Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1)


Fabrica de strunguri „Iosif Rangheţ” Arad a apărut prin concentrarea cîtorva intreprinderi particulare sau mici ateliere ce au fost naţionalizate. În cele din urmă, afacerea comunistă s-a numit „Aris” şi a produs o gamă variată de strunguri. Printre acestea au fost SP 400, SN 400, DRT, DLZ, MGA (maşina de găurit adînc, ţevi de tunuri), MFT (maşină de filetat capete de bare de foraj, copiate după cele americane şi foarte bine vîndute în URSS), o linie de producţie pentru tubul cartuş (copiat la cererea URSS după documentaţia sovietică, fabricate la Arad şi cumpărate de URSS), alte strunguri grele sau foarte uşoare dar multifuncţionale pentru ateliere mobile, o varietate mare de strunguri pentru producţia de serie mare, strunguri cu comandă numerică, CN, CNC, copiere prin şablon şi chiar linii tehnologice în cooperare cu alte intreprinderi din ţară. 

După decembrie 1989 cînd s-a renunţat la piaţa de desfacere din est şi economia a fost dezorganizată de şocul capitalismului, intreprinderea a mers din ce în ce mai prost. În epoca cea mai bună avea cîteva mii de angajaţi, cu sediul central în Arad şi cu trei secţii de producţie în judeţ, la Lipova, Ineu şi Sebiş.

Am făcut practică în timpul liceului la „Strungul” şi după absolvire am lucrat ca muncitor, apoi ca tehnician. Am lucrat la evidenţa produselor, la grupa de tehnologie pentru table (la un moment dat fiind singurul din toată intreprinderea care concepeam tehnologia reperelor din tablă). Pentru că tehnologia tablelor mă plictisea, am cerut să fie transferat la cerere la grupa de tehnologie pentru roţi dinţate şi axe, unde am activat pînă în prima parte a anului 1991. Deoarece eram necăsătorit şi în septembrie 1991 plecam la studii în Anglia, m-am oferit voluntar să fiu trecut în şomaj cînd intreprinderea a început să îşi reducă activitatea.

Am lucrat cincisprezece ani fără cîteva zile în acelaşi loc. În tot acest timp am văzut şi auzit multe întîmplări interesante. Iată cîteva dintre cele auzite de la comuniştii ce lucrau cu abnegaţie şi devotament pentru realizarea planului.

În Arad s-au produs multe strunguri, printre care şi SN 1250, ce era o copie a strungului elveţian Oerlikon şi era foarte căutat în R.P. Chineză.

Toate ar fi fost bune dacă pe perioada transportului pe cale ferată, vapor şi din nou cale ferată lada cu scule, destul de grea, nu ar fi fost pusă într-un loc deloc recomandabil, ceea ce a dus la dereglarea strungurilor. După un timp, chinezii au cerut să le fie trimisă o echipă ce a lucrat la realizarea strungului. Nu au fost mulţumiţi cu personajele de paie de la centrala din Bucureşti, aşa că a fost trimisă o echipă de muncitori şi un maistru.

Ajunşi în China au fost cazaţi la un hotel, după care în fiecare dimineaţă de la ora şapte la trei după-masa erau duşi la intreprinderea care a cumpărat strungurile noastre. Acolo participau la lecţii politice. Mao în sus, Mao în jos, cărticica roşie, etc, etc. După o săptămînă de lecţii politice au fost invitaţi la o şedinţă mare, un miting al tuturor angajaţilor din fabrică, adunaţi în cea mai mare hală.

Lozinci, drapele roşii, vestitele salopete albastre, masa prezidiului şi încă o masă mai mică lîngă la care au fost aşezaţi vajnicii constructori de strunguri din Arad. Traducătorul le-a tradus despre ce era vorba. Tema întrunirii era „Cine este vinovat pentru nerealizarea planului uzinei”. Au luat cuvîntul mai mulţi chinezi, s-au strigat lozinci, etc, etc, după tot tipicul comunist. În final au fost prezentaţi şi românii: „Iată dragi tovarăşi vinovaţii pentru neîndeplinirea planului. Din cauza strungurilor lor proaste n-am putut noi îndeplini planul!”  

În minutul cînd a luat sfîrşit întrunirea românii au fost duşi la autobuz, de acolo la aeroport şi de acolo la Bucureşti. Bagajele îi așteptau în avion. Nu li s-a furat nimic, nu le lipsea nimic. Chiar şi chiştoacele de ţigară din scrumiere din camera de la hotel au fost împachetate cu grijă. Şi totuşi la Arad s-au produs în continuare strunguri.

Cea de-a doua întîmplare are legătură cu producerea primului strung cu comandă program din România, în colaborare cu firma Butler din Marea Britanie. Tirul şi şoferul tirului englezesc se aflau deja în fabrică de două săptămîni, strungul nefiind încă terminat. Noi făceam strungul, britanicii veneau cu electronica. Era o chestie ce convenea ambelor părţi: noi lucram, vindeam la export, ei cumpărau ceva ieftin făcut după standardele lor. N-ar fi fost chiar aşa de rău dacă era vorba doar de întîrziere, dar a mai intervenit ceva: pe cînd să fie pus pe remorcă, strungul ambalat a fost scăpat din macara.

Vă daţi seama ce însemna ca o maşinărie de cîteva tone cu toate reglajele făcute, ce avea multe prelucrări fine foarte pretenţioase şi electronică să cadă din macara. Nu am aflat cît de tare a căzut, dar era cert că a căzut destul de rău. Era evident că strungul s-a torsionat, dar cu toate astea nimeni nu a avut curajul să spună „stop”, trebuie să despachetăm strungul, să vedem ce s-a întîmplat şi să remediem defectele. Camionul nu a mai revenit să colecteze o altă ladă.

Şi totuşi producţia de strunguri a continuat la Arad.

Tot la Arad se mai producea strunguri revolver germane (pentru D.D.R. sau R.D.G. Republica Democrată Germană), numit DRT 32-40 sau DRT 53-80 (cifrele indicînd diametrul maxim de prelucrare). Avea un dispozitiv ca butoiaşul de la „revolver” pe care se montau mai multe scule, astfel că se realizau mai multe operaţii. Cu toate că era un proiect din anii 1930, strungul era încă competitiv şi se preta la o producţie mare de piese.

Înţelegerea era că noi fabricam totul după documentaţia germană tradusă în limba română şi adaptată la standardele noastre, cît mai apropiat de cele germane, dar trebuia să plătim în natură cu strunguri de acelaşi tip pe care le trimeteam tot în Germania de Est.

Cum era o cale lungă de la producţia pieselor şi pînă la montaj, montajul era totdeauna în criză de timp. Ca să rezolve problema, cîţiva comunişti mai destoinici s-au gîndit să apeleze la o metodă foarte originală şi în acelaşi timp foarte eficientă pentru a scăpa de timpii lungi de aliniere a diferitelor ansamble ale strungului, aliniere ce asigura de fapt precizia de prelucrare a maşinii.

Probele se făceau cu un ceas comparator care indica abaterea verificată. Oamenii noştri au scos arcul din palpator (ce avea la capăt o bilă) şi l-au înlocuit cu vaselină. Astfel chiar dacă abaterile alinierii eram mai mari, chiar de 1 milimetru, adică de 100 de ori mai mari decît ce se cerea, indicatorul palpatorului aproape că nu se mişca. Arcul ce ar fi apăsat bila palpatorului pe dornul de control nu exista, mişcarea fiind atenuată de vaselină.

Din această cauză indicatorul tremura între două diviziuni, o abatere practic inexistentă, pentru că numai bila din vîrful tijei palpatorului se mişca, nu palpatorul ce antrena mişcarea indicatorului.

Evident toate strungurile au trecut la controlul de calitate, s-au încasat prime, toată lumea din fabrică a fost fericită, inclusiv şefii. Strungurile s-au expediat, planul a fost raportat ca îndeplinit, după cîteva luni au început să curgă reclamaţiile din R.D.G.! Strungurile nu se încadrau în clasa de precizie proiectată, erau nişte rable ce nu puteau fi folosite vreodată.

Cu toate acestea la Arad s-au produs în continuare strunguri, nimeni nu a fost dat afară!