Adevărul despre biserică, dragoste și alte lucruri banale (1)


Câteva precizări de început.

Aproape că a trecut vara, dar ce, asta a fost vară? Am revenit, pentru unii un pic mai târziu, pentru alții un pic mai devreme. Și eu sunt de aceiași părere.

Atunci când te afli în fața unei instanțe trebuie să juri că vei spune adevărul și numai adevărul so help me God. Sper că lucrul acesta a fost valabil și pe blogul meu, cu toate că nu am scris sub incidența anonimatului. Am căutat să fiu cât se poate de obiectiv și să dau dovadă de curaj atunci când am abordat un subiect. Cu sau fără curaj, dar cu umor sau cu altceva, am fost și voi fi eu.

În al treilea rând, trebuie să menționez pentru unii care nu sunt la curent cu ceea ce cred sau nu cred, că am rupt contactul cu orice instituție eclezială, varianta oficială (ha!) fiind că mi-am luat un an sabatic de cugetare la cele spirituale și mai mult sau mai puțin sfinte. În fine, tot la acest capitol trebuie să menționez că recent am fost convins de valabilitatea teologiei sacramentale protestante și ca atare nu mai cred în oficierea actelor de cult de către așa-zișii slujitori cu funcții (diaconi, prezbiteri, pastori) ce chipurile nu fac parte din cler, dar oficiază pentru că au fost ordinați și sunt curați ca lacrima. Prefer un profesionist pe linie apostolică care își face treaba ca la carte, chestia cu sfințenia unor oficianți rămâne problema lor personală între ei și Dumnezeul lor.

Ca să nu ne pierdem în detalii ar mai trebui să fac unele precizări referitoare la titlu: adevărul este de preferat minciunii, biserica cârciumii și dragostea urii, dar ce facem când acestea nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie sau mai bine zis, sunt cu totul altceva?

Deci, ca să încep, trebuie să spun că mie mi se pare că adevărul a fost transformat în minciună, biserica într-o peșteră de tâlhari și dragostea în ură. De aceea au devenit ceva banal, inutil și fără valoare. O altă întrebare vă va clarifica situația: cine își mai dă viața pentru adevăr, pentru biserică și pentru cel pe care-l iubește? Marele apărător al credinței ortodoxe Gigi Becalli a intrat la închisoare pentru altceva, el războinicul luminii. Mai mult, bisericile tradiționale își fac loc cu coatele ca meritele lor să fie recunoscute în noua constituție. Guvernul, parlamentul, senatul, justiția și alte instituții ale statului se joacă de-a alba-neagra cu adevărul.

Și cu toate astea trebuie să încercăm să facem ceva. Ca să fiu în ton cu muzica, cred că Pink le zice bine.

Deci:

În ultimul timp am fost marcat de faptul că biserica este locul unde se întâlnesc sfinții, doar că de atâta sfințenie nu mai este loc pentru păcătoși. Ce a devenit biserica? O fortăreață din care ieși doar mort și intri doar dacă te transformi asemenea cristalidei într-un fluture perfect. Parcă inițial biserica era acea adunătură de păcătoși ce credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. O adunătură a rataților de marcă dintre care cel mai ratat era unul pe nume Pavel. Nu am o explicație plauzibilă pentru trecerea de la o adunare a celor vulnerabili la adunarea celor perfecți și invulnerabili. Incoruptibili. Dacă stau să mă gândesc biserica din Noul Testament pe care o tot invocă unii ca prototip perfect se chinuia cu mari probleme. Vorbesc despre ele Iacov, Pavel, Petru, Ioan, îngerii și Luca.

Apoi mă întreb de ce s-o fi făcut vulnerabil Dumnezeu atunci când l-a creat pe om, când s-a legat la cap cu Izraelul și de multe ori când s-a întrupat? De ce s-a făcut Isus vulnerabil și a fost botezat când botezul însemna că ești păcătos și că ai nevoie de iertare? De ce s-a lăsat atins de oameni? De ce s-a lăsat învins de trei instanțe și arestat ca un făcător de rele? Pentru ca biserica să fie perfectă sau vulnerabilă? De ce s-a lăsat biciuit, scuipat, lovit și batjocorit? Ca biserica să nu mai îndure vreo jignire și să îi ardă pe rug pe cei ce credeau altceva? Dumnezeu întrupat în Isus a murit pe cruce. Culmea vulnerabilității.

Îmi aduc aminte de atmosfera din instituțiile noastre de învățământ. Nu era tocmai una marcată de vulnerabilitate. Din contră. Cu toate astea acum ceva timp au anunțat un seminar dedicat creativității, imaginației și inovației. Adică un seminar pentru studenți  (https://www.facebook.com/events/131834337000548/?ref=3&suggestsessionid=3f2378be5a537f3b438716e3c05d8b87) într-un mediu prietenos și relaxat, propice noilor idei. Sper că a fost așa. O singură mențiune: doar vulnerabilitatea crează cadrul propice pentru inovație, imaginația și creativitate. Vulnerabilitatea este cadrul perfect pentru schimbare, ceva ce bisericile și instituțiile de învățământ din țara noastră nu admit. Pesimist? Nu. Depresiv.

Ca să nu rămânem cantonați în depresia noastră cea de toate zilele, hai să recunoaștem un lucru: opusul vulnerabilității, frica și rușinea sunt la mare căutare în locurile menționate mai sus. De ce? Pentru că în caz că vrei să schimbi ceva, să fii altcumva, ți se spune: Cine te crezi? Nu știm noi cine ești? Cam aceleași întrebări cu care a fost confruntat și Isus. Totuși într-un astfel de context, nu te face decât  să vrei să pleci, să te faci nevăzut și să uiți că ai dat pe acolo.

Adevărul dureros despre biserica secolului XXI este că avem o biserica obeză, grasă de atâtea resurse, de cursuri, școli, grădinițe, posturi de radio și teve, întruniri și conferințe, centre și locuri de odihnă, biblioteci, filme, edituri și librării și cu toate astea calitatea și numărul creștinilor devotați trup și suflet este în scădere. Parcă ceva merge pe dos. Parcă rezultatele ar trebui să fie altele. Sau poate mi se pare doar mie.

Cu toate că este percepură ca o slăbiciune vulnerabilitatea, după cum spune Brene Brown, este de fapt un act de curaj. Îți trebuie curaj să schimbi, să încerci altceva, să nu rămâi înțepenit în lege. Să fii botezat ca adult, să accepți să ajungi în ipostaze dificile și să riști să fii jignit, necăjit, bătut sau omorât. Îmbrăcați în armură, cu pavăza lăsată, aflați în cel mai inaccesibil turn al inviolabilei noastre biserici vrem să facem mari lucrări pentru Domnul, cel ce a fost batjocorit, biciuit și a murit răstignit între tîlhari. Parcă nu prea sună a evanghelie a prosperității…

Încercăm să găsim adevărul? Try!

Evanghelia prosperităţii sau vestea bună a sănătăţii şi bogăţiei (1)


Nu m-am lămurit pînă în momentul de faţă dacă e corect să afirm că „e criză” sau „sunt crize” pentru că în afară de criza asta au mai fost altele, se profilează cele viitoare ş.a.m.d. În urmă cu cîţiva ani am auzit de „evanghelia prosperităţii” şi au văzut o tanti pe canalul TBN citînd versete din Vechiul Testament încărcate de promisiuni demne de o stare materială de invidiat. Cu alte cuvinte Domnul va face, Domnul va drege ca Israelul să o ducă bine merci, să nu mai poată de bine, să pălească de invidie ăia cu lanţuri de aur groase la gît, iar noi fiind poporul lui Dumnezeu să beneficiăm de aceleaşi promisiuni! Probabil că de prin zona asta provine şi expresia „plezneşte de sănătate şi bunăstare”.

Dar oare cum o fi fost la început? Există unele indicii pozitive sau negative care să conducă la descoperirea promisiunilor că prosperitatea este sigură şi că sănătatea ne este garantată direct de la Dumnezeu?

După definitivarea creaţiei cred că prosperitatea omului, adică a lui Adam şi a Evei era la apogeu: mîncare berechet, sănătate bombă, aprovizionare ca la carte, totul era biologic şi organic, fără euri, fără radiaţii, noxe şi impozite. Nu existau crize de aprovizionare, cel mult existenţiale. Cuplul primar n-avea nevoie de altceva din afara habitatului lor. Nu mîncau la restaurant, nu zburau cu avionul în Hawaii şi nici îşi nu schimbau Dacia cu Lexus. Nu se uitau pe jos să vadă dacă cuiva i-a căzut vreo bancnotă şi nici în stînga şi-n dreapta ca să prevină eventualele atacuri ale celor ce voiau să-i tîlhărească de verighete. Nu îşi pierdeau cardurile, dar nici nu găseau carduri ce nu erau ale lor. Nu era nevoie de parole sofisticate sau de pinuri protejate. Accesul la baie era gratis şi nimeni nu se certa că nu-i place muzica ambientală sau că poluarea fonică a depăşit bariera. Se poate spune că la vremea aceea sănătatea şi bogăţia le pica celor doi …ca din cer.

Asta pînă şi-a băgat coada şarpele. Probabil că suferea de un complex de inferioritate şi a vrut să fie băgat în seamă. A reuşit! Cei doi oameni ce trăiau ca-n rai şi-au dat seama că şi ce era rău pică din rai, aşa că în urma păcatului au fost şi ei „ejectaţi”. Cînd au spus adio prosperităţii probabil că au intrat în depresie, aşa că mai mult ca sigur au spus adio şi sănătăţii.

Afară au dat cu ochii de realitate: nu mai era grădină, era junglă. Mă întreb dacă primul target ce şi l-au fixat a fost să trăiască ca-n rai şi care o fi fost termenul pentru atingerea lui? Adam trebuie că a depus mari eforturi pentru atingerea obiectivului, Eva la fel.

Păcat că nu şi-au scris memoriile. Nu cred însă că au stat rău cu inventivitatea şi cu creativitatea, ci cu mîna de lucru. Cu toate acestea puţin probabil că evanghelia prosperităţii s-a născut în această perioadă. Dacă depuneau eforturi aveau ce mînca, ce îmbrăca şi se puteau adăposti într-un adăpost peste noapte. Puţin probabil că le trebuia aer condiţionat, un cont la banca Havila & Havila pentru a se simţi în al nouălea cer sau cu alte cuvinte ca-n Grădina Edenului.

După aceea oamenii nu se plîngeau că o duceau greu şi nici nu există vreun indiciu că ar fi vrut să se întoarcă de unde au plecat (poate cu excepţia Babelului). Dar şi afacerea Babel vine după potop, un fel de re-creare a creaţiei.   

Cum avem de-a face cu o exterminare a tuturor oamenilor, mai puţin a arconauţilor, e greu de dedus că evanghelia prosperităţii ar fi avut ca sursă această parte a Scripturii. Totuşi s-ar putea specula că Dumnezeu a intenţionat să-i ofere omului Grădina Edenului şi doar Satana l-a împiedicat pe om să ajungă la sănătate şi prosperitate totală. Ca urmare, unii s-ar putea gîndi, de ce nu, că o viaţă de ascultare totală, de supunere orbească faţă de Dumnezeu ar fi calea, dacă nu spre revenirea la Grădina Edenului, cel puţin spre prosperitate.

Singura problemă este că pînă la Babel în Scriptură nu există niciun verset care să spună sau să implice aşa ceva.

Mai stăm de vorbă.

Re-citirea Bibliei: Deuteronom


După ce Ietro i-a recomandat lui Moise să îşi aleagă nişte oameni pricepuţi pentru judecarea pricinilor poporului în Exod, în Deuteronom Moise se pare că povesteşte că aceasta a fost propria sa iniţiativă şi că poporul şi-a ales proprii judecători sau propriile căpetenii. Următoarea carte se va numi Judecători sau pe o limbă mai actuală, căpetenii, comandanţi sau lideri. Totuşi în cp 17 vedem că leviţii sunt cei ce judecă cauzele grele, ceva normal dacă ne gîndim că ei erau la cortul întîlnirii şi că acolo se găsea legea. Chiar şi iscodirea ţării poruncită de Dumnezeu în Numeri 13: 1,2 este repovestită, iar trimiterea iscoadelor devine acum iniţiativa poporului, un mod de a comunica o redistribuire a responsabilităţii, Moise recunoscînd că ideea în sine este bună.  În capitolul 2 Moise, despre care se crede că este autorul cărţii, ne spune că Dumnezeu, uitînd parcă de mană, le spune israeliţilor că ar trebui să îţi cumpere hrană şi apă de la edomiţi, cu care se înrudeau. Cu toate acestea mana avea să înceteze doar după intrarea în Ţara promisă, a doua zi de Paşte, înainte de căderea Ierihonului.  Mă gîndesc că în loc să le arate edomiţilor mana, Dumnezeu i-a uşurat pe israeliţi de argint ca să lupte mai uşor cu netăiaţii împrejur de dincolo de Iordan. Presupun. În varianta pe care o citesc în capitolul 2 versetul 12 lipseşte cuvîntul „ţara”, aşa că cititorule, atenţie, cine ştie ce mai poate lipsi sau cine ştie ce mai a adăugat vreo mînă de culegător, şi e periculos, că e vorba de Biblie. Părerea mea de profan în ale cărţilor şi dogmaticii, mă duce cu gîndul că poate ar fi mai bine ca Uniunea să ia problema în mînă şă să verifice toate traducerile, mai ales asta, şi în final să dea o rezoluţie (contra cost desigur) în care să se menţioneze că traducerea este aprobată, certificată sau verificată de onor uniunea baptistă pentru citire de tot credinciosul mai slab de înger, calculator şi alte limbi streine cum ar fi hebraica, elina şi inglesa. Desigur că pentru verificare se va plăti ceva, că doar aşa o chestie mare nu se face pe gratis, că ce suntem noi, societate de binefacere? Şi aşa o să ajungem la varianta autorizată, ceva cu care nu ne putem mîndri (încă).

În 5:2 şi 3 vedem cum legămîntul încheiat la Horeb se mută asupra celor aflaţi în viaţă înainte de intrarea în Ţara promisă: nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul acesta (nu acela), ci cu noi care suntem vii astăzi aici. Dacă ar trebui să respectăm cele scrise, adică legămîntul, acesta nu se poate extinde la descendenţi, mai exact, chiar dacă legămîntul a fost încheiat la Horeb cu părinţii acestora. Apoi vedem că Dumnezeu mai are un legămînt pentru poporul Israel: Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb. Deci practic israeliţii erau beneficiarii a două legăminte.

Marşurile prin deşert şi perioada cînd se mînca în comun acelaşi tip de hrană (mana), cînd îi recunoaşteai pe toţi pentru că nimeni nu şi-a schimbat hainele şi încălţările timp de 40 de ani a fost un „comunism” teocratic desăvîrşit, tulburat doar de incidente sporadice. Nu aveai ce să furi, ce să invidiezi, să cheltuieşti la şoping sau la bar şi nu apărea brusc o altă modă vestimentară. Nimănui nu i-a trecut prin minte să-şi ia un Ferrari, nici măcar o bicicletă. Toată lumea mergea pe jos: Oastea Domnului era compusă numai din infanterie, supranumită „regina armelor”. Probabil că se mai făcea ceva cu pielea vitelor care îi însoţeau pe israeliţi, dar nu ni se spune dacă vitele erau vîndute, se făcea troc sau dacă se confecţiona ceva din oase, copite, piele. Nimic, nici măcar un mărţişor sau un card de valentain dei! Te bucurai de natură, familie, mai căscai gura prin faţa cortului întîlnirii şi învăţai legea. Totuşi într-o aglomerare aşa de mare mai erau şi conflicte că altfel nu văd de ce ar fi avut Moise nevoie de atîţia judecători. Nu degeaba unul dintre lucrurile pomenite destul de repede au fost cetăţile de scăpare pentru omor neintenţionat. Mai era şi argint prin tabără, dar nimeni nu pomeneşte de nici un fel de distracţie sau jocuri de vreun fel. Să nu fi apărut întreprinzătorii printre evrei la vremea aceea? Noroc că apar conflictele dinainte de trecerea Iordanului şi situaţia se schimbă, apare fenomenul tranziţiei. Israeliţii dau de cetăţi, case, unelte, etc. Parcă suntem noi înainte de 89 şi după.

Tot în Deuteronom apare testarea poporului printr-un proroc sau un visător: în cazul în care acesta îndeamnă poporul să meargă după alţi dumnezei, poporul trebuie să reziste, cel ce incită va fi omorît. La fel i se va face celui ce nu este proroc din Israel, dar vine cu aceeaşi idee.  Versetul 13:14 este iniţiatorul inchiziţiei, dar greşeala inchiziţiei creştine a fost că nu a respectat un verset aflat, vorba bătrînilor, mai la vale: tot, de la oameni la vite din cetatea care a incitat despărţirea lui Israel de Dumnezeu va fi dat spre nimicire. Inchiziţia creştină însă făcea fifti-fifti cu denunţătorul în cazul averilor mici sau acesta primea doar 10% în cazul averilor mari. Scor final: inchiziţia israelită 0: inchiziţia creştină 1.

Deuteronomul mai dă o mare lecţie despre iertare: a datoriilor, a robilor (sau a datoriilor mari sau a datornicilor săraci).  Nu se cuvenea ca să existe săraci în poporul lui Israel, ceva inevitabil însă. Mă întreb cum interpretează asta unii mai fundamentalişti: este vina poporului (neaplicarea legii), a factorilor externi (criză, războaie) sau a individului (păcat, lenevie, lipsa credinţei) şi cum de Dumnezeu a dat astfel de îndrumări dacă Israelul trebuia să propăşească, să beneficieze de o ţară unde curge lapte şi miere. Nu cumva de aici a început evanghelia bunăstării?

Ghicirea, vrăjitoria, chemarea morţilor, vestirea viitorului, descîntarea, trecerea fiului sau fiicei prin foc erau absolut interzise. Tot în acest domeniu intră şi neascultarea de cuvîntul spus de proroc din partea Domnului. Cuvintele spuse în numele lui, dar nevenind de la Domnul sau cuvintele spuse în numele unor dumnezei străini se taxau cu moartea. Se evita instituirea unei alte surse de „adevăr”, astfel încît să existe un singur tip de revelaţie, un singur tip de gîndire, un tipar uniform şi specific prin care Israelul se deosebea de popoarele înconjurătoare. Ce s-a întîmplat doar după cîţiva ani vom afla în Judecători şi chiar mai tîrziu cînd unul dintre proroci îi spune Israelului că pînă şi popoarele din jur îi respectă legea şi le este frică de el, numai Israelul nu se teme de el. Ciudat, dacă vezi cît de mare a fost investiţia. Toate lucrurile astea aveau să se schimbe peste ceva timp cînd Isus investeşte în 12 israeliţi şi pierde numai unul, rezultatele depăşind rapid investiţia iniţială.