Din ciclul vine apocalipsa, mamă nu vreau cip!


Vine apocalipsa. Tot vine și nu mai apare. Dar unora le este frică. De Fiară. De fiare. De Necuratul. De balaurii din povești. Și de cip. Din ăla ce se bagă la cîini sub piele. Și ca să nu li se întîmple precum cîinilor, fac demonstrație. Și protestează. V-au convins și pe dvs.? Și protestați cu ei împreună?
Încă mai protestați că o să bage statul un cip undeva? Că o să vă pună cod de bare pe frunte? Naivilor!
Nu v-ați cumpărat din banii dvs. un telefon mobil? Nu v-a forțat statul (statul ia doar tevea). Și îl purtați cu dvs tot timpul… Ei, ei, ei! Păi statul știe asta. Ați remarcat antenoacele alea de pe blocuri instalate cu acceptul proprietarilor? Cum că vă plătește zugrăvitul scării…  V-au făcut! Aia vă poate localiza cu precizie de juma de metru pe banii dvs. Și vă poate spune unde ați fost cu aceiași precizie. Și cît ați stat acolo cu precizie de secunde.
Dar cînd v-ați decis să renunțați la cenepe? Pentru că cu asta trebuie să începeți. Vorba poetului ce a prorocit cu mulți ani în urmă:
„Cenepeul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare…
La fel ca și partidul. Și spionajul.
Am auzit că v-ați luat o mașină super. Felicitări. Nu uitați că vă duce precis la destinație datorită gps-ului. Un divais ce adună date simultan de la cîțiva sateliți. Dar nici sateliții nu-s proști. Și ei adună date de la dvs. Se știe unde ați fost, unde sunteți și probabil că nu e greu de prezis unde veți merge. Că sateliții ăștia nu-s făcuți de nană Floare sau baci Traian… Nu degeaba rușii vor să-și pună sistemul lor de gps, Europa la fel. Numai america să spioneze?
Și cînd o să renunțați la card? Cum la care? La orice card. De selgros, de bancă, de farmacie, de profi, de billa, de brico sau dedeman? Cardul vă localizează, le spune lor unde ați cumpărat ce ați cumpărat, vă urmărește non-stop și vă pregătește reclamele specializate și personalizate pentru dvs. Și nu numai…
O, și ar mai trebui să renunțați la calculatorul dvs., cumpărat tot din banii dvs., munciți din greu. Nu de alta, dar are un aipi. Și un nume. Și o locație. Și o memorie. Și cîte și mai cîte… De ce credeți că atunci cînd se fac investigații arestatului i se confiscă computerul? Acolo sunt toate dovezile. Și nu uitați că Google, Microsoft, Yahoo și alți bandiți oficiali ai internetului nu numai că știu ce ați accesat dvs. de cînd v-ați născut, ci și stochează toate aceste date. Enesei e mic copil pe lîngă ce știu băieții ăștia.
Ei, acum ce ați zice dacă le înlocuim pe toate astea cu un cip personal, cu un cumputer cu comenzi bio implantat undeva într-un loc moale? Sau preferați unul mai tare? Glumeam.
În rest trai bun cu baba. Adică cu cardurile, telefoanele, computerele și gipiesurile de pe mașină sau la purtător!
PS. Nu uitați de cuchis! Ale de vă dau reclame exact despre ce ați căutat pe net. Și toate siturile ce vă cer sau nu acordul…
În final poate vă treziți din coșmar strigînd: „Mamă, nu vreau cip!!!”
No, nu fiți așa de paranoici!!!

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

E frumoasă foc? Altu-i baiu!


Nu, nu e frumoasă foc, dar arată bine. Și-i cîntă Parlamentul…

Nu se îmbracă după protocol, dar tot arată bine. Și nici nu are nasul prea lung și urechile clăpăuge. Nu se uită coanci și nici nu e știrbă. În plus e profă. De engleză. Așa că trebuie să fi greșit cînd s-a îmbrăcat cum s-a îmbrăcat la ceremonia de investire a soțului său.

Și ce dacă nu a avut decolteu să-ți pice ochii? Și ce dacă nu a purtat culori la modă sau cel puțin stridente? Și ce dacă n-a venit cu o geantă tip geamantan de remarcat chiorii marca Luis Vuiton? Chiar îi trebuia una?

A, fără bijuterii d-alea evidente? Ne, ne, ne! Cum adică să nu se vadă ghiulul? Nici lănțugul? Păi și o cruce așa mică? Dă-o-ncolo!

A greeeșiiiit!!! Țipă ăștia de parcă l-ar fi prins pe moș Hrebe cînd a făcut primu milion dă euroi. De parc-ar fi călcat-o Klaus cu cele 100 de kile ale lui pe bătături pe madam Fi-rea!

Apropos, ce vă tot extaziați c-a greșit? Ce-a greșit? Că nu s-a îmbrăcat cum vreți voi? Mie mi-a plăcut.

Vă umpleți ecranele și paginile cu dezmățați, dezmățate, aiuriți și aiurite, auriți și aurite și acum dați lecții de decența croiului, lungimii fustei și acoperirii brațelor. Tembelizați și fițuicați mai departe fără să vă isterizați. Să nu dați în bîlbîială!

A, și propun ca parlamentarii puterii să instituie un proiect de lege care să stipuleze uniforma primei doamne și primului domn în caz că următorul președinte va fi o ea. Sau o ordonanță de urgență a guvernului Ponta pe moarte o fi și mai bine. Cu tot cu metodologia de aplicare. Să fim noi primii!

Deci?


Mor cînd încep unii propoziția cu deci. Și ca să moară și alții, încep și eu. O dată-n viață!

Deci, așa cum ziceam în postul anterior, nu. Nu sunt de acord cu majoritatea dintre ei. Și ca minoritate vreau să fiu respectat, ocrotit, dacă se poate, chiar de lege. De ce nu? Dacă unii au dreptul ăsta, eu de ce nu l-aș avea?

Nu sunt de acord că omul sau mai bine zis oamenii nu se schimbă. Deci, se schimbă. Devenim mai buni sau mai răi, mai bătrîni, mai exigenți, mai neglijenți sau mai știu eu cum. Ca unii ce credem în Dumnezeu trebuie neapărat să credem că omul se poate schimba-n bine sau în rău. Unora le pare rău de ce-au făcut. Și Dumnezeu îi iartă. Asta ne spune că s-au schimbat. Sau invers.

În politică-i mai greu, dar foarte asemănător. Ne schimbăm sau ne acordăm și opțiunile. Îi criticăm pe unii și-i lăudăm pe alții. Răii și bunii. Cu toate că nu-i chiar așa de negru pe alb.

Și apoi ne luăm de cei ce-i votează pe unii și pe alții. Mai ieri am avut o discuție cu niște prieteni ce votează cu cutare și eu nu votez cu cutare. Ne-am antagonizat. De parcă nu eram destul pîn-acuma! Dar în esență ce descifrez în mentalitatea noastră este că dîpîdevedere politic nu ne schimbăm. Să ne ierte Dumnezeu!

Și să vorbim și despre cei ce-și fac cunoscute opțiunile politice în media. Poate cu mașina de propagandă. De exemplu să vorbim de Radu Beligan. Maestrul. Bătrînul. Actorul. Omul de succes. Omul pe cale de dispariție.

Îl susține pe Ponta. E criticat. Atacat. Mustrat. Blamat.

Deci, io zic că-i treaba lui! Nu pot să- schimb nici votul, nici trecutul, nici kilogramele sau profilul. Indiferent care ar fi ăla. Așa cum nu poate nimeni să-mi schimbe caracteristicile, performanțele și preferințele. Inclusiv cele sexuale. Că tot se face mare caz de astea! Deci, e treaba mea cu cine votez.

L-am văzut o singură dată laiv pe Beligan la teatru. Juca în Romulus cel mic. A fost mare. Mare, ce prostie! A fost MARE! A avut curaj. CURAJ! Era prin 80 și textul avea niște paralele perfecte la situația României și la persoana lui Ceaușescu. Trebuia să fii prost să nu-ți dai seama. Întreaga sala făcea Fiuuu! expirînd zgomotos cînd le-o trîntea cîte una de te uitai în sala să vezi de unde răsărea securistu să-l ia pe sus cu tot. Kit că era îmbrăcat în toga romană și se credea ultimul împărat.

Deci, pariez că nu era singurul spectacol la care se întîmpla asta. Așa ceva! Și a jucat ceva timp…

Dar azi nimeni nu mai pomenește de chestiile astea. Nici el.

Dar este atacat că ține cu Ponta. Să nu uităm că Radu Beligan este actor. Un mare actor. Joacă. Știe cum. Și e doar un actor. Chiar dacă este unul mare. Oare nu toți actorii au fost răsplătiți de regim? Nu toți au jucat teatru? Chiar și noi am jucat teatru. Deci?

sursa: http://www.constantablog.net/wp-content/uploads/2010/03/

 

De ce ne pare rău că are alte opțiuni decît noi? Că le-a făcut publice?

Deci, eu zic că oamenii se schimbă. Dar nu și în materie de opțiuni politice. Deci?

Să trăiești maestre!

Sondaj islam


sursa: http://www.islamreform.net/new-page-228.htm

Sunteți inteligenți. Că altfel nu mi-ați citi blogul! 🙂

Nu-i de mirare și nici o întîmplare că suntem împreună aici. Dar aș vrea să vă pun o întrebare ce mi se pare importantă. Asta dacă suntem capabili să facem abstracție de disputa cu Crislamul, ITPB, Miroslav Volf, Corneliu Constatineanu și contestatarii vehemenți sau timizi de aici și d-aiurea.

Intro: Pavel spune că neamurile se închină dracilor. Coranul, pretindea Mohamed i-a fost dat de îngerul Gabriel.

Ori îngerul nu putea face asta decît dacă s-a despărțit de Dumnezeul Vechiului Testament pentru că informațiile din VT și Coran se contrazic. Sau ăla n-a fost îngerul Gabriel.

ÎNTREBARE:

Lăsînd la o parte teologia trinității, revelația scrisă primită prin scriitorii Noului Testament de după Evanghelii pînă la Apocalipsă, ați fi dispuși ca și creștini ce puneți în practică revelația Bibliei să-i tratați pe mohamedani așa cum a făcut-o Isus, înțelegînd că au fost induși în eroare?

Dacă da, cum anume? Dacă nu, care ar fi motivele?

 

Islam și creștinism pe înțelesul nătîngilor (dummies)


sursa:http://orangeumar.blogspot.ro/2012_02_01_archive.html

Am aflat recent cu unii dintre indivizii ce au plecat să lupte anul trecut în Siria chipurile, pentru islam, aveau în bagaje cartea Islam for dummies, adică Islamul pe înțelesul nătîngilor cumpărată de pe Amazon. Mă întreb ce scria acolo de au intrat în depresie și s-au aruncat în aer!

Unul dintre intervievații Annei Nivat din Pakistan spunea că ăștia de se aruncă-n aer sunt școliți în licee, colegii și facultăți și că madrasele (școlile islamice) nu propagă așa ceva. Valabil pentru Ben Laden și indivizii din 11.09 de la turnuri. Dar același individ spune că el nu-i oprește elevii săi ce vor să meargă în Irak să se bată cu americanii. Aici m-a pierdut!

Ar trebui să scrie cineva o carte, sau mai multe, în același ton cu Islamul pe înțelesul nătîngilor, cum ar fi Christianity for dummies sau Creștinismul pe înțelesul nătîngilor.

Mai că m-aș angaja la așa ceva. Sau cel mai bine, o carte comună pe limba tuturor: Islam and Christianity for dummies. Adică Islam și creștinism pe înțelesul nătîngilor.

În același timp aș propune celor ce vor să se arunce în aer, fiind frustrați că nu pot să demonstreze logic superioritatea religiei lor, să nu mai omoare musulmani, creștini, evrei și atei sau oameni de alte religii, ci să consulte ghidul Islam and Christianity for dummies. Nu de alta, dar s-ar evita unele confuzii.

Poate și-ar da seama că ceea ce există în Occident și aiurea nu mai e de mult creștinism. E altceva.

Oare atunci ne-ar căuta pe noi, singurii și adevărații creștini?

O lume nebună, nebună, nebună…


sursa:http://stockfresh.com/image/691043/x-ray-brain-and-skeleton

Inițial titlul unei comedii americane din vremea adolescenței la care am rîs de mă dureau fălcile și credeam că mor alături de cel mai bun prieten al meu la cinema Mureșul din Arad. Actualmente titlul unei tragedii la scară mondială. Presa dă cu veștile rele ce se țin lanț și după cum filmele ce sunt axate pe frică țin mai mult afișul decît celelalte, știrile de genul acesta sunt mai citite.

În anii 60 bîntuiau războiele de eliberate, de independență, cele naționale împotriva puterilor colonialiste. Mai existau două mari direcții: capitaliștii imperialiști și chipurile, țările doritoare de pace, democrate și comuniste. Primii luptau pentru război și exploatare, ceilalți pentru pace și libertate. Și deodată hop și Cuba! Apoi trosc cu termonucleara lui Hrusciov de 530 de megatone în Novaia Zemlia.

Curent ieftin, transport ieftin, doctorii pe gratis, mîncare era, începusem să ne îmbrăcăm, să ne încălțăm, să locuim și din 64 să ieșim din pușcării. Mai era nevoie de butelii, în rest aveam de toate. Fotbal, motociclete, stațiuni balneoclimaterice de tratament, salvări, mașini de ridicat gunoiul, grădinițe, cămine, parcuri, măcelării, sport, cantine, ședințe. Nu ne interesa politica externă. Era a statului. Ca și noi, dar ce conta?

Apoi au venit inundațiile, cutremurul. Și criza comunismului.

Acum se omoară ăia prin Africa, prin Irak, Afganistan, Siria, Libia, Israel, Ucraina. Na, că s-a apropiat.

Transport scump, curent scump, mîncare scumpă, locuițe nexam, pușcării la tot pasul, fotbal nu mai avem, stațiuni, nici alea. Grădinițe nu ne mai trebuie. Nici parcuri. Cantine? Numai pentru săraci. Ședințe? De bloc. Politica externă? Cine-o face? Doctori? În Franța.

În rest lumea parcă e tot mai nebună. De legat, nu alta. Reîncepe războiul rece.

Oamenii sunt împușcați fără judecată. Bombardați fără discernămînt. Eliminați fără drept de apel. Oamenii au înnebunit. De bine? De rău? În numele cui? A unui oarecare dumnezeu ce trebuie proptit de arme. Orice religie spune că cel slab trebuie lăsat în pace sau apărat. Acum e pe dos.

Nu m-aș mira ca după cum se comportă să fie interzise toate religiile. Sau cineva să apese ca la șah pe cronometru: gata, s-a terminat. V-am răbdat destul. Valea! Și Pămîntul să fie fript. Scurt!

Trigger happy sau cum e să te ia gura pe dinainte…


sursa:http://skylanders.wikia.com/wiki/Trigger_Happy

Trigger happy înseamnă, în accepțiunea generală, cineva care apasă pe trăgaciul unei arme că-i place să tragă și dacă nu e cazul. Pe românește este echivalent cu se trage ca la nuntă. Adică mult, degeaba, inutil sau a prostu. În cazul de față, translatat la bloguri, Facebook și bineînțeles opinii personale, este vorba de gura sau tastatura ce ne ia pe dinainte și creierul e decuplat. Cazul și mai nefericit e cînd în ciuda dovezilor individul susține că e drept ceea ce e în mod clar strîmb. Nu pot să uit comentariul unui fost student, actualmente pastor baptist ce afișa ceva de genul s-ar putea ca Israelul să n-aibă dreptate, dar și așa părerea mea este că Israelul are dreptate. Și comentez eu acum: mai ales dacă sponsorii tăi sunt sioniști. Sunt rău!

De o vreme-ncoace s-au pornit unii pă net cu pistolu. Alții cu mitraliera. Și alții cu tunu. Cu katiușa. Ba kiar și cu Natașa. Nu s-au prins că Trigger Happy e un drac. Sau un demon. Sau un înger. Tot un drac!

O droaie de indivizi reacționează reflex, fără să gîndească. Alții, mai rău, gîndesc și reacționează tot așa. Și apasă pe trăgaci într-o fericire!

Situația seamănă cu perioada din 1990 pînă după primele alegeri, cînd majoritatea colegilor mei au votat cu FSN sau PSD. Îl iubeau pe Iliescu și-i urau pe Coposu, Brătianu și pe moșu cu papion. Ne contram la serviciu și mergeam bolnavi acasă. Unul dintre colegi obișnuia să spună în gura mare: gata, nu mai vă luați de cap că mîine iar ne spune Nădăban: V-am spus eu! Am rămas prieten cu toți.

Istoria, pasiunea mea, mă făcuse mai circumspect, analizînd la rece ceva ce o dată se petrecuse la cald. Apoi evenimentele din decembrie 89 ce le-am privit dinăuntru mă făcuseră sceptic cu privire la eradicarea ca prin minune a comunismului. Ca mostră în domeniu era o colegă credincioasă, tînără și sufletistă cu care puteam să mă iau de cap sistematic. La un moment dat propusese că dacă s-a dus securitatea să mergem acum să ne oferim voluntar ca informatori, noi cei corecți, neprihăniți și absolut noi în meserie. Pentru popor. De parcă nu tot așa începuse și Securitatea…

Două probleme inflamează mințile, tastaturile, ecranele și programele tip fotoșop: conflictul Israel-Gaza și presupusa introducere a crislamului în România pe sub ușa ITP-ului din București.

Găsesc interesant faptul că cele două conflicte sunt polarizate nu în patru comunități pro și contra, cum ar fii normal, ci doar în două. Suspect, nu? Cei ce sunt împotriva crislamului sunt și de partea Israelului, iar cei ce sunt echilibrați și nu sunt de partea crislamului, nici de partea Gazei, ci vor doar să tempereze apele, echilibrînd informația (că nu se duc voluntari în Gaza, nu trimit bani Hamasului și nici nu au deschis filiale ale crislamului, aici sau în America) sunt făcuți albie de porci, trădători, vînduți, eretici, orbi, rătăciți, filistini și alte nații de mult apuse, dar eradicate de poporul lui Dumnezeu (indiferent cine o fi ăla).

Și eu am fost făcut în fel și chip, dar cum știu că omul spune multe și după aia regretă, îl las să creadă că are dreptate, cam cum se întîmplă și cu Zidul Plîngerii. Ce poate zidul să facă? Stă și îndură. Că deasupra zidului e un înger.

Și sunt făcuți așa de cei mai vocali, mai aprigi trăgători ce cred că prin acuzele ce le aduc părții opuse fac o treabă bună pentru Dumnezeu. Și mai cred ceva cu sfințenie: că aruncînd o găleată (sau mai multe) de zoaie în capul părții adverse, sunt cei mai, singurii și autenticii creștini, cei pe care Dumnezeu nu numai că-i iubește la nebunie (iartă-mă Doamne!), ci că vor avea o viață numai puf, parfum și succesuri. (sic!)

Păi, e normal! Mecanismele ce acționează în cazuri din astea, se numesc, pe limba laică, disonanța cognitivă și raționalizarea. Vă las să scotociți pe goagle ce e fiecare ca să discutăm la comentarii. Un singur lucru este cert: Biblia e plină de așa ceva. Viața e plină de așa ceva. Numai moartea nu. Pentru că sunt două mecanisme lăsate de Dumnezeu ce ne ajută să supraviețuim. Cine nu le are înnebunește, e sociopat, violent sau fîfîfî stresat. Sau ambele trei.

Deci mă bucur că n-am strigat, n-am făcut pe unu sau pe altu în fel și chip, nu am strigat nume (did not call names) și că în genere nu am nimic să-mi reproșez. În genere am spus, nu în special. Că nu-s perfect ca voi!

Și dacă nu vă place, mutați postu, dați back, dați cu ciocanu-n ecran sau faceți ce-a făcut tata. În rest putem rămîne prieteni. Mai ales dacă puneți piedica un pic la gîndirea stereotipistă, la aia cu clișee, cu alb-negru pronunțat și la aia de tip turmă. Căci este scris: Desteaptate tu care dormi, si Hristos te va lumina. Este Trigger Happy un demon sau e trimisul Domnului să dea unii și altele cu mitragloanța? Mi se pare interesant că demonul ăsta se adresează și are succes doar la cei cu IQ-ul micuț. Astea două sunt asociate. Ciudat, nu? Iar?

Mulțumesc, la fel! Sper să nu vă ia gura pe dinainte!

Minciuni și… minciuni


sursa:http://spottedcouchartcrimeblog.com/2014/03/20/pinocchio-law-keeps-jeffrey-havard-on-death-row-despite-his-innocence/

Unul dintre primele lucruri pe care un nou-născut le face este să mintă. Întrebați mamele. De unde i se trage? Să nu spun de unde…

Dac-ar fi să luăm literal, minciuna se trage din rai. Acolo a apărut după știința noastră. Autorul ei a fost șarpele în VT, Diavolul sau Satana în NT. Cine zice că teologia nu evoluează? Nu știu dacă șarpele a fost eliminat din rai, dar cine a fost înșelat de minciuna lui a fost. Ciudat, nu? M-aș fi așteptat ca șarpele ăla să fie înțepat, călcat pe coadă, belit de viu sau de mort. Cînd colo, nu! El este blestemat să se tîrască pe pămînt. Știa Darwin ce știa! Apropo, pe la noi pe aici este sau era o firmă mortuală Ciau Darwin! Glumeții!!!

Nu am ambiția, cu toate că poate ar trebui, să fac o istorie a minciunii, dar pot să afirm că o astfel de istorie ar fi mult mai interesantă decît istoria adevărului ce pare perimată. Nu degeaba a prins minciuna și-n rai! Și să nu uităm că-n ultima carte din Biblie minciunile și mincinoșii proliferează la dimensiuni globale. Noroc că sunt sancționați.

Cel mai bine ar fi să începem cu un sondaj: care credeți că a fost cea mai mare minciună a tuturor timpurilor? Nu vă dau sugestii.

Minciuni sunt și miturile. Sau mitul este o minciună mai academică… sau legendară. De exemplu că Mihai Viteazul a făcut pentru prima dată România, cu circa 250 de ani înainte de a exista. Că românii sunt viteji, buni fotbaliști, foarte deștepți și toleranți nevoie mare. Să-mi moară mie mama!

Minciunile comuniste, minciunile capitaliste, minciunile umaniste, liberale, creștine, islamice, hinduse, rusești, nemțești, englezești, americane, sovietice, ungurești, oltenești, ardelenești și minciunele de-ți vine să le-nghiți pe nemestecate!

Îmi aduc aminte mincinile cu depășirea planului, a cincinalului, a livrărilor la export. Apoi minciunile cu vremea: din cauza zăpezii era interzis să folosești autoturismul personal. Te uitai dimineața pe fereastră și sperai să ai un Crăciun alb, cînd colo, abia de aveai parte de o rahitică zăpadă a mieilor.

De cît de bine o duceam dădeau buzna ăia din vest peste noi și nu-i puteau opri la graniță și intrau ilegal. Nu! Asta nici ei n-au crezut-o!

Alta: Ceaușescu era cel mai iubit fiu al poporului. Serios? Scria pe toate gardurile, se spunea pe toate ecranele și pe toate posturile naționale de radio. Acum îl regretă. Asta-i adevărat! Cine știe, poate nu era o minciună atît de mare!

Tovarășa era savant de renume mondial. Deci nu numai savant, ci de renume mondial!!! Cu două clase primare nici nu e de mirare. Chiar trebuia să ai ceva în tărtăcuță să ajungi așa sus. O invidia și Einstein. O adevărată minune – de minciună. Chiar.

Apoi visul de aur al întregii omeniri: comunismul. Și capitaliștii visau cu el, dar aveau coșmaruri. Acum a ajuns și America în comunism și sunt nemulțumiți că s-a întors din drum China. Păi nu americanii i-au pus?

Alte minciuni de prin anii 60: că în anii 70 electricitatea va fi gratis. Poate dacă fiecare familie avea o singură cameră și un bec de 40 de wați. Între timp ne-a crescut nivelul de trai. Nu-i minciună. Mai țineți minte poza din cartea de istorie sau ce, în care pe ogor apărea un ditamai tractor pe șenile cu fir electric deasupra? Agricultură ultramodernă electrificată. Cam idealiști băieții ăștia. Prea idealiști. Prea ca la țară!

sursa:

Nu-i ăsta, dar asta-i ideea.

Minciuni capitaliste? Cel mai bun capital e omul… Sau colonizarea pentru răspîndirea civilizației. Sau dreptul la libera circulație. Sau asigurările de viață. Cîte vrei.

Alte propuneri?

DDT-ul, puricii, păduchii și țînțarii


sursa: http://www.pbs.org/moyers/journal/09212007/profile2.html

Pe vremea bunicilor, adică prin anii 60 exista un singur insecticid. Extrem de eficient. DDT. Sau diclordifeniltricloretan. Paul Hermann Müller a luat pentru el premiul Nobel. Se punea DDT peste tot. Doar că mai tîrziu s-a constatat că era nociv și a fost interzis prin Convenția de la Stockholm din 2001.

Cu DDT se dădea și pe oameni ca să scape de purici și păduchi. Mamă, ce mureau ăia!

Oare cum ar fi să dai cu DDT printre puricii, păduchii și țînțarii internetului?

Identitatea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…


sursa: http://typewriterheaven.blogspot.ro/2011/07/liberte-egalite-fraternite.html

Voiam să postez chestia asta de 14 iulie, dar mai bine m-am uitat la paradă. Apoi m-am dus la hotel. Dar n-am uitat-o. Tardiv, cu dedicație de 14 iulie, ziua căderii Bastiliei și ziua națională a Franței.

Angoasele unui viitor incert ne dau tîrcoale: noua ordine mondială, iluminati, lojele masonice, familiile regale ale Europei, anticristul ce apare, ordinarea femeilor, căsătorirea homosexualilor, etc.  Dar într-un viitor sumbru pe unii îi interesează Revoluția Franceză și efectele sale asupra bisericii. Nimeni nu tratează subiecte ca noaptea Sf Bartolomeu, înarmarea protestanților francezi și participarea lor la luptele pentru putere, Războiul de 30 de ani. Poate ar fi mai instructiv, dar nu atît de ușor de înghițit și nici atît de înfricoșător pentru că n-are legătură cu viitorul, ci doar cu trecutul.

Mulți evanghelici, în special cei de dreapta, au impresia că 14 iulie, ziua în care a căzut Bastilia, este începutul domniei ateismului, a revoluțiilor anti-creștine și a regimurilor dictatoriale sîngeroase. Nu e chiar așa de simplu.

În ciuda faptului că unii istorici catolici francezi menționează efectele benefice ale revoluției asupra Bisericii Catolice, pe care a readus-o la chemarea și misiunea ei inițială, în general evanghelicii caracterizează evenimentul ca o fiind o catastrofă. Mi se pare interesant că de data aceasta evanghelicii simpatizează cu catolicii, ba mai mult, cu toate că unii dintre ei pretind că mîntuirea nu se găsește decît în denominația lor și numai în a lor, iau apărarea Bisericii Romano-Catolice. Dar nu iau în considerare că slăbirea bisericii catolice a dus la dezvoltarea bisericii protestante ce nu era percepută ca o amenințare la adresa statului revoluționar și naționalist. Și culmea, evanghelici ca aceștia pretind că papa este anticristul. Păi cum se-mpacă apărarea Bisericii Romano-Catolice cu afirmația papa este anticristul?

Vorbind de Revoluția Franceză trebuie să amintim sloganul ce dăinuie și azi pe frontispiciul primăriilor din Franța: Liberté, Egalité, Fraternité, cu mențiunea că el a fost unul dintre multe altele și că s-a instituționalizat la finele secolului XIX, deci după 100 de ani. De menționat că Robespierre mai adăugase și Proprieté la ciorna Declarației din 1793. Deci nu era chiar așa de comunist cum l-au făcut mai tîrziu alții.

Revoluția și-a răspîndit ideologia și sloganul. Ar fi oare eronat să tragem concluzia că fraternitatea, egalitatea și libertatea pot fi încapsulate într-un singur cuvînt? De exemplu dragoste. Cum de n-au murit creștinii pentru un asemenea slogan? De ce biserica a ajuns atît de coruptă, de bogată, de imorală și de nepăsătoare la soarta omul de rînd? Vedem că Luther spune că atunci cînd biserica nu se poate reforma singură trebuie reformată de cei ce au puterea să o facă, adică de magistrați. Din această cauză reforma lui Luther s-a numit magisterială. Era clar la 1789 că imposibilitatea reformării Bisericii Romano-Catolice din Franța și menținerea unui regim nepopular va duce la o explozie socială. Explozia socială a fost exploatată de oportuniști, luptele pentru putere fiind extrem de sîngeroase pînă cînd ajunge Napoleon la putere. Apoi începe Imperiul.

Și revin pentru că în general creștinii evanghelici sunt regaliști sau monarhiști. Cum se împacă monarhia divină, adică cea de sus, cu cea de jos? Zicea mai de mult Frederick cel Mare că sufletele supușilor săi aparțin lui Dumnezeu, dar trupurile acestora îi aparțin lui, așa că creștinii pot fi buni soldați. Nimic mai greșit. Poate de aia nemții au iscat două războaie cum n-au mai fost.

Deci, identitatea noastră politică, adică anti-revoluționari sau contra-revoluționari și monarhiști se împacă cu identitatea noastră spirituală? Atîta cît a mai rămas…

 

Ce contează o literă? Îți tai capu mă ereticule!


sursa:http://www.centerforinquiry.net/blogs/entry/4_23_13/

După ce creștinismul a fost legalizat în Imperiul Roman creștinii au început să-și taie capetele pentru o literă. Vezi afacerea cu homoousios. De aceea nu mă mai mir că de-a lungul timpului s-au lichidat pe subiecte ca: botez, mîntuire, iad, purgatoriu, predestinare, Duhul Sfînt, cina Domnului, bărbi, celibat, post, liturghie, canon, monahism, capul bisericii pe pămînt, separarea bisericii de stat și alte cîteva sute de subiecte.

De ce m-aș mira că acum ne zburăm capetele, e drept mai mult metaforic, pe bănuieli, pe interpretări ale unor versete, ne ce am gîndit sau nu am gîndit, dar puteam gîndi. Suntem în mare parte tributari literei. Albului și negrului. Istoriei. Dogmaticii. Bănuielilor. Trădărilor. Dezertărilor și revenirilor. Rugurilor și bibliotecilor dacă nu incendiate, cel puțin încuiate. Al acuzațiilor de tot felul și al liderilor de tot felul. De la papi și anti-papi, de la episcopi, diaconi, diaconițe și prezbiteri, la comitete și sinoade mai mult sau mai puțin ecumenice.

Ne-am luat titluri, ne-am asumat roluri, ne-am desemnat responsabilități. Cine cui? L-am lăsat pe Dumnezeu pe tușă după ce i-am arătat cartonașul galben. Nu s-a potolit și la al doilea l-a văzut pe cel roșu. Cel ca sîngele lui Hristos. Dar oare acum nu jucăm cu un Jucător în minus pe teren? Sau pe Terra…

Oare cel ce era declarat eretic sau apostat nu gîndea despre cei ce l-au categorisit că aceștia erau de fapt adevărații eretici? Ca urmare toți creștinii erau eretici. Așa cum Noll parcă îi declară catolici pe luterani și devianți pe catolici. Și rînd pe rînd cei ce au ieșit dintr-o comunitate sau alta au fost declarați rătăciți, îndrăciți, nebuni, și așa mai departe. După cum și cei ce au rămas au fost etichetați pe măsură de cei ce au plecat. Unde-o fi adevărul? Adevărul e doar unul, așa că e greu de afirmat fără să o iei pe cocoașă!

În prezent e mult mai comod să ne scoatem ochii unii altora. Să ne învinețim fluierele picioarelor. Sau să ne scuipăm. Sau să ne urechiăm. De ce nu? În ziua de azi doar islamiștii și ucrainienii rusofoni impun adevărul cu acaemul. La nevoie cu legea lui Putin și cu sharia. Începe să conteze din nou o literă. Începe să conteze dacă ești eretic sau apostat. Se închide cercul sau doar se întunecă mintea? Mintea cui?

Dar pentru noi, de fapt pentru unii dintre noi, cei aleși, e mult mai benefic, mai fin și mai manierat să facem ceea ce numim politică bisericească. Adică să ne punem în practică planurile de parc-am fi Dumnezeu. Cum care Dumnezeu? De data asta e ceva fără echivoc: nu vorbim de Allah frate! E ăsta, al nostru. E politică cu p mare! E masculină, e duhovnicească pînă-n prăsele. E pusă deoparte. E ceva sfînt. Intangibil. Ca și cei ce o practică.

Aveți grijă!

Cîrdași și cîrdășii


sursa: http://kurivaim1.blogspot.ro/2013/07/how-to-run-scarface.html

Ei da, am inventat un cuvînt nou: cîrdași, adică cei ce se întovărășesc în cîrdășii. În alt domeniu, cel politic, se spune altcumva. Cúmetrii și cumetrii.

N-am apucat să-mi spun părerea la bizideiul lui Moise Guran din 3 iunie anul curent. Era vorba despre cîrdășia unor cîrdași autohtoni un pic mai religioși, mai spioni, mai esență de Departamentul Cultelor de tristă și pentru unii de pioasă amintire. Vivat națiune!

Scandalul a izbucnit în urma indicațiilor trasate pe internet de inspectoratul școlar ca profii de religie ortodoxă să raporteze mai sus date referitoare la cultele neoprotestante, la familiile eterodoxe și alte cîteva de acest gen. Probabil că asemenea rapoarte n-ar fi fost sesizate sau catalogate ca deplasate dacă ele s-ar fi comunicat/cerut pe canalele bisericești. Dar așa senzația este că biserica a încălecat statul și că vorba domnului tovarăș Iliescu de prin 1991, eram în fața unei lovituri de stat legionare. Mai trebuia să apară pe post reporterul de serviciu de la defuncta emisiune De strajă Patriei și o puneam de-o intervenție filo-rusă… Crimea la noi acasă.

Totul a pornit de la ora și dascălul de religie ortodoxă. De ce ne-o fi trebuind așa ceva? Simplu. Avem nevoie de cetățeni cu frica lui Dumnezeu înmagazinată în cei 2000 de ani de cînd bădița Andrei a descălecat prin părțile noastre să ne aducă la buna și adevărata credință. Să mă ierte cei ce nu sunt de acord cu istoriografia creștină…

Guran dezbătea bine, sesiza bine, închidea microfoanele cînd trebuia. Multă lume supărată. Excepție doamna din Oradea ce-și lăsa fiica să meargă la ora de religie ortodoxă cu toate că era catolică. Ecumenism local! Bravo Moise! De data asta ai ridicat un mare semn de întrebare și ai promis (nu uita!) că vei reveni. Așteptăm să sărim pe mobile!

Cam ce voiam să spun, dincolo de chestia cu binecuvîntarea bisericii asupra dascălilor de religie (Asta oricum trebuia primită. Unii zic că și menținută. E un rău necesar! 🙂

După părerea mea, ne confruntăm (ca de atîtea ori, ca în atîtea domenii) de o eroare de sistem. Iar sistemu, bată-l vina!

La orele de religie (valabil la orice denominație), nu se face religie, se face catehizare! Adică nu se învață ce este și cu ce se mănîncă religia, ci se bate monedă pe credința declarată a școlarului. Dacă familia școlarului este ortodoxă, el este catehizat de un preot sau dascăl ortodox. Dacă este penticostal, baptist sau catolic de unul penticostal, baptist sau catolic. Ca nu cumva să se piardă într-o altă religie. Parc-am fi în Israelul secolului VII nainte de Hristos!

Soluția pentru a ieși din acest cerc vicios, ce îndeamnă la spionaj, abuz și ilegalitate: să se studieze religie, adică orice religie, cu un profesor de religie laic fără să fie binecuvîntat, fără să ne departă clasa în oi și capre, în ortodocși și eterodocși. Habar n-are statul ce pierde pentru că cetățenii săi sunt despărțiți arbitrar de cîte un fals lider spiritual în de-a dreapta și de-a stînga Împăratului ce va veni să judece lumea. Nu de alta, dar pînă la prevestita judecată vor veni altele mai stringente. Poate va veni judecata Rusiei, poate a Ucrainei sau poate va veni judecata Uniunii.

În toate trebuie să fim oameni, cetățeni, uniți (cum zice religia unică) și să lăsăm la o parte deosebirile religioase pentru care atîția se omoară. În rest este vorba de relația stat-biserică și ce este biserica în România. Despre asta altă dată.

Multiculturalismul, rața de pe varza noastră…


sursa: http://lparchive.org/King-of-Dragon-Pass/Update%20458/

marinelblaj comentariu la

Multiculturalismul – greșeala calului troian ? http://barzilaiendan.wordpress.com/2014/06/12/multiculturalismul-greseala-calului-troian/

Îmi pare rău că nu am timpul necesar să traduc articolul. Am, totuşi, câteva întrebări: multiculturalismul se referă doar la islam? Când importăm şi încercăm să adaptăm/adoptăm tot felul de aiureli care “prind” în alte culturi, dar fac rău în cultura noastră (în speţă cea creştină), nu e tot acelaşi risc (într-o mai mare sau mai mică măsură)?
Noi n-avem “caii noştri troieni” asupra cărora tot încercăm să atenţionăm? Aşteptăm articole similare peste câţiva ani din partea liderilor evanghelici? Şi nu sunt întrebări retorice…

Încerc să răspund pe limba mea la comentariul făcut de Marinel Blaj. Nu am pretenția că este singurul răspuns posibil, și este un răspuns neacademic, după ureche. Am să împart răspunsul meu în două posturi, datorită complexității problemei. La prima vedere, sec, se poate răspunde că MB deja spune că importurile sunt aiureli, fac rău și că există un risc cultural datorită cailor troieni. Eu aș mai întreba, în ce context se pune întrebarea, cel românesc? Apoi ce implică reacția creștină și despre ce nivel se vorbește: personal, cultic, decizional? Este vorba de o amenințare generală și avem capacitatea de a decide noi ceva la nivel macro? Last but not least, de unde ne luăm muniție împotriva multiculturalismului, din Bilbie, din istoria națională, din teologia populară sau din Legămîntul de la Laussane? Asta ca să vă dați seama că lucrurile nu pot fi tranșate prea simplu.

Plecăm de la premisa că suntem creștini de facturi diferite, că de la vremea apariției sale creștinismul s-a dezvoltat și a excelat ințial într-o cultură omogenă, dar în același timp diversă. Un scriitor american spunea că deși romanii i-au cucerit cu forța armelor pe greci, aceștia i-au cucerit cu cultura lor, o afirmație pînă la un punct valabilă. Să nu uităm că limba greacă era lingua franca, cam ca engleza secolului XXI. Deși creștinismul a luat-o și spre est, în Asia, impactul major l-a avut în vestul Europei, și pînă la extiderea islamului în Africa de Nord. Lumea romană a devenit creștină sau privit din altă perspectivă creștinismul a devenit roman și apoi bizantin.

A urmat migrațiunea popoarelor, haosul, stabilizarea, extinderea islamului și apoi apariția statelor naționale, în contextul în care existau numai doi poli importanți ai creștinătății: Roma și Constantinopol, devenit Istambul. Apariția Celei de-a treia Romă, Moscova și a protestantismului a dus încă o dată la schimbări majore de lungă durată. Redesenarea dominației marilor puteri și conflictele dintre acestea au consemnat o situație culturală oarecum stabilă la finele Primului Război mondial, adică prin 1918. Declanșarea MRSO și bolșevizarea, invazia japoneză a Chinei și apoi dezvoltarea nazismului au creat premisele pentru declanșarea Celui de-al doilea război mondial cu consecințele de rigoare.

În cei 2000 de ani de existență creștinismul a trecut din faza de sectă într-o societate neutră, la o religie independentă într-o societate ostilă, ca mai apoi să devină religia celui mai puternic imperiu existent, și a celui mai longeviv imperiu. Apoi s-a fărîmițat, căpătînd lent unele nuanțe naționale. Cea mai mare amenințare a fost islamul, o religie ce venea la pachet în Europa cu o cultură diferită. Dar să nu uităm că islamul s-a extins și în Africa și în Asia. Taj Mahalul este rezultatul influenței islamice a mogulilor în India. Palatele maorilor din Granada, la fel.

Cînd islamul era puternic nu a avut nevoie de cai troieni. Se impunea cu sabia sau cu tunul. Știm ce a însemnat islamul în Țara Românească, Moldova și Serbia. Dar puțini știu ce a însemnat islamul în Transilvania, unde după bătălia de la Mohacs, din 1526 a putut să se dezvolte aproape fără probleme protestantismul. Chiar și cel românesc. Transilvania devenise principat autonom în Imperiul Otoman.

Sărind în secolul XX ne aducem aminte că demografia negativă și nevoia de brațe ieftine de muncă din țările occidentale i-a determinat pe politicieni să accepte imigrația populației din fostele imperii coloniale, după prăbușirea acestora (cel francez, belgian, britanic). S-a deschis o ușă ce nu a mai putut fi închisă, avînd în vedere că lumea occidentală a decis să primească și refugiați politici sau de altă natură. Alte religii, alte rase de oameni, alte culturi s-au instalat în Europa, dar și în SUA și Canada. Motivele umanitare, interesele financiare și nu numai au făcut ca lumea să se schimbe și să fie mai diversă. Să nu uităm aici că marile puteri au susținut pînă la un punct comerțul cu sclavi, dar să nu uităm că și creștinii erau sclavi pînă la eliminarea fizică a sultanatelor din Africa de Nord. Negrii, galbeni, roșii sau albi erau mînați de religie sau de bani. Sau de amîndouă.

Ca atare, nu se poate răspunde simplu la o problemă atît de complexă.

Drept urmare, ar trebui o analiză a mediului creștin unde multiculturalismul devine o problemă. De ce este o problemă? Care este factorul ce o determină: statul, presiuni exterioare, evenimente neprevăzute? Și o întrebare mai dureroasă: Oare nu cumva multiculturalismul este perceput ca o problemă/amenințare pentru că creștinismul a scăzut ca importanță, impact, influență? Vorbim de o societate tot mai seculară, în contextul în care în ciuda practicilor creștine (sărbători, conferințe, procesiuni, educație, legi, etc) societatea și-a lepădat etosul creștin și s-a transformat într-o societate mercantilă lipsită de etica creștină, de valorile creștine și on the top, are lideri ce mimează creștinismul?

Fine del primo tempo.

Explicația titlului: mie mi se pare că în țara noastră creștinismul este varză. Ca urmare, nu mai e nevoie de un cal troian, ci de o rață!

Un cititor întreabă: E păcat să dai o identitate anonimă și un mail fals pe net?


sursa: http://politicalhumor.about.com/library/images/bltalibantarget.htm

În ultimul timp simt că am de-a face cu unii cititori mai zeloși. Dincolo de comicul situației, dar mai ales din această cauză, mă simt nevoit să deschid o nouă categorie mai amplă. Se va numi Din ciclul Un taliban întreabă, ecoul îi răspunde: Privitivism, păstrugă, ștanță!

Glumeam desigur!

Sper să nu-mi pierd cititorii pentru care fac și chimioterapie dacă trebuie. Apropo, dacă nu scriu o săptămînă, să nu credeți că fac post de blog. Sunt doar la spital. Nu vă spun la care să nu mă invadați. Da, judecata de sus m-a ajuns. Dar spre mîhnirea unora, însăși președintele cultului penticostal din România se roagă pentru mine. Prin urmare sunt ca și vindecat…

Nu, vă dezamăgesc, nu sunt penticostal. Nu mă calific. Dar unii penticostali afirmă că sunt mai penticostal ca unii penticostali.

Deci, revenind la subiect, dacă tot îmi scriu unii ce mă-njură, mă afurisesc și mă demonizează, să facem un pic de teologie.

Este bine, rău, drept, creștinește, biblic sau nou-testamentar să comentezi pe net, dar să-ți asumi o identitate falsă, anonimă și să dai și o adresă de mail falsă?

Biblia tace la acest tip de întrebare, pe simplu motiv că Internetul, la fel ca și campionatul mondial de fotbal, nu se inventase în acea vreme. Hmmm…

Ceea ce mă face să răspund punînd o altă întrebare: este posibil ca cineva să ajungă-n iad pe simplu motiv că a înjurat pe net, apoi a mințit pe net, dar și-a cerut iertare, dar cu toate că Isus i-a iertat păcatul, Internetul nu i-a șters comentariul, ci este acolo pentru foarte mult timp?

Deci omul a realizat că a păcătuit, i-a părut rău și și-a cerut iertare de la divinitatea ce a promis că-i va ierta toate păcatele. Chiar făcute cu știință. Mie mi se pare că intrăm într-o teologie a faptelor bune ce le compensează pe cele rele. Adică, cum să nu fie iertat, el care l-a tras de atenție pe liberalul, necredinciosul, dezertorul și spurcatu ăla ce a scris erezii? Mda.

Baiul e că dacă sîngele Domnului șterge actul păcatului în sine, mai rămîne ștergerea comentariului cu pricina, a mailului fals (deci minciună) și asta nu se poate decît cu acceptul celui ce administrează pagina de webb respectivă. Dacă vreți un pic de teologie istorică, situația, chiar dacă n-are dramatismul trecutului, se încadrează la dorința supraviețuitorilor persecuțiilor din Africa în epoca lui Ciprian (nu Terinte!!!) ca ei în persoană să certifice pocăința celor ce au predat Scripturile autorităților romane sau au abjurat. Sentimentalisme, ce mai!

Dar în prezent, pînă nu iei legătura cu mai-știu-eu-cine-ce-deține-dreptul-de-ștergere, ești un păcătos pentru orice cititor mai conservator, chiar dacă Isus te-a iertat. Comentariul tău belicos, mincinos și aparent anonim (ce consemnează aipiul tău) este tot acolo. Dur!

Sau dacă ești mai insistent, faci rost de un hecăr, spargi saitul, ștergi comentariile cu pricina și ești ca nou! Doar că acum ai probleme cu LEGEA! Ca să mă exprim așa, pe înțelesul tuturor, ușa harului s-a-nchis! Ai picat din lac în puț! Era să scriu altceva!

Ca urmare, eu zic că, dacă ești un creștin sensibil și ai făcut o greșeală mizînd pe anonimatul demersului tău, fă bine, mai scrie un coment, asumă-ți identitatea ce se poate verifica, cere-ți iertare și cere să fie șters comentariul cu pricina. S-au mai văzut cazuri! Dacă nu o faci ești fricos și mincinos.

Ca să nu spună cititorul că sunt rău îl rog să-și deschidă Biblia la pagina 1222 și 1223 și să se uite cu atenție la versetele 8 respectiv 15. Și să tragă concluziile ținînd seama că Internetul nici nu iartă, nici nu uită.

Pace!

Note teologice de subsol (2)


sursa: http://scottpaeth.typepad.com/main/2014/05/the-barth-that-failed.html (merită citit articolul!)

Fără să reiau premisele primei mele note teologice de subsol aș mai adăuga ceva ce la noi în general nu se știe și ca atare se fac afirmații (puțin spus!) hazardate. Unul dintre foștii mei profesori, o somitate în materie și un geniu în gîndire, afirma într-un spațiu restrîns, dar avizat, următorul lucru:

Avusese ocazia să fie prezent la decizii importante (altele decît exmatricularea vreunui student rebel, alegerea culorii perdelelor de la ferestrele uniunii :-)). Erau prezente somități ale teologiei din întregul spectru evanghelic. A fost surprins să constate două lucruri.

Primul: atunci cînd deciziile implicau o deviație așa-zis liberală, spre surprinderea sa, unii teologi considerați liberali votau pentru o rezolvare evanghelică conservatoare.

Al doilea: între scrisul unui teolog catalogat ca liberal și predicarea sa exista o mare diferență, în sensul că predicarea nu devia de la conținutul evangheliei.

Aceste două enunțuri mi se par de bun augur, mai ales acum cînd Internetul este bîntuit de tot felul de demoni mai mult sau mai puțin personali, ce par să excludă (cine citește să-nțeleagă!) mai degrabă decît să îmbrățișeze frații.

Ca atare, melițele unor internauți de origine română marcați de liberalismul inexistent în teologia românească ar trebui să se oprească, cel puțin din considerente tactice: se fac de rîs. În România n-a existat și nu există pericolul teologiei liberale. Acest pericol a fost inventat (se știe de cine) pentru a plăti polițe.

Revenind la promisiunea din postul anterior, adică 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog, aș mai adăuga:

Dacă cineva (cu excepția ortodocșilor ce nu-l agrează deloc) îl citește cel puțin pe Augustin, va observa, dacă este dotat cu un minim de aparat critic, că acesta are, să zicem așa, o teologie de început, una de mijloc și alta, mai coaptă, de final. Nu degeaba a scris Retractări. Atenție, Augustin este cel mai prost citat, atît de către dușmanii săi, cît de către partizanii teologiei sale. Fie ei catolici, luterani, ortodocși sau ce or fi. Teologi de toate culorile, credințele și denominațiile îl citează pro și contra. Este Augustin atît de bun? sau atît de rău? Da. Și nu.

Trebuie menționat, și asta știe cam orice student la teologie dintr-o școală mai acătării, că gîndirea teologică a lui Augustin a evoluat. Eu cred că a fost ceva normal. Și că încă mai este. Cînd ști mai puține lucruri faci anumite afirmații. Cînd ești tînăr spui un lucru. Dar cînd ajungi să ai cunoștiințe mai largi, mai vaste, ți se pare că ce gîndeai în urmă cu ceva timp era limitat, îngust sau poate chiar derizoriu. Și ai curajul să afirmi altceva. Ai evoluat. Ești mai bun. Ești mai matur. Teologia ta este mai adîncă.

Dacă iau un exemplu din alt domeniu, se putea spune în secolul XVIII că fizica lui Newton este extraordinară. Dar în secolul XX s-a trecut la fizica cuantică. Nimeni nu o să moară de dragul lui Newton în secolul XXI, nu? Dar nici nu spunem că Newton n-a știut ce spune.

Cam tot așa în teologie. Origen a spus ceva. A fost contestat. I s-au ars oasele. Dar teologia a mers mai departe. Acum papa zice că vrea să dea voie preoților catolici să se căsătorească. Implică un adevăr văzut de toți, dar Biserica Catolică a staționat în gîndire în acest domeniu. Dar, ce bine că își schimbă canoanele. Eu mă întreb cum de unele culte moderne, cu manifestări biblice nu evoluează mai rapid dacă pînă și catolicii o fac… Dar nu despre asta vorbim.

Un alt exemplu ar fi Calvin. Nici nu s-a terminat Conciliul de la Trent că el l-a atacat. Hilar! Dar trebuie menționat că între prima și ultima ediție a Instituțiilor/Institutelor între 1536 și 1559există deosebiri. Asta și numai dacă luăm în considerare numărul de pagini.

În ceea ce privește teologia, teologul, ce crede și ce scrie el, și aici există o mare diferență între România și restul  lumii. Plecăm bineînțeles de la premisa autohtonă că mentalitatea românească pretinde că noi am pus coada la prună. Mi se pare însă straniu că aceiași români, vajnici apărători ai credinței strămoșești (de orice factură-o fi ea) fac abstracție de cinste și adevăr atunci cînd sunt în joc interesele materiale proprii, ale cultului sau cînd s-ar putea șifona fața vreunui fariseu renumit.

Deci același teolog poate gîndi una și scrie alta. Și eu am fost uimit de așa ceva, dar am suportat șocul și l-am acceptat. A fost și pentru mine o surpriză. Dar un teolog, la fel ca un polițist investigator sau un filosof pune întrebări imposibile la care tot el încearcă să răspundă sau le cere altora să răspundă. De aceea teologia este și o artă, un joc ce se joacă după anumite reguli la care cei neinițiați nu sunt invitați. Lumea doctorilor în ceva, sau mai bine spus comunitatea academică, are unele reguli stricte și nu poți să dai buzna, să spargi ușa sau să intri pe fereastră. Nu eu le-am inventat. Eu a trebuit să le respect. Și le voi respecta. Dar în același timp pot să scriu în așa fel încît să nu sughițe nimeni cînd mă citește și nici să nu împrumute de la profu de la patru dicționarul de termeni teologici.

Ca urmare, teologii scriu cărți ca să arate cum pot să gîndească, nu care este credința lor. Diferența se vede în ceea ce fac ei. Adică, pe limba tuturor, practica bate teoria. Sau viața bate teologia. De aia doctorul Sweitzer a deschis un spital în Congo. De aia Martin Luther King a luptat împotriva rasismului. Și a fost lichidat. Convingerile lor aplicate în practică le-au depășit teologia catalogată la colțul străzii drept liberală. De aia Karl Barth a militat împotriva regimului nazist.

Vorbind de Barth, îmi aduc aminte cu durere că la una dintre discuțiile accidentale de pe holurile LBC-ului anilor 90 doi din colegii mei români, unul cu înalte poziții în cult, au șters parchetul cu el, scoțîndu-l automat din lumea drepților morți întru Hristos pe motiv că-i liberal. Liberal-liberal, dar eu i-aș fi pupat mîna! Acum să vedeți că nu mă mai spală toată apa Iordanului că am făcut această afirmație… Îmi asum riscul.

Domnilor, teologia e ceva. Teolog nu-i oricine. Și gata.

sursa: Karl Barth 🙂

Minciuni pocăiești


sursa:http://www.funandmusic.biz/funny-pic-mary-poppins.htm

Vă anunț cu bucurie că pocăiții de peste baltă au început să înșire minciuni tipice. Ei nu numai că știu cine sunt, ci și ce gîndesc. Mai ales ce nu mi-a trecut niciodată prin cap. Un exemplu elocvent, dar în același timp jalnic este postat pe http://armoniamagazineusa.com/2014/06/12/un-nume/ ce spune cam așa:

„Însă, din preaplinul de sine  – dr. Alexandru Nădăban  –  și-a manifestat  nemulțumirea că nu este mediatizat cum se aștepta.  Probabil de aceea apare  ulterior și Nota redacției Newsnetcrestin.”

Și unde mi-am manifestat această nemulțumire că nu am fost mediatizat așa cum mă așteptam? Probabil că eram în transă și duhul armoniamagazinusa m-a cercetat. M-a cercetat așa de tare că a început să mă tragă de urechi. Noroc că eram în transă. Cum să te lupți cu un așa demon? Simplu: strigi Înapoia mea Satano!

Pentru posteritate: cine este Newsnetcrestin și ce apare acolo?

În rest aceleași reacții tipice de teologie de baltă tipică românească.Îi recomand vajnicului apărător al credinței strămoșești să încerce puțin șotron teologic ca antrenament pentru intrarea în dialog cu teologi mai renumiți cum ar fi Origen, Augustin, Petro Valdo și alții. În caz că refuză, ca teologia să alunece mai ușor pe gît în jos, poate lua cîteva lingurițe de dulce conform rețetei patentate Mary Poppins. Dar atenție, în disputa cu teologia academică și istoria să n-o sfîrșească ca Marry ce s-a ciocnit cu avionu’! Meni fani feisis!!!

Să mă ierte patrioții ofuscați și să strige o dată cu mine Hai România! și Jos Pițurcă! Azi începe mondialul de fotbal!!!

P.S. armoniamagazinusa: mulțumesc pentru publicitate. Aia negativă dă cele mai bune rezultate! lăv iu frate!

NOTĂ: Postul inițial a fost șters. N-am cerut așa ceva.

La recrutare sau mobilizare


http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

Rușine și… rușine


sursa: Voyager I

De mic copil am fost marcat de un acut simț al ridicolului. Îmi era rușine să fac cele mai banale chestii. Așa că eram un timid clasa întîia. Complexat fizic în mod clar. Toate astea s-au vindecat cu timpul cînd mi-am dat seama că pot mai mult, mai bine decît alții. Alții ce erau mult mai dotați la prima vedere. Dar nici eu nu m-am apreciat corect. La vremea aceea să fii făcut de rușine era cea mai mare groază. Bătaia trecea mai ușor. Nu de alta, dar vînătăile se vindecau mai repede. În schimb rușinarea în fața clasei, a colocatarilor, a colectivului de muncă întrunit sau nu într-o ședință, rămînea ca o grozavă amăreală.

Dar mai era și rușinea de alt gen. Aia după care întorceai capul. Îmi amintesc că într-o vară am ieșit cu tata pe bulevardul principal al orașului. Stăteam în centru și cred că am coborît să luăm autobuzul spre bunici. Prin fața noastră trec doi indivizi pletoși, cu ochelari de soare tip 1950 cu blugi evazați cam 40 de centimetri. Erau întruchiparea lui John Lenon, dar noi nu-l văzusem pe Lenon și nici nu eram morți după muzica lui. Cel puțin atunci.

Tatăl meu a întors capul după ei, uitîndu-se ca la o ciudățenie nemaivăzută, nemaiîntîlnită, fără sens și fără adresă. Eu nu eram chiar așa de sensibil. Era la modă părul mai lung și pantalonii evazați. Dar ăștia doi erau de poveste… M-am trezit că-i spun: „Ce întorci capul după ei ca la urs? Asta vreau și ei!” La care tata îmi replică: „Poate îți trag una peste nas!”

Tata nu-i apăra, ci își apăra punctul de vedere. Pentru el era o rușine ceea ce făceau. Pentru mine nu mai era. Era o ignorare voită, tocmai pentru a-i amenda. Două generații, două reacții sau amenzi diferite. Dacă la fața locului ar fi apărut o patrulă a miliției, cei doi ar fi fost „umflați” cu duba, tunși zero (e la modă azi!!!) și pantalonii ar fi fost corectați inedit din foarfecă: ar fi ajuns pantaloni cu franjuri! În viziunea regimului se făcea de rușine modul de vestimentație decadent, de inspirație capitalistă. Rușine în trei dimensiuni.

De fapt în viziunea celor doi pletoși evazați și nu era vorba de rușine, ci de identitate, neînțelegere, complexul superiorității, politica de partid și alte chestii socio-politice.

Peste aproximativ 45 de ani avem de-a face din nou cu ceva asemănător. Unii își expun convingerile depășindu-ne la capitolul exhibiționism: cu toate că nu știu cine sau ce sunt pozează în ființe fără sex sau cu un caracter hermafrodit. În domeniul ăsta rîma nu are rușine. N-are de ce. Dar omul are, pentru că nu e rîmă.

În urmă cu ceva timp l-am întrebat pe un pastor de ce le dă voie unor ciudați să predice în propria-i biserică. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: să vadă biserica diferența și să-l aprecieze mai mult. Halucinant!

Probabil că nu e periculos să mai apară unul mai ciudat ca să te bucuri că ești normal. Cum rămîne cu rușinea? Rușinea este un bun instrument de manipulare socială, de conformare la grup, la obiceiurile și cutumele existente. Dar în același timp rușinea este o frînă în acceptarea altora. A celor diferiți. A celor ce nu sunt ca noi.

În definitiv ajungem la a pune întrebarea: cine sau ce îl definește pe om? Ce sau cine suntem? Nu e nici o rușine. Cu sau fără handicap, omul e tot om. Cu sau fără anumite caracteristici sexuale, omul e tot om. Umanitatea nu se definește cu barbă sau fără. Cu toate astea ea se definește ca fiind de un sex sau altul. Pentru că definind umanitatea independent de opțiunea sexuală aceasta nu poate exista. In vitro nu e o opțiune pentru că ea nu definește natural umanitatea, ci prin excepție. La fel adopția: ea nu denotă maternitatea sau  parenhood-ul per se, ci o variantă deficită. Omul, întîmplător reprezentat grafic pe sonda Voyager, nu este reprezentat altcumva. Tot întîmplător sau nu, atomul de hidrogen ce stă la baza vieții pe planeta noastră este definit clar. O anomalie nu l-ar mai defini. O cît de mică anomalie nu ar mai face posibilă viața pe pămînt. Lucru valabil și în reproducerea omului.

Ca urmare, omul și umanitatea lui distorsionată nu ar ajunge prea departe. Dar totuși unde se poate trage o linie? În ziua de azi rușinea nu mai e o opțiune. Dar ce ne va rezerva viitorul? Ciocnirea a două civilizații ar putea fi una dintre opțiuni. Războiul și limitarea resurselor alta. Un cataclism natural de mari proporții ar fi alta. Dar totuși pînă acolo nu vom găsi mijloace mai puțin traumatice? Probabil că nu. Probabil că da. Opțiunea rămîne deschisă.

Cert este însă că am luat-o într-o direcție în care minoritatea a ajuns să impună majorității cum să se (re)definească. Cele cîteva sute de fuste purtate de băieții din liceele franțuzești au fost un experiment reușit sau un eșec? Răspunsul ar putea veni de unde nu ne așteptăm. Apropo, papa ce mai zice?