SARS-CoV-2 și globalizarea


Virusul ne-a globalizat și umanizat perfect. În loc de imnul național ar fi mai potrivit ca politia să ne pună corul robilor din Nabucco. Toți suntem oameni, nu mai există granițe pentru boala asta. Nu contează culoarea pielii, dacă ești sărac sau bogat, alb, negru, galben, copil, femeie, bărbat. Nu conteaza studiile, priceperea sau poziția în vreun sistem, aparat, structură. Toți suntem la fel: OAMENI!

Și într-un fel sau altul sclavi, dar liberi în fața bolii.

Pastila de istorie: Giuseppe Verdi sau „Libertatea e aceiaşi oriunde” – Liberty is the same all over this world


Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (10 octombrie 1813 — 27 ianuarie 1901, Milano) compozitor italian

sursa Wikipedia

Încă de mic copil ia lecţii de muzică de la organistul comunei sale, făcând exerciţii acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai elevat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depăşise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primeşte postul de maestru de muzică al comunei şi se căsătoreşte în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia şi Icilio.

Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcţia muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obţinând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi şi a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege, dar îşi continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica. Momentul „recuperării” sale este imortalizat în filmul Giuseppe Verdi din 1953. Emoţionala scenă se poate urmări pe http://www.evtv1.com/player.aspx?itemnum=1198

În 1842, obţine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte şi interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoţească până către sfârşitul vieţii.

Din 1861, Verdi ia parte şi la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re DItalia). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-şi întrerupe activitatea muzicală şi dă la iveală opera La forza del destino („Forţa destinului”) şi Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni.

Pentru festivităţile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la „Sant’Agata” şi îşi ia adio de la activitatea componistică. În 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viaţă la Milano, la 27 ianuarie 1901.

 

În Nabuco corul sclavilor cîntă despre libertate. Regizorul filmului Giuseppe Verdi a integrat scena succesului lui Verdi, a muzicii sale şi a textului în contextul dezideratului poporului italian pentru libertate. Interesant că această partitură este cîntată şi în bisericile baptiste şi penticostale, dar cu un alt text. Oare se ştie că este vorba de dorinţa de libertate a sclavilor?