De ce n-a concurat Biserica luptele cu gladiatori?


În primele secole ale bisericii au existat distracții mai incitante decît adunările ponderate și de destule ori secrete ale creștinilor. Luptele cu gladiatori, cu animale exotice, banchetele religiilor păgîne, jaf, îmbogățire și liste cu proscriși. Distracția, politicul, îmbogățirea nu aveau limite inferioare decît cele dictate de molime, înfrîngeri ocazionale sau cataclisme. Cezarul avea grijă de plebe și nu degeaba grîul venea din Egipt, iar sărbătorile erau marcate de circ.

Și totuși biserica n-a împrumutat din cultura zilei. Lumea și cultura ei era a cezarului sau dacă vreți mai răspicat a balaurului care promitea doar persecuție și moarte. Nu te plictiseai atunci în biserică. Pentru că biserica nu era despre distracție. Nici despre ceva obligatoriu: frecvență, cod vestimentar, colportare sau alianțe. Era simplu: Biserica era împotriva tuturor pentru că toți erau împotriva Bisericii. Complicat pentru un creștin.

Doctrina era mai fluidă, scriptura mai rară și notorietatea predicatorilor cvasi-nulă. Dar Biserica n-a dat drumul circului în adunările ei. Nici nu și-a compromis statutul cu puterea. Sau nu cumva puterea nu s-a compromis cu eticheta creștină? Cine-ar fi vrut să fie catalogat ca retrograd, credul? Cine-s-ar fi compromis că mănîncă carne de om, bea sînge de om, că se închină unui măgar și că este ateu pe deasupra? Puțini.

Și totuși Biserica nu a făcut compromisul cu cultura. Nu a coborît barierele. Nici nu a diluat doctrina, atîta cît era. În ciuda numărului mic, Biserica nu și-a deschis larg porțile, cu toate că Isus a vindecat pe oricine. Poate reflexul apărării de romanii ce l-au răstignit pe Isus n-a fost atît de rău. Poate repulsia față de bani n-a fost atît de dezonorantă pe cît ar lăsa să se întrevadă sub-cultura creștină actuală. Chiar dacă Iuda a fost hoț, trădător și sinucigaș, păcatul său principal a rămas trădarea, nu hoția.

Și prin toate crizele de început prin care a trecut, prigoane, infiltrarea gnostică, trădarea marcionistă sau exagerarea montanistă Biserica nu numai ca a supraviețuit, ci s-a dezvoltat. Fără circ, fără subvenții, fără politică și intervenții politice. Doar cu cele divine. Să fi fost asta un handicap?

Cum altfel s-ar putea cataloga perioada pînă la Constantin? Cum s-ar putea cataloga minunea convertirii viitorului împărat. Și cum s-ar putea explica schimbarea sistemică ce a urmat și a cărei victimă suntem? Nu era oare de preferat totala separare a Biserici față de stat și de oficiile puterii și bogăției? În lipsa acestora istoria s-ar fi scris în mod diferit. Nici nu îndrăznesc să visez. Pentru că dincolo de acele momente marcante în cele douăzeci de secole de existență n-a existat o cotitură mai mare rezultată dintr-o ecuație politică previzibilă, dar deloc spirituală.

Puterea, luxul, ambițiile și mîndria au invadat locul preasfînt. Au apărut bisericoșii, sfinții, sfîntocanii și fariseii creștini. Și echilibrul s-a rupt. Biserica nu se situa la antipod de lume cu Isus ce ținea totul în echilibru, ci lumea a dat buzna în Biserică trimițîndu-l pe Isus la capătul extrem al balanței pentru a menține echilibrul.

Da, știu, este o imagine complet dezechilibrată și doar parțial adevărată, dar cît de real trebuie să fi fost șocul? Se schimbase ceva în cer? Cîștigase sau pierduse cumva arhanghelul Mihail vreun război cu balaurul? Adăugase cumva Isus Cristos o adenda la sfintele Scripturi? Exista cumva o învățătura secretă ce acum fusese revelată? Nimic din toate acestea.

Și poarta s-a deschis larg. Și calea îngustă s-a făcut largă. Pe considerente politice. Financiare. Culturale. Ecleziale. Sau personale. Imperiale. De curte. Ale împăratului. Ale patriarhiei. Și așa dispăru ecclesia apostolica. N-a fost nevoie de introducerea luptelor cu gladiatori în Biserică pentru că au apărut luptele cu clerici. Circul n-a mai fost atît de atractiv. Pentru că circul s-a mutat în Biserică.

Contribuim și noi la el.

Aiurea-n tramvai… sau despre îngeri și proroci


Tramvaiul este un vehicul special. Cel puţin pentru mine. E ca viața: merge unde trebuie fără să faci prea multe eforturi. Asta dacă ești normal. Merge pe acelaşi traseu. Dacă nu îşi convine traseul schimbi tramvaiul sau linia. Deci ai de-a face cu o călătorie extrem de previzibilă.

Călătoria cu tramvaiul e avantajoasă şi pentru că îţi dă o anumită libertate: poţi să priveşti ce se întîmplă în interiorul său sau în afară în loc să ai grija condusului. Vezi toată lumea de sus, aşa că ai o perspectivă mai largă. E ieftin şi dacă chiar nu ai coborît unde trebuia mai faci puţină mişcare pînă la destinaţie. Într-un cuvînt, îţi dă acea pis ăv maind pe care maşina nu ţi-o poate oferi pentru că te grăbeşti şi trebuie să fii foarte atent. În plus, în afară de bilet, care e foarte ieftin, nu îţi trebuie asigurare, taxă de drum, permis şi plinul făcut, fără să mai pomenim că uzura tramvaiului, respectarea sau nerespectarea regulilor de circulaţie nu te interesează. Deci tramvaiul, pe lîngă că nu poluează atmosfera nu-mi poluează nici mintea, nici buzunarul, nici alte cele. Avantaje şi numai avantaje…

Cu toate astea nu mă aștept să iau tramvaiul și să ajung în Nirvana. Nici nu mă aștept să mă împiedec de un catharsis de vreo anumită factură. Nu. Pentru mine tramvaiul e doar un tramvai. Nu mă inspiră cu nimic. Ba chiar e anost.

Dar în unele tramvaie se petrec lucruri năucitoare, puțin sau deloc previzibile, lucruri care au schimbat destinul unor oameni. Oare de ce? Oare destinul meu poate fi schimbat de mersul cu tramvaiul? Ueit ănd si!

Cazul 1.

De exemplu ce te faci cînd în tramvai încep să se întîmple lucruri ciudate? De exemplu, într-un post mai vechi aminteam de un fost penticostal, fost baptist, ce a stat de vorbă cu o tînără ce s-a făcut nevăzută după ce a coborît şi i-a spus unele lucruri despre propria-i persoană pe care numai el le ştia. Ce faci? Te duci la doctor, te apuci să citeşti tratate de angeologie, stai în post şi rugăciune sau îţi spui că ai greşit tramvaiul? Un tramvai numit… mirare.

Aș putea justifica cumva această întîlnire de gradul III sau această epifanie laică. De exemplu, cu moștenirea penticostală latentă și cu oarece neîncredere în astfel de manifestări din biserica baptistă, omul nostru era undeva la granița spre credința care spune că îngerii există, comunică, după care dispar lăsîndu-te cu gura căscată. Mie fenomenul acesta mi se pare foarte asemănător cu cel al OZN-urilor. Le vezi, dispar, apoi toată lumea te privește cu neîncredere. Uot if… Apoi aflat într-o biserică cu zbateri, dar fără soluții, omul nostru poate era receptiv la ceva nou, ceva inedit. Cu toate astea îngerul nu i-a dat un mandat, nu i-a prezis viitorul, ci i-a spus ceva despre el. Paralizant!

Nu știu dacă îngerul se aștepta ca respectivul să întrebe no și acum ce ar trebui să fac io? În logica mea ceva îmi spune că dacă îngerul ar fi avut un mesaj, indiferent care era acela, l-ar fi transmis. Ceea ce și cred că s-a întîmplat de fapt.

Dacă mie mi s-ar întîmpla așa ceva, mi s-ar da peste cap întreaga viață. Ce ar urma de acolo? De ce a fost nevoie de așa ceva? Care este bătaia unui astfel de mesaj și a unei astfel de întîlniri? Complicații…

Cazul 2

Apoi ce te faci cînd în tramvai cineva îţi spune aut ăv năuueă că să te pui pe treabă că oamenii te vor urma? Aştepţi să îşi arunce toţi hainele înaintea ta, schimbi tramvaiul, te dai jos cu o staţie mai devreme sau pur şi simplu intri în rol? Mă gîndesc că atunci cînd încep să ţi se întîmple astfel de lucruri devi mai selectiv cu tramvaiul sau încerci să vezi dacă tramvaiul îți comunică ceva mai mult. Insiști. Un tramvai numit speranță?

Și această arătare era pe fondul unei moșteniri penticostale în context baptist. Omul nostru venea de pe o linie descendentă penticostală și se confrunta cu necazuri baptiste tipice. Dar cum se poate explica o astfel de întîlnire de gradul II? Poți presupune o mulțime de lucruri: că prorocului i-a vorbit atunci Domnul și mesajul era urgent și trebuia transmis mintenaș. Se poate. Apoi că el sau ea avea mesajul, dar nu găsise ocazia. Și asta se poate. Dar se mai poate că mesajul era acolo de mult și prorocul nu l-a băgat în seamă. Era prea aiurea. Las că și prorocul e om.

Și așa a intrat omul nostru în rol.

Cazul 3

Te duci la o întrunire religioasă. Iți place omul ce vorbește, îți spune ceva ce îți dă de gîndit. Chiar mult. Îți face praf premisele teologiei tale. O întîlnire de gradul I. Viața ta este dată peste cap. Păi e grav. Dacă Isus nu e Dumnezeu, dacă e o emanație, dacă nu există Trinitate, dacă el a avut un început și dacă tu ești mîntuit numai și numai dacă numele tău e scris în cartea vieții (ce nu mă îndoiesc, dar cine poate verifica, Biblioteca Academiei?) și alte chestii de genul ăsta, indiferent dacă se vorbește în limbi, se prorocește sau se cîntă îngerește, fugi!!!

Mai ales dacă omul care îți vorbește se numește Nelu Vlaic. În ce tramvai te-ai urcat? Pare cam deraiat. Ai și plătit bilet?

În ce tramvai a primit el informațiile astea vechi de aproape 2000 de ani? Mie mi se pare că e cam …aiurea-n tramvai. Dă-te jos, nu merită să călătorești cu așa ceva. Tramvaiul ăsta nu va ajunge nici măcar în depou!