Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Un alt șibolet în societatea românească: familia


Periodic apar evenimente ce polarizează societatea românească. Este normal. Este normal să se dea declarații pro sau/și contra. Este normal ca unele instituții să ia atitudine sau să se sesizeze. Libertatea cuvîntului este garantată de constituție. În rest, felul cum este rostit cuvîntul variază de la individ la individ, de la instituție la instituție.

Contează și care este tonul oficial, dar contează care este ecoul acestuia printre cei de jos. Nu de alta, dar de la vorbe la acțiune este doar un pas, uneori chiar foarte mic. Distorsionarea accidentală sau premeditată a adevărului, atitudinea față de celălalt interlocutor sau față de publicul larg poate aduce avantaje sau dezavantaje. Au căzut guverne, s-au destrămat coaliții, s-au produs falimente, au izbucnit crize financiare și s-au declarat războaie din cauze aparent banale. Să nu uităm că în cele din urmă s-a ajuns la concluzia evidentă că cheltuielile au fost incomparabil mai mari față de beneficiile obținute. Dar era prea tîrziu.

Mai trebuie să evidențiem că în România lucrurile se desfășoară cam anapoda. În general. N-aș mai vrea să mai dau exemple, că le știm cu toții. Și acum, familia!

De fapt, discuția începuse în urmă cu ceva vreme, cu marșul rușinii cînd s-a mărșăluit împotriva păcatului (ziceau unii, acum vreo zece ani și mai bine). A continuat cu cazul Bodnariu și acum dăm nas în nas cu familia clasică sau cea formată din parteneri.

Bine că nu suntem somați să luăm poziție, să semnăm o declarație că ne situăm de o parte sau alta. Și cine știe, să fim presați să abjurăm. Sau să sacrificăm pe vreun altar Atunci ar fi mai grav. Dar indiferent cum ar fi, este vorba despre ce credem sau mai precis, ce cred eu sau ce crezi tu despre acest subiect. Asta la prima vedere.

Pentru că așa cum nici un verset din Scriptură nu se tîlcuiește singur, nici poziția unuia sau altuia cu privire la familie nu se poate fundamenta doar pe declarațiile de genul Dumnezeu a inventat familia compusă dintr-un bărbat și o femeie. Pe motiv că la început, iertată să-mi fie observația, cel puțin urmașii lui Adam și Eva au trăit într-un incest inevitabil. Dar să nu deviem de la subiect. Nu știm cum bărbatul a luat mai multe soții și bănuiesc că nu era păcat de vreme ce însuși Iacov/Israel a avut cîteva, ba a avut și cîteva țiitoare și copiii lor au făcut parte din poporul ales. Oare o fi aici o lecție pentru biserică? Care? (Care lecție, care biserică…)

Ei, și acum despre familie și poziție. Deci definim sau nu definim familia, nu este cădere din har. Oricum definiția familiei nu se dă în Noul Testament. Apoi, să nu uităm că azi poporul ales nu mai este legat de țara promisă, de moștenirea pămîntului de acolo, de neamestecarea cu neamurile. Noi suntem neamurile alea și relațiile din societate nu se mai bazează pe proprietatea asupra pămîntului. Ierusalimul este cel ceresc, după cum și Canaanul este undeva fără adresă geografică. Ba de ceva timp cineva a spus că-i mai bine să vinzi tot ce ai și să dai la săraci ca să ai o comoară în ceruri. Și ce-i rămîne familiei? Poate credința. Și mîntuirea.

Dar nu uitați, niciun verset nu se tîlcuiește monosilabic, fără ochelari pe nas și fără să întrebi în stînga și-n dreapta. Drept care trecem la un alt nivel.

Cine m-a chemat pe mine să impun ceva, să somez pe cineva că dacă nu se conformează o să-l dau afară din sinagogă, o să-l chem la judecată în fața sinedriului, o să-i închid, o să-i demolez locașul de închinare și în cele din urmă o să-l ard pe rug. Și cenușa o să i-o împrăștii între cele patru zări, dar mai ales o să-i șterg numele din Cartea Vieții?

Care instituție întreagă la minte, care exponent al credinței în vreun Dumnezeu ar putea să facă asta pretinzînd că respectă întrutotul un Dumnezeu al dragostei care crede totul, suferă totul, acopere totul? O fi dumnezeul musulmanilor? Sau al ateilor? Poate!

Mă întreb de ce o fi murit pe cruce un Dumnezeu care a creat universul? Mă întreb de ce n-a chemat legiunile de îngeri sau de ce nu s-a încruntat puțin la omenirea asta stricată… Poate că a vrut să ne dea o lecție universal valabilă în ceea ce privește puterea, vulnerabilitatea, adevărul, mila, dragostea și cine știe mai cîte care nu le încap toate cărțile care s-au scris pînă-n ziua aceea… Dar același Dumnezeu va veni pe nori, va veni cu judecata și răsplata. Atunci va veni sfîrșitul pentru că va fi un nou început.

PS Dacă tot ne pronunțăm în chestiuni sexuale pe care nu le aprobăm, ce facem cu vrăjitoarele alea? Sau nu mai mai crede nimeni în așa ceva?

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

Obsesia noastră cea de toate zilele…


În vremea cînd eram trimis în delegație în adevărata Românie, acolo unde nu se prindeau bozgorii, nici sîrbii, sufeream de românită și ceaușită. Soarele răsărea de la București. Adevărul venea de la București, etc. La asta contribuiau secretarii de partid, primarii, miliția, Securitatea și alți români adevărați. La care a făcut apel tov Iliescu redenumindu-i de bună credință. Probabil că-i era rușine să spună de credință ortodoxă…

Același sentiment al inadecvării, al picării în importantele noastre probleme ce nu puteau fi înțelese de planeta asta meschină preocupată cu crize financiare, tehnică spațială, drepturile omului, artă și alte nimicuri am retrăit-o pe cînd stăteam prea mult timp în străinătate. Picarea în autohton se producea de cele mai multe ori brusc prin intrarea în aeronava întîrziată sau demodată a Taromului, aterizarea în lumea taximetriștilor bucureșteni de la Otopeni, un fel de pre-teroriști ce te răpeau cerînd răscumpărare în loc de plata serviciului de tip taximetrie.

A doua zi intram în obsesia noastră cea de toate zilele pentru că a gîndi diferit însemna a deveni alienatul societății, singura disponibilă. Mă aliniam cu troznete, bombăneli, proteste și frustrări. Și așa am rămas.

Mă bate gîndul că am ajuns din nou în faza asta. Cazul copiilor confiscați de un stat ne desparte cam pe aceleași principii. Din păcate. Niciun murmur în presa norvegiană. Dar la noi cutremure, proteste, nervi cu carul, amenințări, comunicate și răs-comunicate.

Ba nu ne ajung românii de acasă, îi raliem și pe cei de departe. Personal cred că e o obsesie prea mare pentru un caz prea mic.

Suntem virusați de propria noastră înțelegere a unui caz ce ne depășește. Puterea noastră de asimilare e blocată la nivelul al nostru, al meu, românesc, credincios, dragoste, dreptate, educație de tip autohton. Ce nu concordă cu românismul tradițional, creștinismul și legalismul nostru, este rău, inimaginabil, subversiv, fără inimă, anti-creștin, urît și injust, adică satanic. Și devine o obsesie.

Obsesia că la noi e mai bine, cînd nu e. Obsesia că noi știm mai bine, cînd situația stă exact invers. Obsesia că ce e românesc e cel mai bun. O fi așa dar nu în materie de educație, drumuri, nivel de trai, politică, investiții, ecologie, sănătate națională, transport aerian, fluvial, tăiere a pădurilor, curățenie. Cred că ajunge. Bine că la noi merge internetul de zbîrnîie. O altă obsesie.

Și pe deasupra invocăm Biblia, pe Dumnezeu și cultul nostru. De parcă doar noi avem așa ceva!

Mene, mene, techel, ufarsin sau paranoia dezvoltată


Dacă copiii unei familii de români credincioşi declaraţi foarte credincioşi de un anume pastor româno-american şi-ar fi bătut părinţii şi ar fi fost daţi pe mîna autorităţilor, campania pro-părinţi ar fi fost tot atît de vehementă şi ne-ar fi împărţit în două tabere diametral opuse pe aceleaşi criterii?

Mă îndoiesc. Daţi-mi şi mie voie să am propria mea paranoia.

Standardul bine-rău în momentul de faţă a fost plasat în nişa credincios adevărat partizanul părinţilor şi al pastorului româno-american. oricine are o altă opinie e nebun, liberal, fals creştin, răuvoitor, unfriend şi prinde posturi străine.

Nu mai e completul inchiziţiei, este plutonul de execuţie al creştinului verde, duşmanul declarat al celorlalţi ce fac rabat la credinţă, moralitate, patriotism şi ce nu-mi place mie.

Mene, mene, techel, ufarsin-ul modern nu mai este scris de către mîna divină, ci de gura şi condeiul unor enervaţi ai domnului. Care domn, nu se ştie.

Cert este că dincolo de drama în sine, ne sdropşim unii la alţii pe criterii subiective, fără martori audiaţi sub jurămînt, dar jurîndu-ne cu mîna pe Biblie, Dumnezeu sau templu de parcă e vorba de mîntuirea neamului.

Adio îndurarea, mila, suportarea pierderii şi îndreptarea greşelii. Pare un vajnic concurs al dreptăţii pe teme parentale, justiţiei, a bunului simţ şi a unui fariseism mai mult sau mai puţin local.

Încă puţin şi, cine ştie, poate se declară cod roşu, stare de urgenţă sau iminenţa invaziei locuitorilor din alfa centauri.

Cînd toate astea se vor termina, poate vom avea curajul să ne uităm în oglindă, să ne privim lung şi să ne facem mea culpa. poate ne vom apropia pentru că am descoperit că dincolo de oglindă ne priveşte cineva mai important ca cearta noastră de doi bani.

Sau cine ştie, e doar ceva ce izvorăşte din paranoia mea, personală. În cazul acesta, mea culpa!

Mene, mene, techel, ufarsin!

Cert este că dezbaterile civilizate între români nu sunt prea pomenite. Legea bîtei, a dictatorului luminat sau pantofar e încă cuibărită în reflexele unora dintre noi. Nu ştim să discutăm, dar ştim să ne duşmănim pentru vini imaginare sau nu. Pentru dezacord. pentru gîndire personală. Sau liberă.

PS Încercaţi să daţi o definiţie proprie a legalismului în cazul insinuat. Hmmm…

Adolescenţii folosesc 800 de cuvinte pe zi


Telegraph.co.uk in ediţia sa on-line anunţă că adolescenţii folosesc aproximativ 800 de cuvinte pe zi, ceea ce îi va face pune înt-o poziţie nefavorabilă cînd este vorba de obţinerea unui job. Cred că 800 de cuvinte este o estimare optimistă sau nerealistă dacă mă gîndesc la România, nu la Marea Britanie. Limbajul jocurilor electronice, al desenelor animate sau cel de zi cu zi al adolescenţilor este mult mai limitat. Poate şi mai limitat aici la ţară, unde cei cu care convieţuieşti au un limbaj limitat de environment. Iar dacă m-ă gîndesc că unii dintre adolescenţi sunt trimişi la păscut cu oile, caprele sau vacile (acolo unde acestea încă mai există), situaţia stă şi mai rău, dar poate că limbajul nu este atît de viciat, ceea ce este un alt aspect. Slangul internetului, al jocurilor electronice sau chiar al bisericilor frecventate de adolescenţi mă fac să mă gîndesc la o nouă limbă de… “paie”. Nu de lemn, pentru a nu o confunda cu cea din epoca comunistă, dar cam tot de aceiaşi factură.

De unde provine ea? Aici ar fi multe de discutat. Cei implicaţi indirect sau mai degrabă absenţa lor din dezvoltarea limbii adolescentului suntem noi părinţii. Criza este generată nu atît de mult de apariţia, dezvoltarea şi proliferarea condiţiilor menţionate mai-sus, ci se datorează în cea mai mare parte lipsei preocupării părinţilor, scăderea calităţii şcolii româneşti şi insuficienta stimulare în direcţia citirii şi exprimării verbale sau scrise. Responsabilitatea ne rămîne pentriu că adolescenţii nu îşi dea seama de limitările limbajului lor. Ei se înţeleg între ei, însă noi nu îi mai înţelegem sau ei nu ne mai înţeleg pe noi. Există riscul ruperii comunicării cu familia, cu societatea şi eşuarea în ganguri. 

Împrumutănd o idee a prietenului meu Dănut Mănăstireanu, aş mai spune că lipsa unei relaţii bazate pe dragoste reciprocă între părinte şi adolescent, a dus în primul rând la situaţia în care se află adolescenţii şi implicit, limbajul adolescenţilor în ziua de azi. În mod normal, adolescentul se refugiază acolo unde este apreciat, acolo unde i se pare că alţii manifestă interes faţă de el. Nu este de mirare că se întîmplă asta într-o societate ce găseşte tot mai puţin timp să îşi dezvolte familia, să îşi apere valorile şi să le promoveze. Desigur, “Time is money”, dar lipsa timpului investit în copii is death. Fără a fi profet, aş putea prevesti cîteva din relele ce vor lovi familiile care nu îşi fac timp să se autodezvolte, să menţină un tonus sănătos sau care risipesc timpul în direcţii ce nu îi aduc decît beneficii de moment.

Trebuie să trag un semnal de alarmă. În ciuda crizei, a (re)venit timpul investiţiilor pe termen lung! Nici timpul, nici adolescenţii noştri nu aşteaptă. Timpul se va scurge, adolescenţii se vor maturiza. Cum va fi societatea de mîine depinde de noi şi dacă investim în ei, azi. Cum vor fi familiile lor mîine depinde de noi azi. Care este responsabilitatea noastră?

Un bun exemplu în domeniu este dr. Ross Campbell, psiholog american ce a scris mai multe cărţi despre acest subiect. Două dintre ele au fost traduse şi în limba romînă. Una este Educaţia prin iubire, iar a doua este  Copilul meu la vîrsta adolescenţei. Redau o parte din rezumatul cărţii ce se află integral la http://www.discipolul.ro/go?SERVICE=DIS_RO_PRODUCT&TG_KE_PRODUCT=COPILUL_MEU_LA_VARSTA_ADOLESCENTEI&TG_KE_DIRECTORY=TOATE_CARTILE_DIS

Adolescenţa este o perioadă critică şi dificilă atât pentru copil, cât şi pentru părinte. Presiunile lumii moderne şi schimbările tot mai rapide fac şi mai dificilă sarcina creşterii unui adolescent. Plecând de la aceste premise, dr. Ross Campbell trasează mai întâi cadrul în care dezvoltarea adolescentului are loc cel mai bine un cămin în care domneşte iubirea şi armonia între soţi. Totodată el clarifică fundamentul relaţiei cu adolescentul dragostea necondiţionată. Pentru a-i feri de probleme pe copiii lor, părinţii trebuie să aibă grijă ca rezervorul emoţional al acestora să fie permanent plin, adică să le arate dragostea ce le-o poartă într-un mod în care adolescenţii să o perceapă ca atare. Acest lucru se poate realiza acordându-i adolescentului atenţie concentrată, stabilind un contact vizual adecvat şi prin contact fizic, atingeri şi mângâieri potrivite. Însă pentru a-i putea oferi adolescentului sprijinul de care are nevoie, părintele trebuie să aibă resursele necesare, de aceea autorul consacră un capitol autocontrolului părinţilor, menţinerii echilibrului fizic, emoţional, psihic şi spiritual care să le permită să îşi îndeplinească importantele sarcini ce le revin în viaţa adolescenţilor lor.

Vă comunică ceva?

Despre mine


Cine am fost, cine sunt şi cine voi fi

Nu contează atât de mult cine am fost, dacă m-am acceptat aşa cum am fost sau dacă m-am schimbat în bine. Dar am avut şi eu ca mai toată lumea, momentele mele de rătăcire. Dacă vrei să conteze cine suntem, să lăsăm la o parte deosebirile şi să punem accentul pe asemănări. Dacă ne deosebeşte o lume, dar ne apropie doar o asemănare, punem face ceva împreună.

Nu contează dacă am făcut, realizat ceva. E trist dacă te-am făcut să suferi pe nedrept. E tot atât de trist dacă nu mi-ai spus nimic şi eu am impresia că totul e OK. Contează ce fac acum, dacă asta îţi face rău. Sper să nu fac aşa ceva. Dar oricine poate greşi. Chiar şi eu. Atrage-mi atenţia. Contează însă, ce fac, dacă te ajut! Împreună îi putem ajuta pe alţii.

Şi ce voi fi nu s-a arătat încă… dar sper să merg în direcţia aceasta până la capăt. Cine citeşte să-nţeleagă!

Mai multe  în posturile viitoare.

Violenţa, în familie


 Din Telegraph.co.uk

France ‘to criminalise shouting at your wife’

Married couples could be arrested and charged for insulting each other under a new law in France banning ‘psychological violence’.

 The proposed legislation would punish partners who ‘overstep the mark’ during verbal spats in the home.

The law would apply to husbands and wives, as well as cohabiting couples.

It is expected to cover every kind of slur from repeated rude remarks about a partner’s appearance, false allegations of infidelity and threats of physical violence.

Police are being urged to issue a caution in the first instance of a reported crime, but repeat offenders could face a fine, electronic tagging or jail.

The law, being put forward by the prime minister, Francois Fillon, is aimed at protecting women who are the main victims of abuse in the home.

But men would also have the right to report their wives for verbal abuse.

Mr Fillon said: “It’s an important move forward as the creation of this offence will let us tackle the most insidious situations, the ones that leave no physical scars but which still injure the victims inside.”

But some experts have called the law a gimmick that will be impossible to enforce, and that the government should not be interfere in non-violent domestic squabbles.

Anne Giraud, a psychologist, said: “Squabbling couples will allege all kinds of things about each other, but they won’t necessarily be true.

“The police are likely to be called out more and more when this law comes into force this year, but often it will be a case of one person’s word against the other.

“Psychological violence is a very serious matter, but punishing it through the courts is a very different matter altogether.”

Pierre Bonnet, a sociologist, added: “Next they will be making rudeness a crime, and the police and courts will be overrun with work.”

In 2008, 157 French women and seven French men were killed by their spouses or partners, with hundreds more injured in outbursts of domestic violence. Mr Fillon said the new law had the support of the majority of the government and could come into force within six months