Publicaţiile copilăriei (2)


Printre publicaţiile periodice din casă mai era şi „Lupta C.F.R”, ziarul ceferiştilor la care era abonat tata şi revista „Flacăra”, pînă prin 1964 o revistă destul de groasă cu imagini de bună calitate, dar monocrom. Acolo erau cele mai mari scandaluri politice. Acolo am văzut caricaturi usturătoare la adresa capitaliştilor americani: sputnikurile întunecînd soarele capitalist, mormanele de rachete Atlas ce eşuaseră la lansare, etc. De acolo am aflat de cursa înarmărilor, de trădătorii intelectuali francezi din timpul războiului şi evident de primul om ajuns pe orbită: Gagarin. Tot în Flacăra am văzut poze de la marea manifestaţie în sprijinul revoluţiei cubaneze: „Cuba si yankeii no!” Britanicii erau înfieraţi în legătură cu intervenţia în Cipru, Patrice Lumumba era ridicat în slăvi pentru atitudinea sa curajoasă faţă de Belgia colonialistă, iar Chombe, Mobutu şi Kasabubu catalogaţi ca lacheii imperialiştilor capitalişti. Am văzut fotografia unui soldat german ce murise în timpul unor manevre combinate ale aliaţilor. Nimic despre soldaţii bulgari bombardaţi de avioanele sovietice la manevrele pactului de la Varşovia desfăşurate în Bulgaria. Şi alte poze şi articole în care erau satirizaţi, criticaţi şi demonizaţi capitaliştii, conducătorii lor, în special capetele încoronate.

O altă publicaţie la care era abonat tatăl meu era „Timpuri Noi”. Era o publicaţie eminamente politică. Să vedeţi acolo texte şi caricaturi! Mai mare spleandoarea! Coperta era invariabil alb-roşie pînă cînd publicaţia şi-a schimbat numele în „Lumea”. Dar o dată cu schimbarea părului, şi-a schimbat un pic şi năravul: a devenit mai naţionalistă. Fondul era identic, culoarea coperţii se schimba de la număr la număr. Era mai uşor să îţi dai seama dacă ai citit sau nu revista de săptămîna respectivă cînd o vedeai la bibliotecă. Ulterior au mai modificat-o, apoi a dispărut.

Mama mea era abonată la revista Cinema, Femeia şi de la colegii ei maghiari  avea o colecţie întreagă de reviste de modă, „As a divat”. Tot din aceiaşi susrsă proveneau nişte reviste auto, cu maşini occidentale. După o săptămînă le înapoia. Eram tare invidios pe unguri, cu toate că la acea vreme din punct de vedere economic noi o duceam mai bine. Diferenţa dintre Ungaria şi România nu are atât de mare în fond. Dar cea mai mare gafă ce s-ar fi putut solda cu consecinţe dincolo de închipuirea mea de copil era să o fac prin clasa a III-a sau a IV-a. Tot de la intreprinderea Iosif Rangheţ, viitoarea Intreprindere de Strunguri Arad sau Aris, unde lucra mama şi unde aveam să mă angajez şi eu după terminarea liceului, mama a primit împrumut printre altele, un prospect destul de voluminos de la firma Fiat. Erau poze cu departamentul auro, cu cel aero, cu celebrul Fiat G 91. Nu mă mai săturam să mă uit la minunăţia de avion, la autobuzele şi autoturismele pe care le văzusem şi pe străzile din oraş. Muncitorii erau îmbrăcaţi în salopete albastre, secţiile de producţie nu erau sclipitoare, dar era destul de curate. Era frumos. Exact în acea săptămînă, sîmbăta, la adunarea de pionieri, unde eram comandant de grupă (la vremea aceea grupa era clasa) tema discuţiei contrastul dintre clasa muncitoare de la noi şi cea de la capitalişti. Discuţia se axa pe cît de bine era la noi şi cît era de rău la ‘ei’, tot felul de chestii propagandistice din astea. Eu, nici una nici două, tot cu mîna pe sus, să spun că nu e adevărat, că eu am văzut ceva care arată cu totul altceva. În Italia, la uzinele Fiat, muncitorii nu erau aşa de exploataţi. Istructorul ce ne supraveghea, un utecist din clasa a X sau a XI-a, pe nume Balogh, cu o claie de păr negru şi creţ în cap, nici nu m-a băgat în seamă. Mulţumesc cerului! Era fiul unui alt instructor, cu care mă voi întîlni la Palatul pionierilor din Arad, un comunist de meserie, care toată viaţa a trăit pe spinarea statului ca activist. Era instructor la tenis de masă, de ping-pong, de orientare turistică şi o dată l-am prins ca instructor, (şef !) pe cînd am fost într-o tabără pionierească (de corturi) la Căsoaia, la vreo 50 de kilometri de Arad, în Munţii Zărandului. În săptămîna în care el a fost şef am simţit ceea ce însemna ordine şi disciplină pe linie pionierească.