Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)


– Măi Alexandre, să nu faci vreo prostie! – spuse tov. Ţigan, tehnician la Sculărie, primul loc unde am lucrat în fabrică, acum, comandantul gărzii de onoare.

– Prostie? Ce prostie să fac?

M-am uitat la el ca la felul trei, el n-a mai zis nimic. Eram în primul rînd, aşa că îi era frică că poate am emoţii. Toţi eram cam stresaţi, aşa că nu m-a prea preocupat întrebarea lui. Înainte de a apare suita au întrat două maşini cu indivizi ce te ucideau cu privirea. Nu ar fi fost nevoie să scoată vreo armă. Deodată, ni se comandă:

– Gardă, pentru inspecţie, 3-5 paşi înainte, marş! Armele la control!

Fiind în primul rînd am executat cinci paşi, m-am oprit, am ridicat arma la şold, am dezasigurat-o şi am tras de închizător, ţinînd-o tot la şold. Colegii mei au executat identic comanda. S-a verificat ca nu cumva să avem cartuş pe ţeavă! Era o jignire! A noastră, ca gardă de onoare, a inteligenţei noastre, dacă cineva credea că în cazul în care am dori să îl lichidăm pe „cel mai iubit fiu al poporului” am fi atît de proşti încît am pune cartuşul pe ţeavă atît de repede. După inspecţia armamentului s-a dat comanda, „În formaţie, marş!” Fierbea sîngele în noi. Cel puţin în mine.

Apoi, imnul de întîmpinare şi comanda: „Gardă drepţi! Gardă, cu onor spre stînga, prezentaţi, arm!” Carabinele săltară spre cer poposind în faţa nasurilor noastre ce priveau spre stînga. Mănuşile albe se mişcară pentru prima dată la unison. Alinierea era perfectă. Baionetele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. Aro azuriu intră în intreprindere. El şi ea coborîră. Am observat doi cîini mari negri ce păreau foarte prietenoşi cu ei în maşină. Ceauşescu se apropie, comandantul nostru bate cinci paşi de defilare spre el şi îi prezintă raportul. Ceauşescu îl priveşte ascultîndul cu atenţie, apoi se întoarce spre noi şi spune la microfon, privindu-mă în ochi, aceiaşi ochi care mă priviră din limuzina decapotabilă alături de Maurer cu cincisprezece ani mai devreme:

– Bună ziua luptători din Gărzile patriotice! La care noi răspundem cu o voce tunătoare:

– Să trăiţi tovarăşul preşedinte!

El şi ea pleacă să viziteze intreprinderea. Noi aşteptăm. Facem haz de raportul comadantului nostru, care fîstîcit, se autointitulase în loc de locotenent în rezervă, locotenent „tehnic”! Voie bună, atmosfera mai destinsă. Apoi, iar apare Ceauşescu, noi repetăm figura de la sosire, de data asta cu onor spre dreapta. El se apropie de microfon şi ţine un mini-discurs în care pomeneşte de realizările intreprinderii, noi ura, de trei ori, se urcă în maşină şi dispare cu consoarta după ce strînge mîini în stînga şi în dreapta. Dăm armamentul la magazie, mai pierdem puţin vremea prin intreprindere şi apoi acasă. A doua zi era duminică, sîmbetele încă se mai lucrau.

După o săptămînă, luni dimineaţa la intrare, cine era de serviciu la poartă? Aţi ghicit, locotenentul „tehnic” Ţigan. Mă abordează direct strîngîndu-mi călduros mîna, dar cu o mină spăşită:

– Alex, să mă ierţi pentru treaba aia de săptămîna trecută!

– Care treabă tov. Ţigan, că habar n-am despre ce vorbiţi?

– Ei, şti tu, aia de la vizită, cu „să nu faci vreo prostie!” Şi mă luă deoparte, din şuvoiul de oameni ce intrau pe poarta întreprinderii.

– Măi,îţi spun, dar să nu mai spui la nimeni! Să ai grijă! M-a chemat şeful Securităţii la el şi m-a întrebat: „Ce caută ăsta în primul rînd?” I-am spus:”Păi ăsta totdeauna a fost în primul rînd.” Şi el a zis, „Voi nu ştiţi că ăsta are de gînd să fugă din ţară?”

– Ce? Şi pe unde credea că o să fug, pe sub nasu’ lui Ceauşescu? Am făcut haz de necaz, i-am spus că nu e nimic de iertat, să fie sănătos. Dar mi-au apărut întrebări ce-mi loveau tîmplele ca două ciocane nemiloase: dacă şeful Securităţii (probabil din Arad) m-a identificat din privire, în uniforma dizgraţioasă, cu bereta ce te făcea să araţi mai degrabă a Che Guevara decît a tine însuţi, era grav! Cine ştie cît m-a privit, pe mine sau fotografia mea? Cine ştie de cît timp eram supravegheat, turnat (că altfel cum să fi aflat că „vreau să fug din ţară”) şi cine ştie cine m-a turnat?

Ciudat! Deci eram luat la ochi de Secu. Bine de ştiut. Că în rest?

Urmarea a fost că, la ceva timp, m-am înscris la o excursie de cîteva zile cu ACR-ul în Bulgaria. N-am primit aprobare de la serviciul paşapoarte, după care am aflat (prin nişte cunoştiinţe) că am interdicţie de a părăsi teritoriul R.S.R.  Eram prizonier în propria mea ţară! Împreună cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ne îndreptam spre „visul de aur al întregii omeniri, spre comunism”! Doar că aveam perspective diferite despre ce avea să însemne asta…

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)