Duminică dimineața

 

Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…

 

Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…

 

Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.

 

Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.

 

Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!

 

Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?

 

În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.

 

Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.

 

Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?

 

Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…

 

Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.

 

Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.

 

Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.

 

Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.

 

Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!

 

Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.

 

Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.

 

Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!

 

Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.

 

Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!

 

Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.

 

Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.

 

Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.

Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: „Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: „Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

Căsătorie, divorț și ordinare în stil românesc

În urmă cu cîteva ore am urmărit la teve un program despre o artistă din Anglia ce voia să își găsească rudele. A ajuns la stră-stră-stră-bunicul ei. Trecea de la o extremă la alta. A aflat că stră-stră a fost la casa de corecție la 13 ani. Apoi la penitenciar, la fel ca stră-stră-stră. Nasol. Se gîndea ea că are o latură rea, dar nu din partea tatălui, ci a mamei. Nimic mai fals. Era total dezorientată. Dar nu putea face nimic.

În urmă cu cîțiva ani am discutat cu o rudă, baptist din baptist, de viță veche și destul de importantă. Era ca să zic așa, cel puțin stră-stră-stră nepotul important. Nimic rău. Discutam despre penitenciar. Că e fain, că mie îmi place, că n-aș da o oră de penitenciar pe o oră de biserică. Aici șoc! Cum, cu criminalii, cu ăia? Da! Nu puteam să-l conving că Isus Cristos este la închisoare, la fel cum este bolnav, gol și flămînd.

Degeaba citam Scriptura. Și foarte trist, dacă eu susțineam că cei de la închisoare trebuie ajutați să depășească momentul, să se re-integreze, el susținea că nu, trebuie chinuiți. Că merită! Păi nu au fost condamnați pentru fapta lor? Ba da, dar sunt scursurile societății, merită, merită să fie chinuiți. Mă întrebam dacă omul a văzut vreodată o închisoare sau își închipuie că cei condamnați sunt trimiși de Ministerul de justiție direct în iad…

Dar după cîteva minute mă invită să fac parte din asociația Ghedeon, dacă tot fac treaba asta și sunt dedicat, și natural, mă duc acolo. Am refuzat. Mai trebuie să explic de ce?

N-am să spun prea multe în legătură cu legătura dintre căsătorie, divorț și ordinare că n-are sens. Știu că toate astea se combină într-un mod nefericit pentru a crea credinciosului aceiași senzație de greață sfîntă, de scîrbă veșnică că cineva a putut să deraieze (din vari motive) de pe traiectoria preconcepută a căsătoriei într-un divorț malefic, păcătos și pervers. Ordinat sau nu, el este condamnat la oprobiu public sau la ostracizare religioasă. Simplu. Este pătat pe vecie, la fel ca pușcăriașul statului. Iertarea lui Dumnezeu este doar a lui Dumnezeu, omul nu iartă și nu uită.

Cam ce diferență ar trebui să fie între biserică și stat? Poate ar trebui să existe una, nu numai în declarații ale credinței, în mimică și în pretenții. Și mai negăm că biserica a ajuns o instituție oarbă și impersonală ce își lichidează răniții și bolnavii. Cu așa credincioși nici nu e de mirare.

Și cînd te gîndești că uneori chiar și statul mai iartă…