Întîmplări ciudate (1)


Totdeauna îmi plăcea „tăierea porcului”. Nu numai pentru că de obicei mama mă învoia în ziua respectivă de la şcoală sau de dragul szekey gulaşului de la prînz şi a urechii de porc bine pîrjolite, ci şi din alte motive. Printre altele era vorba, aşa cum spune şi G. Călinescu în Istoria literaturii române, de atmosfera tipică a satului românesc. Seara pe la ora şapte mîncam pecie (adică carne) şi cîrnaţ rumenit la focul mic în tipsia cu untură clocotită, la care se adăuga maioş fiert în gigantica căldare de afară şi apoi jumeri încă calde. Pe masă mai erau felii uriaşe de pîine  proaspătă coaptă la pec (adică brutar) şi castraveţi sau ardei acri de închideai instinctiv ochii cînd muşcai din ei. Nu tu supă, piure sau alte umpluturi de genul ăsta, ce nu îşi aveau rostul la aşa eveniment.

Cei mai în vîrstă începeau cu câte un păhărel de ţuică de prună (peste cea cu care biruiseră frigul din timpul zilei) şi continuau cu vin roşu în timpul mesei. Niciodată nu se făcea exces – doar atît cît să aibă toată lumea un pic de chef. Nimeni nu cînta, nimeni nu înjura. Nu se fuma, nici nu se ruga nimeni înainte sau după masă. Eram toţi ortodocşi. De fiecare dată se nimerea la pomana porcului cel puţin un unchi sau o mătuşă, care bineînţeles rămînea şi la masă. Doar unchiul Avram înainte de a despica porcul îi cresta cu cuţitul, pe capul bine pîrlit şi şurluit, o  cruce mare. Astfel porcul arăta ca un cruciat… mort.

Toată lumea mînca în bucătărie, o cămăruţă, cu pămînt pe jos şi cu două ferestre mici prin care abia se vedea afară. Din bucătărie dădeai spre „horn”, încăperea neagră în care se afumau mai apoi slănina, şunca şi cîrnaţii. Căldura cuptorului ţărănesc, combinată cu mirosul cîrnaţului ce sfîrîia, alcătuiau o combinaţie irezistibilă. Dar pe lîngă toate astea, mai exista ceva ce făcea ca acele seri să fie atractive pentru un orăşean: povestirile.

O dată, bunica a povestit cum într-o noapte s-a întîlnit cu „Fata bisericii” din Micălaca. Nu mai ţin minte cum de bunica se găsea pe uliţa principală a satului (strada Renaşterii) în toiul nopţii. Nu ne-a spus şi nici noi nu am întrebat. Dar, ceea ce i se întîmplase mi s-a părut straniu. „Fata bisericii” era o apariţie uriaşă de vreo patru-cinci metri, o fată gigantică, cu părul negru, despletit. Fata părea dezorientată şi a întrebat-o pe bunica cît era ceasu’. Cum bunica ştia cine era personajul, a sesizat pericolul. Cu toate că nu ne-a spus exact care era anume, glasul ei grav, pauzele semnificative şi gesturile mai domoale lăsau să se ghicească că îi era o frică de moarte.

Dînd dovadă de înţelepciunea proverbială a poporului nostru, bunica a minţit arătarea spunîndu-i că era ora …patru. „Se făcea de ziuă şi a trebuit să plece să nu o prindă dimineaţa, a explicat bunica, altfel m-ar fi luat cu ea.” Am fost fascinat de povestirea ei şi l-am întrebat pe tata dacă asemenea lucruri erau adevărate. Tata mi-a făcut semn că „discutăm noi mai tărziu”. Era un semn din acela pe care toţi părinţi ştiu să îl facă copiilor cînd abordează în public un subiect mai incomod.

A doua zi mi-a spus că bunica avea nişte probleme psihice. N-am prea înţeles eu prea bine despre ce era vorba, dar parcă voia să îmi comunice că bunica nu era „întreagă”. Trebuie să fi fost adevărat sau poate cel puţin era o explicaţie destul de bună pentru manifestarea bunicii, pentru că tata era fiul ei. Nu ar fi putut spune despre propria mamă că e …ştiţi dumneavoastră cum!

Dar povestirile nu s-au oprit aici…