Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (2)


Nu am mai avut permisul suspendat, aşa că m-a consolat rapid. Era profesionist: el îl avea mai mult suspendat decît ne. Cum poate să stea un carnet de conducere românesc suspendat şase săptămîni? Doar nu o fi învăţat ioga şi levitaţie în Nepal!

Introbăgăm în casă mobila, aragazul, frigiderul şi copilul personal. Trecuse de ora zece. Încuiem cam tot ce e de încuiat, mai puţin mîţa pe care o degajăm cu un şut bine plasat acolo unde coada este mai groasă prin uşa întredeschisă şi ne punem pe sforăit. Odată cu casa am moştenit şi un cîine negru, talie mijlocie, păr mare, lucios, coadă sănătoasă. Lanţul era cam ruginit! Ce să sforăi! N-am putut dormi toată noaptea. Afară se auzea un scîrţîit aproape continuu. Am deschis fereastra, că dacă deschideam uşa, iar ne invada mîţa şi ar fi trebuit să cotrobăim după ea tot restul nopţii ca s-o capturăm. Ce putea scîrţii afară? Vreo fantomă cu lanţ cu bilă din Piful copilăriei? Aş! De unde? De fapt am constat că scîrţîitul este alternativ, pe două voci.

Semăna cu Trio Grigoriu,
dar dacă mă gîndesc mai bine semăna cu Giani Morandi

în duet cu surorile Kesler.

Ne-am prins destul de rapid, pe la ora două dimineaţa, de unde provenea scîrţîitul pe două tonuri: cînd scîrţîia lanţul cîinelui, cînd scîrţia cîinele. Lanţul că nu era uns, iar cîinele, probabil de foame, că nu i-am dat nimic de mîncare toată noaptea. Am închis fereastra, ne-am culcat. Au început nişte zgomote suspecte în casă. Ceva se mişca prin cameră. Am căscat ochii, degeaba! Am căscat gura, nu am prins nimic. Am mişcat mîna, tot aşa. „Ce se mişca” nu avea habar de ochii mei, de gura mea, de mîna mea. Parcă nu existam. Parcă aş fi fost omul invizibil. Păi normal, că era cam întunerec. Dar zgomotele se amplificară şi am putut în final să le localizez. Veneau de sub noi, de sub pat. Aprind lumina. Adică apăs pe comutatorul electric şi filamentul becului ce atîrna din tavan, devine incandescent şi luminează. Zgomotul amuţeşte. Încerc ca tot omul cu frică de Dumnezeu, într-o casă nouă să văd ce e sub pat.

Aveam impresia ca trăiam un deja-vu al copilăriei mele cînd făceam o săritură uriaşă pentru a ateriza în pat înainte de culcare, ca nu cumva să mă prindă de picior „cine era sub pat”. Poate era împlinirea tip self-fălfild profesii, a celor spuse de mătuşa mea dinspre tată, căsătorită cu unchiul meu, ce în zona Apusenilor i se spune unchioaia. Mi-a spus pe cînd împlineam patru anişori: „Măi băiete, ce ţi-aş face eu de-ai fi tu copilul meu!” – sau ceva asemănător… Sau poate că i-a spus-o lui Ion a lu Rogozanu, de venea pă bicicletă de la birt. Ei, ce mai contează că a trecut cam multişor de-atunci.

Nu, nu e adevărat, nu îmi era frică, (nici atunci, nici acum) că doar făcusem armata, trăsesem la revoluţie (dar nu în cine trebuia, şi uite că s-a umplut parlamentul de ei!) şi mai trăsesem în urmă cu două zile un loz în plic, dar nu fusese cîştigător. Pagubă-n şompinion! Dar acum, era ceva ce făcuse zgomot domle de nu puteam dormi, nici eu, nici consoarta personală. Să stingem becul (vorba vine, de fapt întrerupeam fluxul de curent electric generat de la o centrală la fel de electrică, ce trecea prin filamentul becului, ce… filament, lumină, jumătate particulă, juma undă… ştiţi dvs!) că poate nu mai face. Zis şi făcut. Am făcut noi asta, dar a făcut şi chestia aia ce făcea mai înainte, adică larmă.

Repetăm procedura. Deja mă vedeam secretar de partid pe intreprindere, dînd îndemnuri oamenilor muncii: mai încercăm o dată tovarăşi, poate de data asta merge! Îmi lipsea numai halatul şi carnetul de partid, în rest aveam de toate. Îmi mai lipsea însă inspiraţia. Totuşi, luîndu-mi instantaneu pulsul de la mîna dreaptă (că eram stîngaci) şi punîndu-mi-l la mîna stîngă lîngă ceasul de mînă, am constatat că aveam expiraţia normală şi mi-am dat seama cît de mult contează asta pe timp de noapte. În acel moment mi-a revenit inspiraţia. L-am binecuvîntat în gînd pe Moş Ageu, fostul meu prof de muzică din clasă a V-a ce m-a învăţat să ciulesc urechile şi să prind melodia. Era clar. Melodia era compusă în fa minor, era un alegro, ma non tropo, dacă nu chiar un andante vivace. Maestre, muzica! Aveam vietăţi subpodelene, nu subpămîntene. Erau şoareci. Alergau pe sub podele de parcă reeditau cursa lui Fitipaldi la Monza cînd devenise campion mondial. Măi, şoarecii ăştia se uitau la televizor nu glumă! Am dat cu pumnul în podea. Nimic. Am dat cu piciorul, s-a crăpat podeaua.

Am sărit cu amîndouă picioarele, podelele au luat-o în jos şi s-au blocat sub nivelul pragului de la cameră. În aceal moment critic şi fatidic, am fost victima (io?) unui potop post-deluvian de grad interplanetar: nu unul, nu doi, ci trei (TREI!!!) şoricei o zbughiră dinspre prag spre mine. Am putut să mă feresc de primul şi al doilea aidoma lui Neo din Matrix de gloanţele matricienilor. Eram aproape căzut pe spate, cînd în filmul de groază ce se derula cu încetinitorul un al treilea şoricel îmi intră (vorba vine!), mai degrabă se înfipse cu boticul minuscul şi tremurător, cu mustăţile lui cu tot, cu codiţa arcuindă ce îi depăşise urechiuşele, exact sub papucul din piciorul meu drept. Acum eram din nou dreptaci. Colac peste pupăză, sau în versiunea rurală actuală, şobolan peste şoarece, din deschizătura cauzată de deplasarea podelei se năpusti pe urmele şoriceilor un ditamai şobolanul, de mîţa mea încuiată afară fugi de nu am găsit-o trei zile, că tot nu am căutat-o. Şocul şobolanului şovăi şăgalnic şalele-mi, şi-n şiragul şurluitor şerpuind şmenos şoarecii şicanară şmenul. Şvedeţi, ştiu şfranceză! Am dat în bîlbîială.

Atunci cineva bătu în poartă. De trei ori. Cine putea fi la ora aceea? Hingherii! Bine ar fi fost. I-aş fi pupat pe dinţi.