanse să alegem corect) și ea are datoria să-aștepte că poste s-o trezi din beție, în stradă, iarna, într-o criză ce depășește al său delirium tremens, cu 5 minute înainte de a-l înșfăca definitiv Satana să-l ducă pe lumea cealaltă, sora să-l ia plină de iubire înapoi. Să-l spele, să-l îngrijească și să-l culce în așternuturi noi și moi cumpărate din banii ei luați de la gura copiilor făcuți cu el și nebăgați în seamă cu anii tot de el. Și cum rămîne cu jurămintele alea din ziua nunții? Cu păstorirea, cu biserica care este adunarea sfinților…

Cum s-o ajutăm pe sora abuzată? Simplu: dacă cumva are alte idei, deosebite de linia oficială, să fie dată afară. Că așa este ajutată. Trupu-i este dat pe mîna Satanei pînă la revenirea prin pocăință în fața completului bărbătesc de judecată. Că doar femeile nu au vreun cuvînt în biserică, după cum spune la Galateni: Căci mai este Iudeu și Grec; mai este rob nu slobod; mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți suntem deosebiți în Hristos Isus.

Și așa rezolvăm un posibil divorț, dăm un exemplu bun pentru tinerii ce vor să se căsătorească și totul merge înainte în timp ce biserica o ia înapoi. Ne mai mirăm cu nu vine cineva din afară la biserică? Păi și ăștia dinlăuntru vor să plece… Nu de alta, dar Evul mediu, antichitatea și dreptul celui mai tare parcă n-au de-a face cu iubirea lui Cristos. Sau mi se pare doar mie?

De ce nu se predică la nunți, adică la început, adevărul dogmatic de la sfîrșit: Soră, acum te iubește el, dar cînd te va abuza, atunci tu să-l asculți și să-l iubești mai tare. E și el un suflet. Ba e și sensibil, vezi să nu-l tragă umezeala șanțului, să-l primești cu brațele deschise (la propriu  și la figurat) ori de cîte ori te abuzează. Sacrifică-te! O faci pentru Domnul! Să fie pace, să ne iubim, să ne-nțelegem, să nu se afle în afară!

Asemenea relației dintre torționar și torționat, torționatul își iubește torționarul pe care vrea să-l mîntuie. Doar că aici este vorba despre înlocuirea dragostei dezinteresate cu abuz de cea mai joasă speță. Poate dacă cel slab l-ar tortura pe cel tare am mai înțelege, dar cînd cel tare, singurul care poate arăta milă, mărinimie, majestate îl abuzează pe cel slab, relația  existentă este ca cea dintre călău și victimă. Și biserica omoară victima.

De ce nu-mi place


În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Să ne închipuim, să ne mirăm și să punem mîna la gură…


Există un gen de scriitură ce începe cu ce s-ar întîmpla dacă… În esență întrebarea nu-i rea. Doar că de cele mai multe ori continuarea frizează de cele mai multe ori ridicolul.

Acum bîntuie ce s-ar întîmpla dacă România ar primi 120000 de musulmani. Eu zic că nu s-ar întîmpla nimic. Raportul este cu aproximație 1/200. Nu s-ar vedea că avem prea mulți musulmani, așa cum nu se vede că avem prea mulți pocăiți (i.e. baptiști, penti, etc.). Așa că n-avem de ce să ne mirăm.

Dar să ne întrebăm, să facem un exercițiu de imaginație. Unul intelectual, dacă se poate. Dar numai dacă se poate. Cine nu poate poate să dea pagina, să mă-njure și să plece. Unde vrea.

Să ne imaginăm că e război civil la noi. Că ne batem ca chiorii. Că ne bombardăm. Că ne omorîm. Că ne violăm. Că ne torturăm. Că ne executăm. Că ne abuzăm pîn-la-loc-comanda. Și să mai zicem că unii dintre noi își spun: gata mi-a fost de-ajuns. Și pleacă. Unde? Undeva. Unde le văd ochii…

Apar o sumedenie de întrebări, de loc imaginare. Unde să ne ducem? Cine ne primește? Cum să ne ducem? Cu ce să ne ducem? Merită să riscăm? Ce riscăm? Ce pierdem și ce cîștigăm? Sau dacă e panică, iaca o luăm la sănătoasa, care unde poate și Dumnezeu cu mila…

Și atunci mă întreb: ăștia de plecăm, cum o să ne comportăm, exemplar? O să spunem totdeauna pliz și mersi? Bocianot și kesenom seipen? Oare dintre noi n-o să fie și criminali? N-o să fie și ultrași? Fugari, violatori, hoți, criminali, oameni de nimica? O să plece doar la crem de la crem? Nu o să fie violuri între noi, nu o să fie furturi, nedreptăți și rapturi? Nu o să ne omorîm dacă trecem granița? Brusc se face pace? Ca prin minune? Devenim cuminți ca Fecioara între sfinți și Luna printre stele?

NU.

Mai ieri-alaltăieri prin estul țării 7 mocofani și rudele lor bine intenționate ne explicară cum stă cu violul în grup. Destul să deschid acum televizorul să văd cum stăm cu hoțiile mici și mari. Și cum îi invidiem pe cei ce au știut să fure. Să se-nvîrtească. Să atingă fructul oprit fără să fie pedepsiți. Primari, președinți, consilieri, polițiști, miniștri, actuali și foști prim-miniștri. Și pleava de jos.

Să nu uităm că pușcăriile din România nu s-au construit pentru străini. Că nu aveam de unde să luăm atîția. Ai noștri, noi și numai noi suntem acolo. Cu fîfîfî mici excepții.

Oare dacă am lua-o la vale spre alte zări, nu ne-am rostogoli fără să ținem seama de alte consecințe, cum ar fi curățenia, ordinea, și altele? Acolo nu ne-am da în petec ca în Dăciuța noastră milenară și strict autentic de unică? Bănuiesc că da. Dacă acum autoritățile sunt așa cum sunt, de ce ar fi mai bune într-un dezastru național? Și noi, românii și celelalte naționalități conlocuitoare ne-am purta mai bine?

Deci, io zic că ar trebui să ne mirăm cu privire la alți migranți și să punem mîna la gură. Să tăcem, să fim rezervați. Să dăm pildă. Nu să criticăm, ca să evidențiem automat că noi suntem altcumva. Că suntem altcumva, dar nu garantat mai buni.

Ce ziceți?

Primul val al migrației post-moderne


În urmă cu ceva timp, poate zece ani, nu mai mult, am văzut titluri referitoare la migrația modernă. Era vorba de Africa, Sahel, Magreb. Se întreba ce este de făcut. Ce măsuri trebuie luate pentru ca populația unei țări nenorocite de secetă, conflicte, sărăcie să n-o ia din loc in corpore și să declanșeze alte conflicte. Mi se părea ceva de domeniul viitorului sau ceva îndepărtat. Și uite că nu mai este.

Un milion de oameni neprogramați, apăruți într-o țară unde mai toată lumea plătește pentru facilități e o dereglare totală. Ce te faci cu microbii ce-i aduc, cu aglomerația, cu murdăria, cazarea, mîncarea, obiceiurile și infracțiunile. Un popor ce năvălește nu vine de dragul tău, nu va merge la cinema, la concert și nici nu va sta la terasa de vis-a-vis să-și tragă sufletul pentru următoarea etapă a călătoriei. Nu va mînca un tiramisu sau niște frankfurteri cu o bere rece. Practic te confrunți cu un milion de cerșetori, potențiali delicvenți ce nu au nimic de pierdut pentru că ei vor în Eldorado.

Evident, nimeni și nimic nu poate opri acest tăvălug ce înaintează inexorabil spre țintă. Dacă vreți o comparație cu invaziile anterioare, dar violente, acolo numărul era împuținat prin luptă. Cînd resursele invadatorilor se împuținau, invazia se oprea. Moartea, foamea, bolile, frigul sau mocirla le puneau capăt. Nu și de data asta.

De data asta invazia nu a fost tratată militar, civilii habar n-au avut ce să facă, politicienii au declarat vrute și nevrute fără să aibă un mandat din partea alegătorilor. Autoritățile locale și cele centrale s-au bîlbîit în mai multe limbi: turcă, maghiară, sîrbă (croată?), sîrbă (slovenă?), germană… Incompetența s-a revărsat pe ecrane de tot felul. Europa cea avansată și doxată a capotat.

O logică simplă ar fi cerut divizarea migranților începînd de la prima pînă la ultima graniță. Izolarea unor grupuri mai mici pentru a putea gestiona criza și ajuta oamenii cu probleme reale de sănătate, copiii, femeile, bătrînii. Parcă asta-i ordinea la noi.

Ajutoarele trebuiau acordate celor ce erau în coada migrației, apoi celor din frunte pentru a fi impulsionați și izolați. Ajungi în punctul A ți se dă asta, ajungi în B ți se dă astalaltă. Așa cum majoritatea dintre noi am constatat autoritățile au acționat asemenea unui părinte lipsit de idei și timp în fața unor copii neascultători și răsfățați ce și-au propus să-și atingă scopul indiferent de costuri.

Poate nu-i cea mai bună comparație, dar migratorii au obținut exact ce și-au propus, cu cheltuieli minime și fără să respecte cerințele ce mi se cer mie să le respect atunci cînd trec o graniță. N-au plătit pentru transport, pentru adăpost, pentru hrană, n-au avut viză, nici asigurare. Oricine apărut de unul singur la frontieră ar fi fost trimis de unde a venit sau încarcerat dacă ar fi trecut ilegal frontiera.

La ce au servit kilometri de gard în Ungaria? La ce a servit legea imigrației ilegale în Ungaria? Spațiul Shengen mai are sens în acest caz? Sau ce va face Elveția cînd se va trezi cu 100000 de migranți?

Revenind la migrația post-modernă, nu se poate să nu remarcăm că acesta este începutul unei noi perioade. Perioada în care cel ce a văzut că migrația funcționează (mai ales vara) își va programa un pic mai atent viața pentru a supraviețui iernii și a pleca spre nord la începutul verii următoare. Dacă vreți o comparație, această migrație reușită spre inima Europei este, ca efect, exact ce a fost 11 septembrie 2001. Nimic nu va fi ca înainte.

Veți spune că autoritățile se vor pregăti. Da, se vor pregăti ca în România: unde, cum, cîți migratori vor fi primiți. Vor fi alocate fonduri și mijloace, personal și locații. Se așteaptă valul al doilea. Ăsta a fost mai mult o repetiție cu public.

Dar dacă va fi un țunami?

Nu vreau să fiu pesimist, pentru că la o populație de circa 800 de milioane un milion în Europa nu contează (dacă ar conta și estul Europei). În ceea ce mă privește România va rămîne tot România. Cu 50 de mii de migratori, din care în cîțiva ani 90% vor pleca spre vest, România va rămîne la fel de bogată, închistată și retrogradă. Sper să nu ne construim un gard la granița cu Serbia. În anii 50 s-au construit cazemate gigant și acum sunt goale.

Dar mai sper că dintre marile și iresponsabile puteri ale Europei vor înceta să facă trafic de arme în Africa și Orientul Mijlociu. Banul e ochiul dracului și dracul ăsta și-a făcut de cap cu zeci de mii de victime. Acele țări din Europa, cît și Statele Unite ce au provocat, au intervenit și au întreținut conflictele din zonă, să facă bine și să rezolve urmările acestor acte. Pentru că ei o duc tres bien merci, și au profitat de pe urma sistemului neo-colonialist. Cotele obligatorii (știm noi ce-a alea de pe vrea comuniștilor) să fie pentru ei.

Noi am vrea cote voluntare.

În concluzie, al doilea val nu se rezolvă cu întreținerea conflictelor din zonă, cote obligatorii, ele îl vor crea pe cel de-al doilea, al treilea și al enălea dacă va fi nevoie. O migrație de acest gen nu se rezolvă cu comitete, ci cu lideri care își asumă și riscuri. Va fi nevoie de specialiști, nu de diletanți.

Totdeauna o migrația are cauze. Găsiți cauzele, rezolvați-le, nu tratați pueril migrația. Așa doar o încurajați. Acestea fiind spuse, gardurile și legile dure nu își au rostul în fața unor fenomene ca acestea. Migratorii vor găsi căi de a le ocoli sau depăși.

În plus, toată această migrație a dat naștere unui fenomen infracțional inițiat de întreprinzătorii exploatatori ai migrației. Pe lîngă droguri și traficul de persoane cauzat de exploatarea sexuală sau muncă forțată, Europa se confruntă cu un alt tip de delicvență, a traficanților de migranți. Un alt tip de exploatare. Să adăugăm la asta și corupția inevitabilă?

Deci să ne pregătim pentru al doilea val.

Mizerabilii, misiologia și misiunea…


La școală am făcut un trimestru parcă de misiologie. Școala avea misiuni pentru toți: făceai ce aveai chef în domeniul ce îți convenea. Unii împărțeau tractate, alții mergeau prin închisori, alții prin școli, alții predicau, alții-i ajutau pe cei nevoiași șamd.

Am citit cărți despre misionari renumiți prin Africa, Asia, America, Europa. Încă n-am trimis unul pe Lună…

Ideea era că ești chemat să te duci undeva departe, în necunoscut, pentru Domnul. Puteai muri, și chiar unii misionari mureau.

Era ceva să ajungi misionar. Nu era rău să mori în exercițiul funcțiunii. Erai martir. Totul avea o aură de mister, de sfințenie și spiritualitate. Lăsai totul și plecai să-ți dai viața pentru Isus Cristos. În timp sau imediat. Lent sau deodată. Dar asta îți dădea un statut special. Creștinii se împărțeau în slujitori și slujiți, dar misionarul era slujitor superior pentru că-i slujea pe cei necredincioși. dacă vreți, creștinii își iubeau aproapele, dar misionarii creștini își iubeau (și) dușmanii.

Să nu uităm că la noi în țară titulatura editurii ortodoxe îngloba (poate și acum, nu am verificat) cuvintele Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Concluzia? Tot românul un misionar.

Dar acum cu musulmanii ce ne colindă mai pe aproape, ce-mi văd ochii? Misiune? De unde atîta misiune? În bisericile evanghelice ne lăudam că mergeam cu corul tinerilor în misiune la biserica din Bobohalba, duminica, ca să se cunoască tineretul.

Ei, acum ne-a ajuns! Poate vom înțelege ce înseamnă misiune adevărată.

Nu vă fie frică, nu trebuie să mergeți peste 7 munți și 7 mări ca Făt-Frumos. Nici nu trebuie să vă abandonați averea și promițătoarea carieră. E destul să ajutați un biet refugiat.

Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

Sau de-un gard? Să nu ne facem iluzii. Nici Ungaria, nici Austria, nici România nu are o conducere creștină. Nu cred că guvernele vor acționa sub impulsul mizei teologice. E vorba de putere, de controlul populației, de forțe internaționale și de amenințări asimetrice. Serviciile secrete o știu mai bine. Războiul electronic, chiar este în curs de desfășurare. Zvonurile au început să încolțească.

Dar totuși, ce s-ar întîmpla dacă am înțelege că cel ce ține universul este tocmai Dumnezeul nostru? Cel de la care mărturisim că primim totul.

În fiecare dintre noi zace un Jean Valjean, un inspector Javert sau un preot ce-l adăpstește pe Jean Valjean, îl ospătează, îi umple desaga cu cele sfinte și minte poliția. Putem fii mizerabilii sau putem fii fiii luminii.

Oare ce-ar fi făcut Cristos?

Cum înțelegea el misiunea?

Justiție sau dreptate?


Ideea de dreptate nu este nouă. Cain a crezut că își face dreptate. Fapta sa a declanșat justiția divină. Dar incolo de rai, dreptatea și justiția au fost și sunt de multe ori arbitrare. Pînă și Dumnezeu se plîngea de realitatea asta în urmă cu cîteva mii de ani. Dacă pînă și Dumnezeu se plînge ce să mai aștepți de la oameni?

De ce se plîng oamenii că nu se face dreptate, că nu există justiție dreaptă sau divină? Poate pentru că atunci dăm peste o nedreptate judecăm și condamnăm imediat. Dar justiția nu acționează rapid, revoluționar. Știm cu toții că justiția instant este de cele mai multe ori eronată. Linșarea nu este justiție, după cum nici lapidarea nu este. Chiar și Dumnezeu nu l-a pedepsit instantaneu pe cel vinovat. De multe ori a așteptat și a iertat, chiar dacă a mai și pedepsit.

În schimb regimurile totalitare, despoții, tiranii, satrapii, revoluționarii au impus o justiție foarte rapidă și selectivă pe criterii rasiale, de clasă sau sociale, politice sau religioase. Nu mă miră reacția bolnavă a celor ce ucid copii, femei, bătrîni sau prizonieri. După cîteva mii de ani de civilizație umană, îți vine să te muți pe altă planetă. Singur.

În legătură cu dreptatea și justiția au apărut două fenomene relativ noi. Un fel de bumeranguri, comete, ce ne vizitează civilizația în anumite împrejurări.

Este vorba de încriminări și dezincriminări.

În Marea Britanie indivizi de 80 de ani sunt condamnați pentru păcate săvîrșite cu ani și ani în urmă cu ajutorul unor martori sau a victimelor ce i-au denunțat. De ce s-au trezit tocmai acum? Pentru că acum nu mai poți face ce ai făcut acum 50-60 de ani. Brusc și inexplicabil le-a cîntat conștiința că atunci au fost abuzați, au suferit și acum cineva trebuie să plătească. Tough luck! Dar ciudat.

Pînă și Cliff Richard a fost călcat de poliție, fiind filmat de BBC. (Oare care o fi legătura dintre poliția britanică și BBC?) Sir Cliff Richard n-a pățit nimic și nici nu cred că va păți. Poliția și media au călcat în strachini.

Dacă stau să mă gîndesc cît am fost abuzat personal, cît am fost abuzați ca popor, ar trebui să mă judec/să ne judecăm încă vreo 100 de ani de acum încolo… Dar la noi vinovații încă amenință victimele.

Vezi tînăra violată de 7 cretini. Că bărbați nu pot fi numiți. Dacă ești bărbat nu e nevoie să faci așa ceva. Mă gîndesc că în urmă cu ceva timp ar fi fost judecați, condamnați, rezolvați. Și cu cît întîrzie mai mult justiția, poporul se smintește. Începe să se audă: „Capul lui Moțoc îl vrem!”

Și în afacerea asta rudele celor 7 magnifici se lansează în apărarea violatorilor și blamează victima. Pentru noi românii e aproape normal.

Cultura noastră nu apără victimele. După ce timp de 45 de ani a trebuit să-ți dovedești nevinovăția în fața instanței ațîțate de un procuror cu puteri aproape nelimitate, dresajul încă se simte. Victima a fost proastă. A provocat. A cerut-o! Prin însăși existența ei. De ce era acolo? De ce era? De ce era femeie? Ei acum a văzut cum e!

La nivel național victimele opresiunii de 45 de ani nu au primit încă reparații morale, ba mai rău, cei ce au oprimat și-au schimbat culoarea politică și activează în numele aceleași vechi și perisabile idealuri. Neo-comunismul albește comunismul. Copii nărozi ce suntem! N-am trecut de faza „urma scapă turma”?

Un alt exemplu din SUA se referă la Războiului civil terminat cu mai bine de 150 de ani în urmă. N-a fost de ajuns cît a suferit Sudul. Acum urmează a doua încriminare. Pe cînd și devastarea Sudului ca în timpul războiului și după? Americanii ăștia mean business!

Mi se pare că lumea a ajuns într-o fază ciudată în care scopul principal este răzbunarea. Mobilul este jaful. De toate felurile. Economic, social, intelectual, religios, identitar. Punctul de fierbere este aproape.  Am ajuns în punctul în care justiția și dreptatea sunt invocate, dar nu au un garant solid și fix. Ce azi este drept, mîine este strîmb. Justiția de ieri nu mai e bună, pentru că azi gîndim diferit. Dreptatea de ieri este inadecvată pentru că azi facem lucrurile altcumva.

Dar mîine, mîine ce va urma?

Aferim? De ce?


Știrile zilelor trecute marcau încă un succes la Festivalul de film de la Berlin. Filmul românesc Aferim a luat un premiu. Și eram din nou mîndri că suntem români. A apărut trailerul. Andi Moisescu l-a invitat pe regizor la emisiunea sa. Și au vorbit despre discriminare. Îți venea să-ți urci copiii în mașină și să nu te mai oprești pînă la cinema. Te gîndeai că în fine s-a spart tiparul românesc ce spune că indiferent ce facem, e bine și așa. Poate… Aferim!

Și m-am, de fapt ne-am, dus la cinema. Am văzut Aferim. Cu soția.

Dacă aș fi străin și ar trebui să-i fac o trecere în revistă, aș spune că e un film ciudat despre un subiect demodat. Sclavia. Rezolvată în secolul XIX. Mai tîrziu în Principate. Că țara semăna pe alocuri cu Afganistanul. Că era foarte înapoiată. Și deci primitivă. Și că oamenii erau ciudați… Limbajul cam deranjant, dar poate bine ales pentru ceea ce se întîmpla la vremea aceea. 1835. În țara lor.

Dar dacă sunt român gîndesc altcumva.

În primul rînd am fost 3 spectatori în toată sala. Aferim n-o să fie un succes de casă. Care film în ultimii 25 de ani a fost așa ceva? Sufăr cumva de amnezie sau asta e realitatea? E clar că toate premiile cinematografiei noastre s-au luat pentru ciudățenii. Pentru ceva la care Occidentul se miră. Sau pentru mesajul politic al filmului. Pentru hapeningsuri…

Dar tocmai ce îi lipsește cinematografiei noastre este succesul de casă. Poate veți spune că nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu ca să mergem cu clasa la Dacii, Mihai Viteazul, Puterea și adevărul, etc. Păi da, nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu, dar nici atunci nu mergeam la Nea Mărin miliardar cu clasa… Nici la Cu mînile curate… Nici la…

Dar dacă este un film despre discriminare nu se putea gîndi nimeni, dar absolut nimeni, că la filmul ăsta, chiar dacă nu ar fi luat premii, s-ar putea sau mai degrabă, ar trebui, să se meargă cu clasa? Și totuși veți întreba, dar de ce nu se poate merge cu clasa?

Nu se poate merge cu clasa pentru că nu se mai merge în armată și deși în armată se înjura birjărește, o dată trecut de poarta unității intrai în lumea normală în care nu mai puteai înjura la fiecare replică. În Aferim se înjură. Dar nu se înjură oricum. Se înjură masiv. Direct, parcă n-ar fi înjurături, parcă era limbajul de toate zilele.

Anatomia masculină și feminină des pomenită a filmului nu m-a dus la catharsis. Probabil că nici nu trebuia. Aferim este un film militant. În Aferim vedem prostituție, mită, nedreptate, înjurături, lașitate, TBC, tîlhărie, jaf, furt, jeg, înjurături, infidelitate conjugală, sechestrare de persoană, manipulare, exploatare economică, robie, beție, relații sexuale cu minori, abuz de autoritate, schingiure, și cîte altele.

Filmul are snoave, panseuri și zicători. Și pe lîngă activismul social, activismul filmului este profund anti-religios. Cum altcumva decît anti-ortodox, că nu putea fi vorba de altceva. Dar nu este anti-religios sau anti-ortodox grec cum ne-am aștepta, avînd în vedere că țara gemuse sub jugul fanariot de curînd eliminat. Nici de cel al mănăstirilor închinate către locurile sfinte, o povară demnă de datoria prezentă de zeci de miliarde a României… Pădurile, ogoarele, robii și satele închinate lor au fost rezolvate de Cuza după jumătate de secol.

Dincolo de absurdul omniprezent pe aproape toată lungimea filmului, presupunerea că vezi adevărul, că binele va triumfa și se va face dreptate, ultimul element al triadei clasice, frumosul, se lasă prea mult așteptat. Eventual se poate deduce din peisaj și animale. Dincolo de alb-negrul filmului. Dialogurile redactate pe baza textelor clasicilor literaturii române  din care nu lipsesc trimite la textele lui Alecsandri, Ion Budai-Deleanu și mulți alții, nu justifică violența limbajului.

În concluzie, Abuz după abuz ar fi fost un titlu mai bun pentru filmul Bravo, căci așa s-ar putea traduce cuvîntul aferim. Cum se traduce filmul?

Am plecat cu un gust amar. Amar de violență. Nu am plecat cu dorința de a schimba ceva. Ci cu scîrbă. Oare asta și-au dorit realizatorii? Căci dincolo de dialogurile clasice, de vestimentație, animale, actori și peisaje, de primitivism și activism anti-religios, cu asta am rămas. Oare cum percepe românul din străinătate filmul acesta?

Isus în Absurdistan (3): biroul lui


Se uită gînditor în oglinda de deasupra lavoarului. Era puțin obosit după o noapte agitată. Își întinse nu prea convins pungile de sub ochi. Ei, nu era chiar așa de rău. La urma-urmei era încă tînăr. Bîjbîi după robinet și lăsă ca apa rece să-i inunde palmele adunate căuș. Făcu abstracție de paharele aliniate pe poliță. Sorbi zgomotos cîteva înghițituri după ce-și frecă palmele îndelung. Apa rece îi făcu bine. Își apăsă ceafa cu palmele încă ude după ce le trecu peste fața fierbinte. Zăbovi cîteva secunde cu ochii închiși parcă-ntr-o rugăciune numai de el știută. Pendulul antic îl deșteptă din scurta reverie. Era timpul…

Zumzetul pieței răzbătea prin fereastra crăpată doar atît cît să pătrundă răcoarea dimineții. Mîine vine instalatorul pentru aerul condiționat. Încă un credit la bancă… Încercă să-și compună o mină demnă de ceea ce va urma. Gîndul i se abătu la evenimentele din cursul nopții. Ce călătorie! Ce furtună… Ce poată cu barca aia… Erau toți uzi cînd au ajuns. Ce peripeții… Deodată însa biroului de crăpă cît să încapă un cap de adolescent ciufulit și jucăuș:

-Gata? Începem? – rosti vesel și parcă pus pe șotii.

– Ei, sigur. Să intre primul!

Ușa se deschise larg și patru brancardieri împinseră în birou un pat pe rotile. Nu se putu abține să nu remarce un iz de transpirație proaspătă amplificat de ușile ce se închiseră în urma lor.

Și totuși unii se mai spală… Nu-ți dădeai seama decît că era bărbat. Cu greu putea cineva deduce vîrsta din cauza înfățișării sale. Hainele fuseseră înlocuite cu un lințoliu bun numai de înmormîntare. Era clar că nimeni nu mai dădea nimic pe acest rebut al societății. Drogat? Alcoolic? Nebun? Nemișcat, bolnavul își rotea ochii cu o urmă de nedumerire amestecată cu teamă. Ce-i vor face?

Un tip bine îmbrăcat, cu părul proaspăt tuns și mirosind a curat și proaspăt se insinuă printr-o ușă ce răzbătea direct în birou. Nevăzut de cei ce stăteau la rînd. Nederanjat de mirosuri și vorbe. Detașat. Îi făcu semn cu arătătorul mișcîndu-și capul a hai-să-ți-spun-ceva-între-noi-fie-vorba… Îl acompaniă în celălalt capăt al biroului, la distanță de urechile curioase ale celor patru. În fine după un scurt eye-contact, îi șopti la ureche:

– Ce ne facem că n-are asigurare… Nu e de-al nostru. Nici nu știu cum au intrat. Dac-aș fi fost eu la poartă nu i-aș fi lăsat. Și n-au un sfanț!

– Ei, hai să luăm cazul ăsta pro-bono. Uite cîtă încredere au brancadierii! Hai – spuse el adresîndu-se beteagului – păcatele tale sunt iertate!

– Doamne, dar în ritmul ăsta o dăm faliment. Nu o să ne permitem biroul, aerul condiționat, apă curentă, locație cu vad… E cea mai bună soluție cum să NU facem. Trebuie și noi să trăim Doamne! Că e o muncă grea, periculoasă, cu mare răspundere…

– Iuda, ai o problemă cu banii sau cu mine? Iuda plecă capul și dispăru pe aceiași ușă pe care intră. Pînă la o vreme…

Adolescentului jucăuș îl întrebă privindu-i scînteile din priviri:

– Să intre următorul sau lăsăm cabinetul și ne ducem noi la ei?

– Hai să mergem. Mi-a sunat ceasul…

Iona, rebel with a cause (1)


Nu mai țin minte care o fi fost intenția ințială atunci cînd am scris acest titlu, acum aproape 3 ani, dar azi mi-a venit o idee.

De cele mai multe ori se bate monedă pe cît de rebel a fost Iona. Iona a fost rebel de la cap la coadă. Mai ceva ca fiul ce a spus fac tată și nu s-a dus să facă. Pe Iona nu l-a lovit amnezia. El a luat-o premeditat în direcția opusă. Ziceau marii predicatori ai sfîrșitului de secol 20 în România lui Ceaușescu, citîndu-se unul pe altul, că de fapt, într-un comentariu se spunea că Iona o luase premeditat în direcție opusă pentru că știa ce rău le va face Ninive israeliților. Și că aștepta ca Dumnezeu să-i radă de pe suprafața pămîntului ca să beneficieze Israelul de un bine mai mare. Sau mai… mic?

De aia ne place să ne jucăm de-a Iona. Nu facem ce ne spune Domnul, tocmai ca să-i facă praf el pe păcătoșii ăia. Ne pasă mai mult de castravetele nostru.

E destul să ne uităm la politica externă, să ne identificăm dușmanii tradiționali și să ne uităm la ce a spus Isus în predica de pe munte.

Apoi să ne propunem să fim fericiți cîștigînd la loto, împușcînd primul milion de euro, achiziționînd o casă, un job important sau mai știu eu ce. Din cîte-mi dau eu seama însă fericirea se cîștigă prin suferință. Asta dacă vrem să fim ca și Cristos.

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin “examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de “ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost “şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul “Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul “sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

A-nceput sfîrșitul! A cît-a oară…


Am trăit și vremurile cînd corectitudinea politică comunistă te obliga să minți. Sau să îți însușești neadevăruri/minciuni și să le aperi. Marxismul ne-a adus corectitudinea politică în numele poporului, a conducătorului iubit, al partidului unic și al dragostei de patrie ce însemna să fii obedient, să faci toate cele de mai sus și să nu critici nimic, că nu-nțelegi. Ei, cei mari și sfinți într-un fel. cei intangibili și merituoși o făceau pentru tine.

Era o viață ușoară, trebuia să faci ce ți se spune și să-ți maind iuăr biznis. Adică să nu întrebi, să nu-ți bați capul cu de ce, cine, cînd, unde. Observațiile erau inutile pentru că orice observație era bătură cu zece, o sute, de ere nevoie, de interpretări. Ascultarea era nambăr oan. Ordinul se executa, nu se discuta. Întocmai și la timp!

Dar după cum zicea și maestrul vrăjitor mai avansat și trecut în neființă sau la cele veșnice (I.V. Stalin), fiecare poate opta acum, moralul soldatului trece prin stomac. Așa că atunci cînd mîncarea a început să dispară explicațiile nu au mai ținut de foame. Cînd frigul punea o gheață de două degete pe geamurile apartamentului de bloc și condensul înnegrea camerele de mucegai, cetățeanul nu mai aștepta explicații, punea antena pe sîrbi și unguri, doar-doar i-o mai trece de necaz cu un film mai interzis.

Am înțeles c-a venit sfîrșitul a ceea ce unii numesc azi politicăl corektnes atunci cînd minciunile cele mai gogonate erau sprijinite de televiziune, radio, ședințe pecere, utece și alte adunări de partid. Boala a dat într-o oarecare măsură și în biserici, dar individual ne-am ținut bine. Divorțul sau schizofrenia social/individual a ținut pînă-n decembrie 1989. A trebuit să moară oameni ca să terminăm cu corectitudinea politică. Dar unii nu s-au plictisit de ea.

Corectitudinea politică reapare și la noi. Din import. Că negrii nu mai sunt negrii. Sunt africani. Și ăia din Australia ce sunt, australieni? Am înțeles încă din școala generală că indienii din America nu sunt indieni, dar parcă nici americani nu sunt. Sunt băștinași.

Noi nu mai suntem daci, nici traci. Dar cu toate că suntem români din România, mai suntem bănățeni, bihoreni, moldoveni, timișoreni și alte nații. Dacă ar trebui să fim corecți cum ne-am spune? Cum ne-ar chema?

Cum te cheamă? Soarbe-zamă!

Noroc că nu suntem așa de sensibili!

Și cu religia, cam tot așa. Să dezvolt?

Acuma ăștia de la OUP s-au gîndit să scoată porcul dintre viețuitoare, iar HarperCollins Israelul de pe hărți. Ca să nu jignească pe cine? Realitatea jignește? Ueiki-ueiki! Dar pe Dumnezeu nu-l jignește că una dintre viețuitoarele sale este obliterată? Sau Allah n-a creat porcul? Satana l-o fi creat?

Și evreii cine i-a făcut? Coranul, Biblia, Allah sau YHWH? În cazul în care chestiile aste de mai sus continuă, cele două publicații dau dovadă printre altele de lăcomie și prostie crasă.

Adevărul contestat de OUP și HarperCollins nu trebuie apărat. El este evident. Dar trebuie amintit cu orice ocazie. Pentru că un adevăr uitat nu e bun de nimic. Corectitudinea comunistă a fost debordată violent. Oare cum se va ajunge la debordarea unei corectitudini politice, religioase și mercantile?

Meic ă ghes?

Doamne, parc-a început sfîrșitul!

Poate-o fi ultimul!

În numele lui Alah Cel Milostiv, Îndurãtor


În Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător…

A trecut un pic din Charlie-mania momentului. Dacă cumva o fi fost pe la noi. În Franța e explicabil. Și în Marea Britanie ar fi explicabil. Ar fi fost explicabil și în SUA. Dar n-a fost. De frică? Din considerație față de circa 8 milioane de musulmani autohtoni? Încă nu se știe.

Nu am fost Charlie, pentru că am ales să nu fiu Charlie. De felul meu sunt un pic mai greu de cîștigat pentru o cauză evidentă sau foarte evidentă. Menționez că sunt flegmatic și ca atare trebuie să fiu foarte și extrem de personal afectat ca să dau în fierbere. Dar pot să simpatizez cu unii care fierb mai ușor. În cazul de față am simpatizat cu cei ce au dat în fierbere în faza a II-a.

Prima a fost cea a răzbunătorilor musulmani. Mi se pare că ar trebui să-i numim cinstit musulmani, așa cum erau. Sau islamici, nu islamiști. De ceva timp se face distincția între un islam coercitiv, agresiv și punitiv numit islamism și un alt islam, mai calm, numit doar islam. Alții susțin că ar fi două curente în islam: unul radical sau terorist și unul moderat și pașnic. Cred că se înșală. Islamul nu operează cu astfel de categorii.

Spectrul existenței umane a produs reacții pro și contra Charlie. Am încercat să le înțeleg (fără să susțin că mi-e clar ceea ce susține fiecare, și cu atît mai puțin singur că sunt singur în acest proces) și să fac ceva. În cazul meu să mă exprim. Am încercat o abordare a evenimentelor pro și contra Charlie în cîteva posturi.  E greu de sintetizat un fenomen ca acesta. Pentru orice individ cu oarecare habar de istorie europeană evenimentele din Paris nu se limitează doar la asasinatele comise… Lucrurile sunt chiar mai complicate decît ar vrea islamiștii să le facă și să ne facă să credem.

În primul rînd, nu se poate da vina peste tot în lume cînd musulmanii dau foc, omoară, jefuiesc sau iau sclavi dintre creștini pe o nenorocită de revistă de doi bani de care n-am auzit pînă cînd i-a fost lichidată aproape toată redacția. Mi se pare un pretext bun doar pentru cei cu un IQ redus.

În același timp, avînd în vedere incendierea unor clădiri creștine din Niger în mod fals numite biserici, probabil că ar fi cazul să se redefinească ce înseamnă aia biserică. Din nou, biserica nu este clădirea, indiferent cît e de mare, scumpă, de catedralică sau antică; biserica e oamenii! Poate asta ar face ca în ceasul al 12-lea să se pună accentul pe om nu pe pietre. S-a auzit și la proiectul catedralei mîntuirii neamului? Cînd o să arunce-n aer musulmanii catedrala aia, ce se va întîmpla, va ajunge tot neamul nemîntuit? Intrarea în rai e oare pavată cu bani de la guvern, adică cu bani luați de la toată lumea pentru o banală lucrare omenească cu parcare subterană și cu șopuri de profil? Și Hitler a fost mai deștept la capitolul ăsta: au botezat un crucișător Deutschland. Hitler i-a întrebat ce o să se întîmple dacă va fi scufundat. Probabil că la întrebarea mea de mai sus ar trebui să răspundă patriarhul sau sfîntul sinod.

În altă ordine de idei, cum poți fi atît de cretin, iertată-mi fie expresia, pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… încît să ai impresia că dînd foc la niște biserici anonime, dintr-un stat de la capătul pămîntului o să influențezi ceva în… Franța? Sau că omorînd niște evrei sau creștini într-o țară (poate) musulmană o să faci ca cineva din Franța, țară eminamente seculară, sau de la Charlie Hebdo, să se simtă pedepsit sau vinovat. Musulmani, degeaba omorîți în stînga și-n dreapta, n-are nici o legătură cu religia voastră, cu profetul sau cu dumnezeul vostru. Are legătură doar cu dumnezeul lor. Citiți istoria culturii și civilizației!!! Cel puțin a Franței!

Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… omorînd creștinii din țările islamice, musulmanii nu fac decît să confirme un stereotip: nu sunt interesați să descopere adevărul și adevărații vinovați (ce nu au putut fi creștinii din țările lor), ci sunt în căutarea unei răzbunări ieftine. Nu știu dacă islamul are noțiunea țapului ispășitor, dar e clar cine sunt agresorii și cine sunt victimele. Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… degeaba țipă unii din gură de șarpe că dumnezeul și profetul lor au fost batjocoriți. Creștinii nu au fost batjocoriți de același Charlie Hebdo? Nu sunt în aceiași oală? Ar trebui creștinii din sahel să plece în Franța să se răzbune ca să vă simțiți voi răzbunați?

Și tot mai bat unii apa-n piuă: pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… de ce o fi Franța mai importantă ca Nigeria? Sunt europenii mai șmekeri? Mai buni la piar? Evident că sunt. Dar mai sunt buni și la altceva. Tot istoria (pe care musulmanii au falsificat-o pretinzînd că la început toate popoarele aveau religia islamică, dar în răutatea lor au început să se închine la idoli) mărturisește că Franța a adus un aport mult mai important decît Nigeria la cultura mondială. Mai important decît toată Africa la un loc. De aia e mult mai important un eveniment în Paris. Ne place sau nu, ăsta e adevărul. Asta nu înseamnă că o viață în Africa nu e la fel de importantă ca una din Franța. NU! Dar de asta ar trebui în primul rînd să fie convinși africanii.

De fapt poate nu ar trebui să ne oprim la Nigeria. În 1932 pentru 5 (cinci) călugări japonezi maltratați la Șanghai, mor 18000 și rămîn fără adăpst 280000 de chinezi datorită raidurilor aeriene japoneze. În 1937 japonezii au exterminat sute de mii de civili și au violat între 20 și 80000 de femei doar în Nanjing. A zis cineva ceva în Occident? A intrat SUA în război din cauza asta împotriva Japoniei? La vremea respectivă se duceau tratative ca Japonia să primească de la olandezi o parte din Sumatra  ca să o colonizeze. Nimeni nu i-a tras la răspundere pentru chinezii omorîți de japonezi?

China n-a făcut nimic pentru chinezi. Nigeria n-a făcut nimic pentru nigerieni. Tot religia a fost pretextul. Dar cauza? Aceiași: corupția!

Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… nu mă mai bateți la cap cu chestii din astea!!!

Bucureștiul nu merită o liturghie!


Se povestește, dar nu este adevărat, că regele Henric IV ar fi spus că Parisul merită o liturghie. Parisul nu voia un rege hughenot la circa 20 de ani după noaptea Sf Bartolomeu. Catolicilor le era teamă de răzbunarea hughenoților.

Adevărat sau ba, Parisul a meritat, cu cîteva secole în urmă o liturghie în umbra nopții Sf Bartolomeu. Ce nu face cineva să pună mîna pe putere? Este permisă trecerea unui rege de la secta calvină la cea catolică? De ce? Cum? În ce condiții? În beneficiul cui? Multe ar fi de dezgropat, dar dincolo de întrebări se pare că 80% din populația Franței a dus-o mai bine sub noul rege. Sperăm și noi?

Acum întrebarea este De ce ar trebui hughenotul (lutheranul de fapt) Iohannis să facă cadou o liturghie ortodoxă unei Românii în care ortodoxia și în general religia creștină, este maimuțărită de mai toți politicienii? Inclusiv de cei aflați la Mititica. Și asta chiar dacă Bucureștiul a fost supranumit Micul Paris.

În primul rînd, nu există un precedent al președinților. Iliescu era, după cum el însuși mărturisea, liber-cugetător, adică ateu. Nu s-a convertit la ortodoxie. A fost destul că era român. Îl credeam de bună credință în decembrie 89, ca și toți pesediștii și generalii ce l-au proptit în funcție.

Mă gîndesc că ar trebui o judecată, un serial cu avocați, un săpun televizionist ca să fie dezbătută necesitatea convertirii unui luteran neamț ce deja a ajuns președintele unei nații eminamente (era să zic agrară, dar m-am abținut…) ortodoxă.

Din pî de vedere tehnic, nu cred că poate fi vorba de un nou botez. Botezul lutheran nu este un simbol, nici doar un act de cult. Este un sacrament și este de obicei administrat copiilor curînd după naștere. Deci, nu va fi nevoie de un alt botez, ortodox, pentru că botezul nu este repetabil. Adio botez cu președintele!

Imaginați-vă ce de selfie am fi văzut! Cu părintele, cu mitropolitul, cu patriarhul, cu alți trepăduși… Cu nașii!!! Cine ar fi ăștia? Mari ortodoxi? (Așa cum scriu unii ce nu-s…)

Deci și prin urmare, în caz că vrea să se facă ortodox, președintele Iohannis va fi ortodoxat la fel ca și alt creștin: în privat sau nu, după liturghie.

Dar se pune întrebarea: Este oare necesar?

În secolul 18 răsculații lui HC și C îi botezau pe nemeșii prinși. Ca să-i mîntuie? Sau ca să-i „mîntuie”? Care o fi grija celor ce vor cu d-a sila să-l facă pe Iohannis ce nu e? Să-l mîntuie sau să-l „mîntuie”? Grija pentru sufletul neamțului mă emoționează pînă la lacrimi. De compasiune. De cît sunt unii de curați și bine-intenționați.

În ajunul primei votări am vorbit discuții cu niște prieteni foarte ortodocși. Dar prieteni. Îl voiau pe Ponta. Io nu. Ziceau că Iohannis nu-i român. Și io i-am cealăngit cu comunismul. De ce ar trebui să ne asumăm o orientare de stînga acum, cînd în România nu a fost vorba de așa ceva înainte de 1944? Dacă nu avem impuneri străine din est, de ce să mergem tot spre stînga conform tradiției comuniste impuse împotriva spiritului național român. Am rămas fără răspuns. Eu am votat și am cîștigat. Poate ei au trecut în opoziție.

A fi cetățean modern nu înseamnă a fi de o religie sau alta, ci a urmări binele cetății. A fi burghez. Nu burjui cum ne înfierau comuniștii și uneltele lor. Cetatea sau burgul dă un raison d’être în Europa mea. S-au dus colhozurile, sovhozurile, și alte importuri contra naturii. Românul nu e sovietic. Nici în Muntenia. Nici măcar în Moldova. Sau mai ales nu în Moldova. Ne-am săturat. Liturghia roșie la coșul de gunoi al istoriei!

Deci, Bucureștiul nu are nevoie de o liturghie. Fiecare poate exista, poate alege și poate fi ales așa cum ființează.

Iohannizarea României?


Îndrăznesc să afirm că Ceaușescu n-ar fi ajuns atît de ceaușist, dacă nu l-am fi făcut noi. Martore stau manifestațiile naționaliste entuziaste ce au precedat ziua de 23 august 1968. Chiar credeam în el. Era eroul nostru și devenise și eroul lor. Al vestului. Probabil că era simpatizat și de către dreptacii din estul socialist. Era, dacă pot să mă esprim așa, o Mama Omida comunistă în plină glorie… Un fel de proroc nervos. Românul inervat, peltic, dîn popor ajuns mare și tare. Dînd cu pumnu-n masă la el acasă. Versuri! Contra rușilor. Vorba vine… Ce bine că nu era și bețiv, că atacam Uniunea Sovietică cu părădăici stricate!

Un fel de afară-i vopsit gardu, înlăuntru-i leopardu! Sau un fel de seiv-scrin, dacă vreți. A doua zi după ocuparea Cehoslovaciei se asculta Europa Liberă fără opreliște în public. Patria-n pericol! Unde am mai auzit noi asta?

Apoi l-am lăudat, l-am pupat, l-am lăudat iar, l-am dat exemplu, l-am iubit nu alta și l-am făcut președinte. După o vreme ne-a părut rău…

Cum stăm cu Iohannis? Cei mai mulți dintre noi suntem mesmerizați. E frumos! E cinstit! E ardelean! E neamț! E luteran! E prof! E primar! E sprijinit de Merkel! E Tanda! E Manda!

În curînd va umbla pe apă, va calma furtuni, va învia morții și va face greșeli. Pentru că așa cum știm noi toți, nu există om infailibil. Ce să faci, Iohannis nu e catolic… Dacă era mai aveam o șansă. Poate-l făceam și papă!

Mulți ar vrea ca Iohannis să rostească legendarele cuvinte ale căpitanului Kirk: Beam me up Scotty! Dacă iohannizarea ar fi zi soliușăn, i-am putea cere lui Iohannis aceiași mișcare: Beam me up Iohannis!  Nu este posibil. Fizic. Financiar. Cultural. Energetic. Valutar. Nici măcar în caz de extremă urgență. Să revenim cu picioarele pe pămînt. Eu sunt mai realist. Să-l lăsăm să lucreze. Să-și facă echipa. Să transpire. Să ceară ajutor. Că nu poate să le facă pe toate singur!

Mă pregătesc și pentru ziua cînd unii vor vrea să meargă să moară cu el. Ca Toma. Dar mă pregătesc pentru ziua cînd se vor arăta cei ce-l vor pîrî. Sau înțelepții ce se vor lepăda de el.

Nu cred că Iohannis va schimba România. Eu voi schimba România. Tu vei schimba România. Noi vom schimba România. Iohannizarea lui Iohannis nu ne va teleporta într-o lume ideală sau cel puțin în Occidentul întreprinzător, civilizat și curat sau Occidentul idealizat după gustul personalizat al fiecăruia dintre noi. O Românie iohannizată o va lua pe urmele României ceaușizate cu toate deziluziile trecute și prezente încă, pentru că nu ar mai fi în stare să fie obiectivă.

Care este atunci soluția? În primul rînd soluția nu este dez-iohannizarea lui Iohannis. Nu petițiile publice pentru convertirea președintelui la o sectă sau alta vor schimba ceva. Fie aceasta chiar secta ideală.

Iohannis-ul de mîine trebuie să rămînă Iohannis-ul de azi. Deși președinte, nu doar el este România. Soluția pentru ne-Iohannizarea României este implicarea fiecăruia. Dar să nu uităm: nimic nu se schimbă peste noapte, așa cum cu un singur Iohannis nu se face… primăvară. Cînd vedem însă mai multe flori, e clar că se face primăvară.

Ponta, pomenile și babele ex-comuniste


Lozinca zilei: Pomanagiii au trădat!

Ponta a pierdut pe mîna lui. A dat pomeni și celor ce n-au cerut. Mă întreb dacă o fi obicei ortodox… A crezut că-i merge. Ar fi trebuit, dar nu și de data asta. S-a scris istorie. (Ortodocșii au votat un lutheran. Ba chiar un neamț! Ce mai cînta tipul Deșteaptă-te române! Și ne-am deșteptat.)

Dar dincolo de pomenile acceptate și de cele neacceptate, mă întreb care este nota de plată? Și cea mai bună chestie este că acum tot guvernul Ponta o va achita. Nu e de vină Iohannis pentru ce găurile făcute de Ponta.

Mă întreb cum se simte Ponta acum. Care-i este filingul? Să dai, să dai și să dai degeaba! Spune statistica că mediul rural a votat Iohannis? Babele alea de 80 de ani de care ne plîngeam că-s niște comuniste demente, debile, debusolate? Jos pălăria!

Dacă diaspora a fost împiedicată să voteze, nu același lucru se poate spune despre nană Katița. Pînă și Moldova s-a deșteptat. Așa că președintele ce unește nu este cel al pomenilor, ci Iohannis.

 

Luna de miere și Apocalipsa după Iohannis


Extaz pentru Iohannis și susținătorii lui. Eu sunt așa, mai temperat sau dacă vreți, flegmatic. Logic trebuia să cîștige. Tot logic, trebuia să nu cîștige. Pînă la urmă îmi place să cred că a cîștigat pentru ceea ce este, crede și reprezintă. Fără popîndăii din spatele lui.

Dar dincolo de extaz, începe luna de miere care se va termina. Îmi aduc aminte toate dezamăgirile de după victorie lui Constantinescu. Și nu numai. Șobolanii, nu popîndăii au ieșit la suprafață. Ce n-aș da să nu se mai repete… Dar bineînțeles acum situația e mult mai complicată. Cu Senatul. Cu Camera Deputaților și cu guvernul. Unde mai pui de oscilațiile tradiționale.

O să-l ia în brațe pe Iohannis și cine nu crezi… Să vedem ce spune Mihai, ce spune CVT, Kunor și marțofoii de pe la tembeliziuni.

Dar îmi mai place să cred, cel puțin pentru o zi, două, că a învins România bunului simț, a corectitudinii, a lucrului bine făcut. dacă chiar există așa ceva în țara noastră… Să sperăm că nu vor fi prea multe negocieri. Sau chiar deloc! Să sperăm că plagiatul va fi plagiat și nimic altceva. Cu furtul rămîne furt. Că mita și corupția e tot mită și corupție în teorie și practică și că toate acestea vor fi sancționate, nu acoperite.

Să sperăm că după luna de miere va urma altceva decît Apocalipsa după Iohannis.

Care ar putea suna cam așa: alegerea lui Iohannis a dezvăluit adevăratele intenții ale Germaniei la granița de vest a lui Putin.

Să continui? Mi-e frică… Nu-mi place să cred asta.

Iohannis neamțu și Ponta… turcu!


Hai să luăm toate bilele negre ale neamțului Johannis și să le enumerăm:

1. e neamț,

2. e lutheran,

3. nu are doctorat,

4. ca primar n-a făcut nimic în Sibiu,

5. a trecut la PNL,

6. n-a plagiat,

7. n-a lucrat la stat în funcții prea importante.

Și acum să enumerăm pe ale albe ale lui Ponta:

1. e român,

2. e comunist ortodox,

3. are doctorat în drept,

4. are mari realizări ca procuror, că de aia a fost avansat,

5. este în PSD, unde a ajuns mai sus ca Geoană,

6. a plagiat, deci știe carte,

7. n-a fost atras de salariile mari de la privați, a lucrat doar la stat.

Nemții au venit în Transilvania în valuri. Au și plecat sau au fost vînduți de stat Germaniei Federale în anii 70-80. Alții au fugit de cît de bine era. Iohannis a rămas. Și Ponta.

Ștefan cel mare i-a lăsat cu limbă de moarte fiului său să închine țara. Știa că nu o să fie mare conducător. Leșilor sau turcilor.

Ne-am bătut cu nemții în Primul și în Al Doilea Război Mondial. Am fost obligați. Dar n-am auzit de trădători nemți pe plan local. Cui să mai vîndă țara Iohannis? Germaniei? Poate n-ar strica… Cui i-ar vinde-o Ponta? Turciei? Ponta Turcul? Parcă nu sună bine.

În anii 90 spuneam că soluția cea mai rapidă ca România să iasă din comunism era să declarăm război Statelor Unite. Și să pățim ca Japonia. Aș fi vrut eu! Poate acum ar trebui să declarăm război Germaniei. Înainte să ne declare Rusia nouă. Și să avem PSD-ul coloana a 5-a.

Să ghicesc unde ar fi granița? Se cam vede!

sursa: http://www.frontpress.ro/2014/11/dvizarea-romaniei-este-posibila-o-reconciliere-politica-a-regiunilor-romaniei.html