Între autoritate și înțelepciune


Am citit prorocia lui Florin Ianovici. Cam eronată. Am citit Comunicatul cultului cu privire la decizia sa. Cam…

Să fiu sincer, nu știu cine-i Florin Ianovici. Nu l-am întîlnit, nu i-am vorbit. Nici el nu mă știe. Dar nu asta contează.

Nu știu dacă acuzațiile la adresa sa sunt adevărate. Și nici nu știu dacă el avea dreptate. Dar nici asta nu contează.

Ceea ce contează din comunicat este absența lui Dumnezeu. Elusivitatea lui este mai accentuată decît în Evanghelia lui Marcu. Ca să nu mai amintesc de Estera. Duhul Sfînt pare să nu se fi pogorît, dar na, vor fi și critici ce-mi vor atrage atenția că numai ce-a avut loc  învierea… Dar pentru că este o chestiune penticostală, parcă Duhul Sfînt ar fi trebuit să fie prezent. Cel puțin cît pentru o lucrare, o prorocie sau o vorbire în limbi. Că astea contează.

Nu am băgat de seamă să fi apărut pe acolo numele Domnului, Isus Christos. Sau Hristos. Semn că tot ce s-a făcut o fi în numele altcuiva? Ar conta asta…

Dar în definitiv, de ce mă amestec în ceva ce nu mă privește? Fiți liniștiți, nu mă amestec, nu dau sfaturi, nu iau partea. Doar observ.

Observ că se face caz de autoritate. De mare autoritate. De AUTORITATE. Și aici observ cuvinte multe, dar mici. Umflate, dar goale. Pentru că în lipsa autorității de sus, autoritatea cu a mic este palidă, de conjunctură și reprezentativă. Doar. Pe alocuri criza reprezentării rezonează cu aroganța. Ceea ce contează enorm.

Am spicuit din comunicatul oficial:

oamenii de bună credință, comportamentul, perioada de suspendare, nu a convins, să-i mai dea o șansă, monitorizarea lui și a Bisericii, 2018, care este an electoral în Cultul Creștin Penticostal, Conducerea Cultului Creștin Penticostal, nici vreo altă biserică dintre cele 3000 care-i aparțin, Conducerii Bisericii, Conducerii Cultului Penticostal, servicii divine, legitimația de pastor, sediul Cultului, etc.

Multă fibră lemnoasă într-un comunicat dat de liderii uni cult în care prorociile, glosolalia și șoapta Duhului sparg tiparele. Să nu conteze? Poate.

O limbă de lemn vecină cu cea a feseniștilor anilor 90 unde făceau legea cetățenii de bună credință. Că cei de rea credință erau în partidele istorice. Oare unde se află acum credincioșii de rea credință?

Dar trebuie să recunoaștem, boala este aceiași. Ca cea a cultului baptist și a instituțiilor sale. Dovedită în ultimul timp. Experimentată de diferite persoane. La toate  nivelele.

Domnilor, s-a terminat! Limba asta a murit! Dacă tot vreți să vorbiți o limbă moartă, învățați limba latină.

Cu toate acestea lecția nu este despre limbă, ci despre autoritate și înțelepciune. Acolo unde este autoritate și înțelepciune de sus lucrurile se leagă și au continuitate. Acolo oamenii nu trebuie suspendați. Dar acolo nu există o limbă de lemn, ci cu totul altceva. Limba harului, a milei, a acceptării.

Este trist că Dumnezeu este împiedicat să vindece. este trist că Duhul nu mai poate comunica. Și este trist nu numai că Isus Christos nu mai este prezent, ci că el nu mai este nici măcar invocat.

Peste ani, ironic și amar vine acea frază ce a urmat instalării comuniștilor la putere și a acceptării legionarilor în partidul comunist: Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist! Să fie oare nevoie de o parafrazare, dacă anul 2018 tot este un an electoral? Ce-a ajuns Biserica Domnului? O scenă pentru reglarea conturilor, pentru înțelegeri politice și ambiții bizare. Și din păcate asta contează foarte mult. Dacă nu aici jos, cel puțin sus în ceruri.

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Să presupunem că presupunem?


Azi pe feisbuc a apărut postarea asta:

„Să presupunem că un bărbat și o femeie se căsătoresc conform ritului ortodox. Ea la un moment se convertește la baptism sau penticostalism și bărbatul ei nu acceptă asta și intentează divorțul. Divorțul se pronunță și ei se despart dar ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism. Ce facem fratele meu în situația asta? Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?
Este slujirea ei primită de Domnul?”

Ce se dă?

Se dă la marea presupunere una bucată femeie și una bucată bărbat. Se mai dă o căsătorie și un rit ortodox. Se mai dă o convertire, nu contează la care, baptiști sau penticostali. Tot un …cult. Se mai dă un bărbat propriu ce nu acceptă convertirea și intentează divorț. Cu toate că nu se dă tipul culturii (comunistă, musulmană sau oligofrenă), divorțul se pronunță și ei se despart. Dar se mai dă și că ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism.

Acum intervin cu o deducție logică, deloc creștină, dar logică: dacă ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar ȘI prin misionarism, e clar că ea deja slujește prin altceva. Nu se spune prin ce. Nici unde, dar presupun că în țara de baștină (ce poate fi comunistă, musulmană sau oligofrenă), oricare ar fie ea. Presupun că femeia e femeie chiar dacă mai poartă pantaloni, burka, sari sau salopetă. Să fiu mai explicit, adică ce înseamnă femeie într-o astfel de societate? Coafură, studii, bătăi de la soț, cratițe, copii, sex cu d-a sila, salar mai mic comparativ cu un bărbat, mai multe îndatoriri în căsnicie, distracție ioc, relaxare între un spălat de covoare și prașitul grădinii? N-are sens c-a divorțat de ea liberalul ăla ortodox.

Ce se cere?

Se cere că ce facem cu ea fratele meu în situația asta? Deci e responsabilitatea fratelui să facă ceva cu ea. Să facă? Da, să facă! Sigur să facă!!! N-o întreabă nimeni pe ea? Nu. Nici nu îi trece prin minte s-o întrebe pe ea? Nu. De ce? Ce-s întrebători din secta cu aceiași nume? Ei vor doar să facă!

Rezolvare:

,,Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?

Este slujirea ei primită de Domnul?”

Nu-i bai dacă unele culturi, la fel ca a noastră a fraților, nu-i dau trecere, că deh, a disvorțat-o bărbatu-so. Reacție de tipul pagubă-n hribi, șompinioane, pleurotus și alți bureți! Așa-i trăbă. Cine-a pus-o să ia calea străinătăților?

Dar aici la rezolvare se întoarce gîndul de parc-ar fi un aftăr sot… Dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă? O cultură liberală. O cultură de-a latul voii Dumnezeului nostru. Un scandal.

Dar chinuirea ipotezei continuă și în ipotetica, presupusa rezolvare: dacă o acceptă ca misionară ce ne facem? Ei, aici e nodul gordian al credinței presupuse: ce se fac ei, dacă femeia asta acționează ca misionară? Eu aș continua, aș supralicita: ce vă faceți dacă femeia asta ce a suferit va suferi mai mult și va muri ca martiră? Bzzzz. Se aude musca. Nu pentru mult timp. Și ei își acoperiră urechile și începură să strige: Răstignește-o, răstignește-o! O femeie de care s-a divorțat, care a ajuns misionară este un scandal. Este o chestie abominabilă. S-a întors Împărăția lui Dumnezeu cu sus-un jos!

Dar asta nu e totul. Nici de data asta. De fapt, problema lor, stringentă, arzătoare, ce are nevoie de rezolvare (oare?) acum și aici este la fel de ipotetică ca și întreaga chestiune: Este slujirea ei primită de Domnul?

Vai cîtă grijă! Vai ce emoționant! Mi-au dat lacrimile. Sunt un mic crocodil. Plîng. Acum am înțeles. Acum mi-am dat seama. Ei erau preocupați de eventualitatea pierderii răsplății acestei femei. Tacing! Empatizez. Deci se recunoaște că este slujire. Ea a slujit ca misionară. Și deodată, un gînd i-a săgetat pe acești vajnici bărbați ai Domnului ca pe iudei pe cînd cuvînta Stefan: Dar dacă nu are parte de răsplată, dacă slujirea ei nu este PRIMITĂ de DOMNUL?

Păi dacă ar fi după voi, evident, dacă vă puneți o astfel de întrebare NU ESTE PRIMITĂ. În schimb am două vești pentru voi și pentru cei ca voi: o veste bună și o veste rea. Care o vreți prima?

Presupun că pe aia bună: răsplata slujirii ei, a oricui de fapt, nu este treaba voastră. Este a Domnului. Și dacă vă dați peste cap nu o să aflați ce va spune Domnul. Doar dacă nu cumva vreți să mergeți direct la el. Vestea rea: vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici pe Dumnezeu. Dumnezeu nu tratează cu ipoteze. Spre deosebire de voi, Dumnezeu nu presupune. Sau să presupun că vreți să-l informați pe el în avans, vreți să-i trimiteți o notă informativă, o hotărîre de comitet că mai-știu-eu-ce?

Vedeți c-au fost alții mai presupuși ca voi, au discutat și au decis că pe un vîrf de ac nu încape decît un înger. Asta acum cîteva sute de ani, cînd trecuseră deja alte cîteva sute de ani de cînd au murit multe martire. Chiar divorțate. Sau abandonate de familie. Să presupunem ceva? Ce?

PS Cum e aia convertire la baptism sau la penticostalism? Penticostalismul n-are baptism? Nici ortodoxismul?

Filozofi, farisei și traficanți


A dat internetul peste noi. Ne-am emancipat. Scriem, postăm, huiduim sau lăudăm. Ne-am democratizat. Vox populi vox dei! Prin aclamarea poporului era ales liderul. Prin laicuri, mirări și inimioare se măsoară afecțiunea masei, afectivitatea maselor și adorarea stăpînilor. Printr-un clic nevinovat sau încrîncenat îți dovedești personalitatea, loialitatea sau adversitatea. Față de cineva, față de ceva. De stînga sau de dreapta. De Dumnezeu, diavolul sau un ins oarecare. Ajungi viral sau epic fără să faci prea multă poezie. Ești pe val sau ești dus de val. Sau de talazuri. Visezi sau provoci coșmaruri.

Ne-a dat Dumnezeu sau Satana Internetul? Unii ar spune că Internetul e a lui Dumnezeu și doar netul negru, ascuns al Satanei. Cine poate ști dacă în spatele unuia sau altuia se ascunde un demon? Sau mai mulți? Un matrix sau o matrice…

Internetul a deschis poarta largă filozofilor de tot felul. Băgătorilor de vină sau vini. Mai mult sau mai puțin imaginare. Eul s-a dezlănțuit și se pretinde Dumnezeu. Gigi ne-a spus că e filozof din naștere. N-a fost bai că a spus-o, ci că unii chiar l-au crezut. Și chiar dacă n-a spus-o pe internet, a ajuns să fie multiplicat la nesfîrșit pe internet. A dat aripi unora care pînă atunci nu crezuseră că au măcar mîini sau picioare. I-a identificat, i-a conștientizat și i-a mobilizat. Le-a dat un scop în viață, în univers. Cu alte cuvinte i-a adus la viață.

Și așa ne-am trezit cu o armată de filozofi. Asta era acum vreo zece ani. Între timp indivizii ăștia s-au înmulțit. Acum pe net e o adevărată inflație de filozofi. Și știți cum e cu inflația de monedă: monedei îi scade valoarea. Ce ieri era un leu azi e zece, mîine o sută, peste o săptămînă un milion și la anul un miliard. Sau mai rău.

Dar la farisei stăm bine. Numărul lor este constant. De ce? Simplu: e greu să intri în tagma fariseilor. Nu de alta, dar nu te lasă. N-ai onoarea, n-ai predestinarea, n-ai limba și nici ochiul șmekeresc care să clipească întru identificarea castei. Dacă nu ai așa ceva nu poți fi fariseu. Ești cel mult o lighioană abjectă și vei fi tratat/ă ca atare. Vai de tine dacă le-ai deschis apetitul neprihănirii persomale. Lighioană ce ești, faptul că respiri pentru ei este întruchiparea păcatului original. Existența ta este o jignire la adresa rasei umane. La adăpostul minciunilor nevinovate pe acoperă cu păcate inventate, te despoaie de personalitate și te anulează. Existența-ți este vecină cu demonul aflat la etajul cel mai de jos al iadului. Mene, mene, teckel, upfarsim! Cum din iad n-a mai scăpat nimeni contemplezi trecerea la altă religie, dacă s-ar putea cu escatologie mai puțin elaborată. Islamul îți trece șuierînd pe la ureche…

La toți ăștia se adaugă traficanții. Pe net e liber la trafic și la traficanți. Își inventează un profil, două, zece și dă-i mami bătaie. E ca și cum ar merge pe autostradă în România cu 230 la oră și poliția deși îi vede nu îi poate opri, nu îie poate identifica și nu îi poate amenda. E șaorma cu de toate. E înghețata asortată. Și e gratis! Este activarea tuturor simțurilor pentru adularea eului. Ego masaj? Nu. Este apoteoza desăvîrșirii personale. Răzbunare dulce vecină cu diabetul zaharat în cel mai înalt grad. Doar cumularea planetară a tuturor artificiilor de Revelion, extazul absolut și plenar al regnului animal ar mai avea o mică șansă să rivalizeze cu această împlinire. Sunt imuni, invincibili, sunt în același timp via dolorosa, răstignirea, învierea, ridicarea la cer și revenirea în glorie. Sîngele curge pînă la zăbala cailor putere… Doamne, ce sentiment! Alexandru, Cesar, Napoleon, Socrate, Platon, da Vinci, Michelangelo, Sara Bernard, Picasso, Churchill, Brigitte Bardot, Caruso și toți ceilalți cîștigători ai premiilor Nobel, Pulizer, Emi sau Grammy sunt niște anonimi piperniciți pe lîngă traficantul nostru. Trafichez, deci exist, pentru că nu se mai pune întrebarea a trafica sau a nu trafica! Traficul se mua, este esența existenței, este chintesența contemplării absolutului.

În odăița sa filozoful, fariseul și traficantul se roagă parcă la unison: …facă-se voia noastră, precum pe Internet, așa și pe pămînt. Conexiunea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și răsplătește eforturile noastre astăzi pre cum îi certăm și noi pe greșiții noștri și nu ne dezvăluie adevărata identitate, ci ne izbăvește de băgăcioși… Căci a noastră este puterea, cinstea și slava…

 

Puriști, legaliști și bezmetici


Într-una din școlile teologice, vă las pe dumneavoastră să ghiciți care, am plasat la afișier un anunț prin care îmi arătam disponibilitatea de a sta de vorbă cu studenții între patru ochi și patru urechi. Evident că n-a venit nimeni. Le era frică de Bau-Bau. Am anunțat mai sus inițiativa și mi s-a spus direct și fără înconjor că această activitate pentru studenți nu trebuie să fie facultativă, ci obligatorie și programată în așa fel ca fiecare student să treacă prin filtru.

Nu m-am crucit că nu-mi stătea în fire, nici în convingeri. Dar ceva, undeva, a făcut clic! S-a marcat și nu s-a uitat. Deci o activitate facultativă, inocentă, prietenoasă, de deschidere dinspre prof spre student trebuia musai impusă ca una obligatorie, încadrată, înrolată și cuantificată mai ceva ca o oră de curs sau seminar. La mine seminarul era sfînt, nu cursul! Dacă puteam fi acuzat de închinare la moaște sau sfinți, atunci cu siguranță puteam fi acuzat de închinarea la Sf Seminar!

În schimb, la seminar se putea discuta, rîde, spune bazaconii și susține inepții că n-aveai cum să-ți demonstrezi cauza dacă nu apelai la cele mai năstrușnice și neconvenționale metode. Cu toate astea în curînd studenții s-au polarizat în trei categorii: 1) puriștii, 2) legaliștii și ura! 3) bezmeticii. Și ce-i dacă de obicei sunt doar doi poli, noi făceam excepție!

Puriștii erau timizi, bănuitori, precauți și strict limitați la părerile cît de cît verificate, normale, evidente și aprobate. Nu erau fricoși, dar nici nu se puteau lăuda cu prea mult curaj. Nu deschideau gura ca să nu fie taxați de ceilalți ca și conformiști, necitiți, înapoiați sau adormiți. Un seminar cu majoritatea puristă era o plictiseală vecină cu somnul veșnic, încît orice afirmație cu alt iz părea o exagerare demnă de tribunalul inchiziției. Penticostalii treceau drept baptiști moderați, baptiștii treceau drept adormiți în leagăn și creștinii după evanghelie treceau drept creștini anonimi într-o perioadă la fel de anonimă a istoriei. Dacă nu aveai ghinionul să adormi în timpul seminarului, trebuia neapărat să găsești un pat, o masă, un loc pe hol unde să pui capul ca să nu pici din picioare. Invidiam caii că puteau să doarmă în timp ce mergeau, liliecii că dormeau cu capul în jos și peștii că dormeau sub apă. Nu se mai termina seminarul ăsta?

A doua categorie era mai activă. Zic mai activă? Greșesc. Era cea mai activă. Era cea mai dedicată. Cea mai vocală. Cea mai alba-neagra. Erau exponenții sistemului dualist. Erau, dacă pot să mă exprim așa, gnosticii credinței creștine. Nu existau zone cenușii, nu existau ezitări, necunoscute sau necunoscuți. totul, dar absolut totul, era catalogat cu precizie. Nimic nu putea scăpa neuronului inflamat de legalismul credinței. Ăialalți erau proști, răi, necredincioși, eretici, vînduți, apostați, trădători și așa mai departe. Ei erau aleșii, bunii, aleșii, drepții, aleșii, mîntuiții, ALEȘII sau Aleșii. Era clar cine cîștiga disputa. Era clar cine era Dumnezeu. Al cui era el. Nu al cui erau ei… Îți doreai să nu fi ajuns la seminaru ăsta. Să poți să te detașezi la fel ca pielea de șarpe în momentul năpîrlirii. Îți doreai să ai un buton de eject pentru fiecare dintre ei. Sau o armă cu multe, multe cartușe. Doar să pleci la vînătoare…

Ultimii dar nu cei mai puțin importanți erau bezmeticii. Ăștia apăreau te miri de unde și cînd. Se declanșau ca dispozitivele explozive improvizate ce vizau un vehicul în mișcare, un grup de inamici sau un ofițer de vază. Explodau din te miri ce, în te miri ce registru. Te lăsau ca la dentist. Ca să-ți revii nu trebuia să-ți închizi doar gura, trebuia să-ți recuperezi și ochii deveniți într-un mod sui-generis ochi de… melc. Îmi cîntam în gînd invers: Melc, melc, codobelc… în timp ce îmi făceam cruce cu vîrful limbii să nu mă ia demonul rîsului să mă ducă în vizită pe streașina institutului. Să-mi ofere ce? Baiul nu era că explodau, că dacă explodau, gata se și duceau, dar unii explodau în reprize. În suiș sau în coborîș. Erau BEZmetici și bezmetICI. Cred că aveau probleme cu calibrarea. În ceea ce mă privește, singura dilemă personală era cea a victimelor colaterale. Niciodată nu puteai fi sigur că cineva nu o pățea. Ca și studenta aia ce s-a îndrăgostit de un bezmetic și a sfîrșit prin a pleca hai-hui prin lume… În fine, n-aveai de unde să ști peste cine dădeai la seminar, așa că nu puteam veni îmbrăcat în costum de genist gata să dezamorseze situații explozive.

No și? – veți spune. No, cam asta este și componența bisericilor. Puriștii, legaliștii și bezmeticii fac parte dintre noi și noi facem parte dintre ei. Ne putem identifica? Sau să trecem la animalele împărăției că sunt mai concludente?

Nimic despre stat și biserică


După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.
Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…
Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.
În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?
Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?
În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.
Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.
Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic a unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

Interesul poartă fesul… soldatului american


Se spune că interesul poartă fesul. Adică fesul (în speță cel turcesc la origine) merge unde îl duce interesul lui Ali. Normal că interesele te pun în mișcare. Cam așa se întîmplă pretutindeni. Chiar în America. Dar nu mulți dintre noi știu că în urmă cu destui de mulți ani, saudiții (și nu numai) au fost invitați să investească în America. Și au făcut-o. Faptul că CNN este acum patronată de un prinț saudit musulman este doar vîrful aisbergului.

Ca urmare, atunci cînd Trump a lansat ideea Let’s make America great again! și lozinca America First, America First! eforturile americanilor, fie ei de stînga, dar mai ales de dreapta, și banii ce decurg de aici se îndreaptă spre investitorii ce dețin economia americană.

Apărarea intereselor americane nu mai este NUMAI apărarea intereselor americane. Este apărarea intereselor financiare americane care nu sunt 100% americane.

În mod ironic, atunci cînd soldații americani mor, sîngele lor vărsat pe cîmpuri de luptă străine pompează bani în buzunarele investitorilor, inclusiv în cele ale investitorilor musulmani din alte țări.

Iată de ce un război mondial va fi mult mai complicat, iată de ce o nouă cursă a înarmării trebuie văzută printr-o nouă prismă și iată de ce apărarea gliei, a nevoilor și a neamului nu mai este ce era odinioară.

Poeții nu o mai cîntă, tipografiile nu mai tipăresc efluvii patriotice. banii se fac altcumva, altundeva, de altcineva. Și în ciuda idealismului uman, banii pun lumea în mișcare.

Ni s-a promis liberă circulație, economie de piață și libertatea cuvîntului. Oare nu asta am cerut și noi? Dar ce se ascunde în spatele ei numai Dumnezeu și Satana știu mai bine… Primul pentru că ne arată adevărul și al doilea pentru că ni-l ascunde. Dar fiecare dintre ei cunosc ADEVĂRUL.

Întrebarea nu este ce facem noi să îndreptăm situația, ci ce facem noi cu Adevărul?

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Pilda fiului… strîngător?


Cu toate că Isus învăța de bine, se spune că n-a avut niciodată propria sa casă. Unii mai prudenți au lansat ipoteza că a avut totuși una în Capernaum, că prea se învîrtea pe acolo. Mai știi? Aștept ziua, ceasul și ora cînd un cult sau vreun ocult îi va descoperi proprietatea. Precis va înființa o companie imobiliară: Cumpărați de la noi pentru că și Isus Cristos avea așa ceva. Imitați-l!

Sau poate va deschide un mic hotel. Un pătuț acolo va fi mai scump ca cel mai cel apartament din Burj-al-Arab! Păi normal: ce senzații, ce minuni, ce…

Și cum spuneam, Isus pare să fie un tip rece, calculat. Sau mi se pare mie? Pentru că pe de o parte spune că fericirea este a celor ce plîng, a celor săraci și a celor asupriți, dar pe de altă parte vorbește în pilde și dă exemple în care este criticată risipa, dezmățul (pilda fiului risipitor) și este lăudată dobîndirea valorii (pilda celor 10 monezi, oaia numărul 100, giuvaerul, etc.). Pilda ispravnicului/administratorului necinstit și cea a datornicului ne pun în și mai mare mirare avînd în vedere lipsa de caracter a personajelor principale.

Ciudată etică. Dar nu va faceți o impresie falsă: subiectul principal nu sunt oamenii cu defectele sau calitățile lor, ci împărăția cerurilor. Nu este vorba de un studiu de caz per se, ci de niște exemple care descriu o realitate (Împărăția cerurilor) aproape imposibil de ilustrat în cuvinte omenești.

Oare cum ar suna azi pilda fiului risipitor rearanjată? De ce să nu-i spunem pilda fiului ascultător și econom? Pentru că și fiul cel mare dă o pildă. Ia să vedem:

Un om avea doi fii. Deloc gemeni. Ba chiar pe dos. Probabil mai multe fiice, dar pe vremea aceea fetele nu prea contau. Un fiu era normal. Celălalt era mai mare. Dar tot normal, nu? Ăla micu, un pic cam adolescent sau cu o adolescență întîrziată. S-a plictisit așteptînd. S-a plictisit în coada celui mare. Prea se purta de parcă el era întîiul născut și a lui era totul. Ceva totuși nu înțelegea cum trebuie: tata nu-i dădea o parte din avere. Păi tata nu a murit. Oricum nu i-ar fi dat-o tata ce era mort…

Anii treceau prea încet. Viața se contura prea monoton. Cu niște bani, într-un anumit anturaj, ar fi fost altcumva. Probabil că mai mult ca sigur. Fiul cel mic își luă inima-n dinții personali, îl somă pe babacu să iasă cu mălaiul și p-aci ți-e calea! O tunse. Se lansă-n biznis, în social, în străinezia. Zilele parcă zburau. După cum zburară și banii. N-avea sens să-și piardă vremea cu vreun job, nici măcar part-time. Extrase de cont în roșu? Asta era ceva nou. Unde se dusese atîta amar de bănet? Pe apa sabatului… Poate știe unde s-au dus banii ăia sfînta Vineri…

Complexul zoo era un fel de replică a adăpostului maidanezilor. Era murdar de spurcat. Dar era bio. Se dădeau decît roșcove. Decît că lui nu s-a gîndit nimeni că i-ar fi bune de papa. Venea cu o cutiuță din acelea de snack ca să creadă porcii că nu le face concurență. Noroc cu apa la liber. dacă ar fi fost numai îmbuteliată…

În fine, ce mai tura-vura, plin de regrete ca PNL-ul după dezastrul din ultimele alegeri, se sui în mașina timpului și băgă-n marșarier. Noroc că se uita în retrovizor cînd era pe ultimii metri. Împotriva oricăror uzanțe taica fugea în întîmpinarea sa de parcă omul nostru ar fi venit acasă din iad, nu din diaspora. S-au pupat, s-au plîns, s-au iertat și s-au povestit. Au avut ce. Și ca să meargă bine povestea, taica a tăiat una bucată bou în devenire, fost vițel fraged. Poate au găsit niște vin. Și un pic de muzică, dar nu simfonică.

Cînd să se uite la un serial pe net (erau prea obosiți pentru un breicdens…) apare fratelo magnifico. Sau Magnus. Fratele sorei sale Aula Magna. Era botos. Era ostănit. Era de la cîmp. Și era flămînd. Și era scorțos. Că era flămînd, bag sama…

Din două vorbe, trei parole află cît era ceasu. Cînd a aflat ce s-a întîmplat, i-a stat ceasu-n loc! Și aprecie că el s-a obosit atîta, s-a conformat atîta, și-a văzut de treabă atîta și nimic. Nici măcar un nenorocit de mecIed pentru el și amicii lui de pe feisTora. Dar ăsta, pe lîngă că ți-a tocat banii cu stuardese d-alea de drumul mare, mîncă un mecVițel pe care EU l-am îngrășat. Pe care EU l-am tratat, EU l-am dus la veterinar, EU i-am pus cerceii ăia galbeni în ambele urechi. Și i-ai dat LUI inelul, nu MIE. Și l-ai îmbrăcat cu costumul ăla Dior pe EL, nu pe MINE!

O fi fost rău fratele ăsta mai mare? Nu chiar așa de rău. Doar un pic invidios. Un pic cam încrezut și un pic cam insensibil. Poate și un pic zgîrcit. Dar scria frumos, era înalt și vorbea cursiv. Și cu vederea și cu auzul stătea bine. Era cast și avea prieteni de nădejde.

Față de fratele său fără prieteni, cu multă experiență în domenii deloc de invidiat și mai mult ca sigur cu un viitor drum la analize HIV-SIDA. Just in case…

În final, pilda fiului strîngător parcă vine-n contrast cu pilda fiului risipitor. Nu degeaba spun destui de mulți că ar vrea să fure și ei vreo zece milioane de euro și să stea doar trei ani jumate la facultate. Dar din nou, nu există o paralelă perfectă între cele două personaje. Învățătura esențială a pildei este că dacă ai apucat-o pe cărări greșite te poți întoarce la Dumnezeu, îți poți cere iertare și vei fi iertat, chiar dacă unii (și atenție: unele!) nu cred că merită să fii iertat. Ei sunt fiii strîngători lipsiți de imaginație ce n-au ieșit din porunca tatălui de frică.

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva p miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Marș sau bal mascat?


Totul a pornit de la un scurt mesaj postat pe Internet în care anumite cuvinte erau subliniate. Și atunci mi-a picat fisa. Era o paralelă perfectă. Era exact ceea ce-mi trebuia.

Homosexualii s-au dau în stambă la parada Gay Pride. Ceilalți la Marșul rușinii. Nu înțeleg de ce trebuie unii să-și afișeze preferințele sexuale sau normalitatea sexuală (pe care fiecare dintre ei o consideră normală). E clar că minoritatea nu poate convinge majoritatea. Și nici majoritatea nu poate convinge minoritatea. Decît cu forța. Dar în acest caz agresivitatea nu face decît să dea apă la moară celorlalți. Nu te face mai interesant, mai convingător, mai subtil și deci mai rafinat.

Am văzut un documentar despre Alexandru Macedon ce susținea că în acea perioadă nimeni nu se scandaliza pe astfel de subiecte. Și am văzut un film în care Alexandru avea tendințe homosexuale. În ciuda multelor soții, Alexandru n-a participat la o paradă gay. Și nici multe dintre somitățile lumii care într-adevăr au ceva de spus în domeniu, nu participă la așa ceva. Nu că s-ar compromite, dar Gay Pride nu este decît un jalnic bal mascat.

Oricine, oricînd se poate costuma în gay și poate mima beția, avantajele și superioritatea de a fi gay. Dacă acestea există. Dar cine își asumă riscul de trăi drama, coșmarul, continua criză a unei identități ascunse, a unei suferințe inexplicabile, a unui blestem aproape fără putință de scăpare? O paradă de cîteva ceasuri, un bal mascat de o noapte nu poate schimba trecutul. Nici nu poate transforma prezentul. Zîna, prințesa, prințul sau peștișorul, nici măcar duhul din lampă nu pot schimba un destin asumat sau nu genetic, un anume gen schimbat sau transformat.

Și ajungem la întrebarea esențială, esențială pentru existența fiecăruia dintre noi: Cine sunt eu? Cu cine mă identific? Urmată de ce-a de-a doua întrebare la fel de importantă: Pentru ce mi-aș da viața? Cînd aș vrea să-mi aduc trupul și sufletul ca jertfă pe un altar, al cui ar fi altarul acela?

În rest, detalii mai puțin importante.

Am văzut copii ce au fost traumatizați din punct de vedere sexual. Le era rușine de ei. De efectele fiziologice ale traumelor suferite. Și aici nu este nici o distincție între cele două categorii. Gay sau anti-gay.

Să spunem că nu participi la un bal mascat gay. Dar dacă susții că ești altcumva, că nici o altă biserică nu e bună în comparație cu a ta, de ce participi la balul mascat al politicienilor? De ce te lași antrenat la luptă împotriva unui bal mascat ce n-are sorți de izbîndă pentru că în afara unui ipotetic procent al locuitorilor din țara ta, nimeni nu mai e interesat de baluri mascate? Tu care spui că nu dansezi…

Și apoi, dacă tot vrei să ieși în evidență, de ce după marș te duci la bal mascat? De ce îl imiți pe Ioan Botezătorul și nu Isus Cristos? Știu, în mînia ta efectele speciale ale focului din cer asupra năpîrcilor este garantat. Mai greu este să cauți acea oaie neagră rătăcită, să-ți primești înapoi fiul rătăcitor și să pui mîna pe rănile leproșilor.

Oricine poate mima creștinismul, se poate antrena la dans cu autoritățile, partidele, organizațiile lumii. Doar că pentru asta nu există răsplată sus în cer. Nici binecuvîntare. Nici risc. Nici martiraj. Și nici fericire. Pentru că este ferice de cei ce plîng, de cei săraci, de cei vorbiți de rău.

Ei pentru tine, ce dansezi jocul politicii la balul mascat al statului de drept ce nu-l bagă-n seamă pe Dumnezeu, am o veste bună și una rea.

Vestea bună e că judecata n-a venit încă. Și vestea proastă: ea începe de la Casa Domnului.

Din ciclul vine apocalipsa, mamă nu vreau cip!


Vine apocalipsa. Tot vine și nu mai apare. Dar unora le este frică. De Fiară. De fiare. De Necuratul. De balaurii din povești. Și de cip. Din ăla ce se bagă la cîini sub piele. Și ca să nu li se întîmple precum cîinilor, fac demonstrație. Și protestează. V-au convins și pe dvs.? Și protestați cu ei împreună?
Încă mai protestați că o să bage statul un cip undeva? Că o să vă pună cod de bare pe frunte? Naivilor!
Nu v-ați cumpărat din banii dvs. un telefon mobil? Nu v-a forțat statul (statul ia doar tevea). Și îl purtați cu dvs tot timpul… Ei, ei, ei! Păi statul știe asta. Ați remarcat antenoacele alea de pe blocuri instalate cu acceptul proprietarilor? Cum că vă plătește zugrăvitul scării…  V-au făcut! Aia vă poate localiza cu precizie de juma de metru pe banii dvs. Și vă poate spune unde ați fost cu aceiași precizie. Și cît ați stat acolo cu precizie de secunde.
Dar cînd v-ați decis să renunțați la cenepe? Pentru că cu asta trebuie să începeți. Vorba poetului ce a prorocit cu mulți ani în urmă:
„Cenepeul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare…
La fel ca și partidul. Și spionajul.
Am auzit că v-ați luat o mașină super. Felicitări. Nu uitați că vă duce precis la destinație datorită gps-ului. Un divais ce adună date simultan de la cîțiva sateliți. Dar nici sateliții nu-s proști. Și ei adună date de la dvs. Se știe unde ați fost, unde sunteți și probabil că nu e greu de prezis unde veți merge. Că sateliții ăștia nu-s făcuți de nană Floare sau baci Traian… Nu degeaba rușii vor să-și pună sistemul lor de gps, Europa la fel. Numai america să spioneze?
Și cînd o să renunțați la card? Cum la care? La orice card. De selgros, de bancă, de farmacie, de profi, de billa, de brico sau dedeman? Cardul vă localizează, le spune lor unde ați cumpărat ce ați cumpărat, vă urmărește non-stop și vă pregătește reclamele specializate și personalizate pentru dvs. Și nu numai…
O, și ar mai trebui să renunțați la calculatorul dvs., cumpărat tot din banii dvs., munciți din greu. Nu de alta, dar are un aipi. Și un nume. Și o locație. Și o memorie. Și cîte și mai cîte… De ce credeți că atunci cînd se fac investigații arestatului i se confiscă computerul? Acolo sunt toate dovezile. Și nu uitați că Google, Microsoft, Yahoo și alți bandiți oficiali ai internetului nu numai că știu ce ați accesat dvs. de cînd v-ați născut, ci și stochează toate aceste date. Enesei e mic copil pe lîngă ce știu băieții ăștia.
Ei, acum ce ați zice dacă le înlocuim pe toate astea cu un cip personal, cu un cumputer cu comenzi bio implantat undeva într-un loc moale? Sau preferați unul mai tare? Glumeam.
În rest trai bun cu baba. Adică cu cardurile, telefoanele, computerele și gipiesurile de pe mașină sau la purtător!
PS. Nu uitați de cuchis! Ale de vă dau reclame exact despre ce ați căutat pe net. Și toate siturile ce vă cer sau nu acordul…
În final poate vă treziți din coșmar strigînd: „Mamă, nu vreau cip!!!”
No, nu fiți așa de paranoici!!!

Carte de rugăciuni


E mică, de buzunar, pe hîrtie îngălbenită de timp. Pe lîngă rugăciuni are şi datoriile. Care sunt trei. Şi cele nouă porunci bisericeşti. 5. A ne ruga pentru domnitorii şi stăpînitorii noştri. 7. A nu citi cărţi eretice. 8. A nu înstrăina lucrurile bisericeşti.

Faptele îndurării sufleteşti. şi a îndurării trupeşti. Ultimul fiind a înmormînta pe cei morţi. Probabil contra arderii morţilor.  Şi păcatul. De două feluri: strămoşesc pe care-l moştenim şi personal. Care este de moarte şi uşor. Cel de moarte poate fi capital, contra Duhului Sfînt şi strigător la cer.

Capital: mîndria, lăcomia, necurăţia, pizma sau invidia, lăcomia sau necumătarea, mînia, trîndăvia sau lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfînt sunt: a. Prea mare încredere în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. b. Deznădăjduirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu. c. Împotrivirea la adevăr pentru ca păcătosul să stăruiască în păcat. d. Lepădarea de credinţa ortodoxă. e. Pismuirea aproapelui pentru harul ce a primit de la Dumnezeu. f. Neînvăţarea neştiutorilor în ale credinţei, din cauza răutăţii.

Păcate strigătoare la cer.

  1. Uciderea cu voinţă.
  2. Sodomia.
  3. Asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor.
  4. Oprirea plăţii lucrătorilor.
  5. Defăimarea și nemulțumirea părinților.

Rugăciunea pentru mîntuire

…Mă pocăiesc dar fă să prisosească a mea căință…

Îți închin, o Dumnezeule, gîndurile mele, faptele mele, suferințele mele, ca în viitor să gîndesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Continuă cu multe altele printre care rugăciunea pentru ziua nașterii sau a numelui, rugăciune pentru vrăjmași, rugăciune pentru cei ce urăsc și ne asupresc pe noi, rugăciune pentru cei răposați și se încheie cu liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-aur.

Tipărită iulie 1943. În ea era și

Invitație la Marșul Protest

(împotriva homosexualității)

Îndurerați de drumul pe care vor să ne tîrască guvernanții noștri, și conștienți că asemenea păcate atrag blestemul lui Dumnezeu asupra națiunii,

Bisericile Creștine din Arad

organizează în data de 9 iulie a.c. ora 13.00

Marșul Durerii

Prin acest marș…

Dumnezeu să binecuvinteze România

Paradoxalul samaritean, piatra de încercare a credinței tale sau a lui?


În introducerea pildei samariteanului milostiv Isus este întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. Se pare că și noi ne confruntăm cu aceiași întrebare. care o fi cea mai mare, importantă și expresă poruncă ce ne determină practica creștină. Bănuiesc că nici un teolog nu poate să-l bată pe Isus la formulare. Cu toate acestea există foarte mulți creștini ce de-a lungul timpului au avut alte idei. Evident, nu ducem lipsă de ei nici azi. De aceea vă propun o pildă a samariteanului paradoxal, astfel încît fiecare să poată opta pentru varianta care îi place sau îl favorizează. N-a făcut asta Isus, dar după 2000 de ani de creștinism, de ce n-am face acest exercițiu de dragul diversității? În final vă puteți exprima opinia printr-un vot, fără să comentați. Sau dacă doriți, re-deschideți cutia Pandorei. Nu uitați că în ea a rămas închisă doar Speranța. Restul sunt libere de ceva timp.

Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: “Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Isus i-a zis: “Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?” El a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” “Bine ai raspuns”, i-a zis Isus, “fa asa, si vei avea viata vesnica.” Dar el, care voia sa se indreptateasca, a zis lui Isus: “Si cine este aproapele meu?”

Și acum Paradoxalul samaritean adaptat la situația României:

Paradoxalul samaritean 1.

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un preot sau un pastor ce nu putea suferi homosexualii; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. Un diac sau un diacon ce ura comunitatea LGB trecea si el prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un homosexual, care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

 

Paradoxulul samaritean 2

“Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A cazut intre niste talhari, care l-au dezbracat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un homosexual; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. O lesbiană trecea si ea prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un creștin (ortodox, catolic, evanghelic sau de altă factură), care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

Sondaj de opinie:

Care dintre acestia trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse intre talhari?”

“Cel ce si-a facut mila cu el”, a raspuns invatatorul Legii. “Du-te de fa si tu la fel”, i-a zis Isus.

Vă invit în final la un exercițiu de sinceritate. Evident, susțin că un creștin nu urăște păcătosul, ci păcatul. Evident că Dumnezeu pedepsește păcatul în mod natural, prin consecințe, în mod special, prin acțiuni directe (vezi Biblia, istoria, viața mea și a ta), dar el îngăduie ca păcătosul să trăiască în așteptarea recuperării sale. Totuși tu care crezi că ar fi cea mai bună variantă?

 

Ce folosește Dumnezeu: amvonul, blogul sau gazeta de perete?


Se pare că Dumnezeu nu mai tună din ceruri. Ni s-a explicat că e vorba despre un fenomen al naturii. Dar chiar și asiguratorii țin seama de acts of God. Totuși cum se exprimă Dumnezeu azi pentru omul de rînd? Vorbește doar în anumite locuri sau i-am restrîns libertatea cuvîntului și îl lăsăm să vorbească doar în anumite clădiri, folosind anumiți oameni? Cum comunică el cu omul post-modern?

Cineva, nu se știe cine, a avut năstrușnica idee să-și expună ideile pe afișier. Sau cum se mai spune prin unele locuri, avizier. A ieșit o gazetă de perete, o idee franțuzească nedemnă de înapoierea autohtonă. La noi nici nu se citea prea bine, nu se scria prea mult și nici nu se îngăduia o asemenea boroboață intelectuală. Mai întîi îți trebuia curajul nebunesc, apoi aprobarea eminenței autorități, apoi îndurarea șicanelor celor limitați la orizont și neuroni. În concluzie, a trebuit să apară comuniștii care voiau să critice tot ce nu era comunist, ba își făceau și autocritică, un fel de a te face pe tine însăți de rușine ca să nu fi făcut de alții.

Dumnezeu apărea la gazeta de perete ca un exemplu negativ. Rău, rău, rău!

Blogul ar fi forma electronice, o gazetă electronică, tot timpul pe culoarea verde la citit. Desigur există și interdicții alese de autor, dar în esență blogul este forma computerizată globalizată a gazetei de perete. Sau este amvonul personal al vreunui personaj sau altul ce se vrea vociferînd pe un anumit domeniu, pe toate domeniile sau care pur și simplu delirează de ți-e mai mare dragul.

Pe blog îți poți da în petec, poți să modifici ce ai afirmat în trecut, poți să ștergi și să pretinzi că ceva n-a existat sau din contră poți fabrica un articol pe care să-l antedatezi. E un joc, e un moft, e o caznă sau o pierdere de timp după cum îți cataloghezi hobby-ul: îți este indispensabil, e doar o distracție, un accident sau un dram de inconștiență. Cei mai periculoși sunt aceia care pentru care blogăreala este o îndatorire. Civică, cultică, aproape mesianică, un adevărat sacrificiu neînțeles de plebe.

Pe blog poți să afirmi ceva ce se știe, ceva ce nu se știe, ceva ce este probabil sau improbabil, să bați cîmpii de să vadă stele verzi făcînd aurora boreală să pară un palid și întîmplător fenomen al naturii.

Mă întreb cum s-ar numi blogul lui Dumnezeu? Mulți și-au intitulat blogurile de parcă ar fi Dumnezeu în persoană, dar nu mi se pare că el ar avea preferințe. Dacă ar fi Dumnezeu cîte accesări ar avea? I-ar interzice Satanei să-l critice? Poate Satana are un anti-blog… Sau mai multe.

Și așa am ajuns la amvon. Obiect ros de invidia celor ce nu au acces. Considerat sfînt de unii. O tribună de unde ar trebui să vorbească Dumnezeu. (Chiar dacă n-a folosit așa ceva.) Un fel de gazetă, poate chiar de perete. Un fel de blog un pic mai intrusiv și efemer. Destinat comunicării, în special religioase, o tribună a celor mai buni dintre cei mai buni. De la amvon vine cunoștiința, apar declarațiile, se dau direcții, se imaginează viitorul și se reinterpretează trecutul. Amvonul are totdeauna dreptate. Nici nu s-ar putea altcumva…

Cine l-a văzut pe Dumnezeu la amvon? Poate l-au auzit, dar nu e același lucru… Apoi pot să pun pariu că Dumnezeu ar putea folosi orice ca amvon. Dacă ar fi cazul.

Așa cum se poate observa, toate aceste mijloace sunt vectori ai adevărului. Declară, mai mult sau mai puțin infailibil că știm, impunem, rezolvăm și decidem. Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. Toată lumea ce se respectă se prinde-n hora comunicării. Cine mai are timp să scrie o carte? Să gîndească dincolo de azi, de clipă, de efectul imediat al vorbelor sau al scrisului reflex? Tot mai puțini.

Comunicarea se micșorează aidoma filmelor ce nu au secvențe mai lungi de trei secunde. Cine mai poate urmări un discurs atît de lung? Ne pierdem atenția dacă ceva devine plictisitor. Și la așa diversitate normal că prezentăm sindromul creierului plictisit sau creierul de vîrsta desenelor animate.

Și ne mirăm că Dumnezeu a scris o carte. Cam lungă. Uneori plicticoasă. Dar strict necesară. Și Dumnezeu a scris un om. S-a întrupat ca să fie mai simplu. După aia am început noi să complicăm lucrurile. Și uite unde-am ajuns!

Un alt șibolet în societatea românească: familia


Periodic apar evenimente ce polarizează societatea românească. Este normal. Este normal să se dea declarații pro sau/și contra. Este normal ca unele instituții să ia atitudine sau să se sesizeze. Libertatea cuvîntului este garantată de constituție. În rest, felul cum este rostit cuvîntul variază de la individ la individ, de la instituție la instituție.

Contează și care este tonul oficial, dar contează care este ecoul acestuia printre cei de jos. Nu de alta, dar de la vorbe la acțiune este doar un pas, uneori chiar foarte mic. Distorsionarea accidentală sau premeditată a adevărului, atitudinea față de celălalt interlocutor sau față de publicul larg poate aduce avantaje sau dezavantaje. Au căzut guverne, s-au destrămat coaliții, s-au produs falimente, au izbucnit crize financiare și s-au declarat războaie din cauze aparent banale. Să nu uităm că în cele din urmă s-a ajuns la concluzia evidentă că cheltuielile au fost incomparabil mai mari față de beneficiile obținute. Dar era prea tîrziu.

Mai trebuie să evidențiem că în România lucrurile se desfășoară cam anapoda. În general. N-aș mai vrea să mai dau exemple, că le știm cu toții. Și acum, familia!

De fapt, discuția începuse în urmă cu ceva vreme, cu marșul rușinii cînd s-a mărșăluit împotriva păcatului (ziceau unii, acum vreo zece ani și mai bine). A continuat cu cazul Bodnariu și acum dăm nas în nas cu familia clasică sau cea formată din parteneri.

Bine că nu suntem somați să luăm poziție, să semnăm o declarație că ne situăm de o parte sau alta. Și cine știe, să fim presați să abjurăm. Sau să sacrificăm pe vreun altar Atunci ar fi mai grav. Dar indiferent cum ar fi, este vorba despre ce credem sau mai precis, ce cred eu sau ce crezi tu despre acest subiect. Asta la prima vedere.

Pentru că așa cum nici un verset din Scriptură nu se tîlcuiește singur, nici poziția unuia sau altuia cu privire la familie nu se poate fundamenta doar pe declarațiile de genul Dumnezeu a inventat familia compusă dintr-un bărbat și o femeie. Pe motiv că la început, iertată să-mi fie observația, cel puțin urmașii lui Adam și Eva au trăit într-un incest inevitabil. Dar să nu deviem de la subiect. Nu știm cum bărbatul a luat mai multe soții și bănuiesc că nu era păcat de vreme ce însuși Iacov/Israel a avut cîteva, ba a avut și cîteva țiitoare și copiii lor au făcut parte din poporul ales. Oare o fi aici o lecție pentru biserică? Care? (Care lecție, care biserică…)

Ei, și acum despre familie și poziție. Deci definim sau nu definim familia, nu este cădere din har. Oricum definiția familiei nu se dă în Noul Testament. Apoi, să nu uităm că azi poporul ales nu mai este legat de țara promisă, de moștenirea pămîntului de acolo, de neamestecarea cu neamurile. Noi suntem neamurile alea și relațiile din societate nu se mai bazează pe proprietatea asupra pămîntului. Ierusalimul este cel ceresc, după cum și Canaanul este undeva fără adresă geografică. Ba de ceva timp cineva a spus că-i mai bine să vinzi tot ce ai și să dai la săraci ca să ai o comoară în ceruri. Și ce-i rămîne familiei? Poate credința. Și mîntuirea.

Dar nu uitați, niciun verset nu se tîlcuiește monosilabic, fără ochelari pe nas și fără să întrebi în stînga și-n dreapta. Drept care trecem la un alt nivel.

Cine m-a chemat pe mine să impun ceva, să somez pe cineva că dacă nu se conformează o să-l dau afară din sinagogă, o să-l chem la judecată în fața sinedriului, o să-i închid, o să-i demolez locașul de închinare și în cele din urmă o să-l ard pe rug. Și cenușa o să i-o împrăștii între cele patru zări, dar mai ales o să-i șterg numele din Cartea Vieții?

Care instituție întreagă la minte, care exponent al credinței în vreun Dumnezeu ar putea să facă asta pretinzînd că respectă întrutotul un Dumnezeu al dragostei care crede totul, suferă totul, acopere totul? O fi dumnezeul musulmanilor? Sau al ateilor? Poate!

Mă întreb de ce o fi murit pe cruce un Dumnezeu care a creat universul? Mă întreb de ce n-a chemat legiunile de îngeri sau de ce nu s-a încruntat puțin la omenirea asta stricată… Poate că a vrut să ne dea o lecție universal valabilă în ceea ce privește puterea, vulnerabilitatea, adevărul, mila, dragostea și cine știe mai cîte care nu le încap toate cărțile care s-au scris pînă-n ziua aceea… Dar același Dumnezeu va veni pe nori, va veni cu judecata și răsplata. Atunci va veni sfîrșitul pentru că va fi un nou început.

PS Dacă tot ne pronunțăm în chestiuni sexuale pe care nu le aprobăm, ce facem cu vrăjitoarele alea? Sau nu mai mai crede nimeni în așa ceva?

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.