Zicea proful: What is not assumed is not healed…


Acum mai bine de 20 de ani proful ne amintea o frază cu bătaie lungă. Multora ne-a rămas în memorie și ne-a marcat viața. Era What is not assumed is not healed. Proful era Graham McFarlane. Locul era London School of Theology, iar cursul era de Cristologie.

Dar de ce tot acest deranj?

Pentru că e nevoie să se spună aceste cuvinte într-o lume ce banalizează întruparea. Într-o biserică ce nu mai știe de unde își trage doctrina. Pentru un public neavizat ce nu are de gând să citească doctrină pentru că e prea complicată, pentru că n-are timp sau pur și simplu pentru că nu-l interesează.

În particular, pentru cei ce neagă că Isus s-a întrupat ca singurul Fiu al lui Dumnezeu. Mai ales pentru adepții unor Anticriști ca și Nelu Vlaic ce habar n-au cine este Isus Cristos și care sunt fermecați de o nouă evanghelie dovedită de o falsă smerenie.

Dacă o luăm pe românește am putea traduce într-o limbă de lemn destul de aproximativă că Ceea ce nu este asumat nu este vindecat. Sau cu alte cuvinte, pentru a fi mântuit, salvat, răscumpărat de sub incidența păcatului, trupul omului împreună cu întreaga sa umanitate, așa cum a fost proiectată și realizată de către Dumnezeu, trebuie să fi fost total, fără nici un dubiu, întrupat de către Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, ce a murit pe cruce, a înviat și apoi s-a înălțat la dreapta tatălui din ceruri.

Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar exista nici necesitatea recuperării trupurilor sfinților. Nu ar fi necesară o înviere și mai ales nu ar fi posibilă viața în sfințenie. Dar tocmai pentru că Isus Cristos a fost 100% om și 100% Dumnezeu, trăind o viață sfântă și recuperând același trup după moarte și înviere, purtând umanitatea (noastră) de-a lungul întregii sale aventuri terestre, demonstrează că și-a asumat identitatea noastră extraordinară, dar în același timp extrem de limitată (față de ceea ce a lăsat el în cer).

Isus Cristos nu a aflat cum este să fii om doar trăind ca și mine și tine. El este cel care a proiectat omul pentru că el este Înțelepciunea lui Dumnezeu și prin el a fost creat totul. El nu a mimat întruparea ca și când Dumnezeu ar fi pus stăpânire de la botez la răstignire pe un trup omenesc. El a fost conceput ca om, s-a născut, a crescut, s-a maturizat trecând prin același proces ca și noi, după care și-a îndeplinit misiunea pe care o avea pe acest pământ. Isus n-a fost o energie, o hologramă perfectă sau o clonare reușită, ci a fost o simplă întrupare la care însă Dumnezeu a participat 100%.

Dovada acestui complex fapt este învierea, ridicarea la cer și trimiterea Duhului Sfânt. După cum spune autorul epistolei către evrei, să lăsăm aspectele elementare ale adevărului despre Cristos şi să ne îndreptăm spre maturitate! Să nu mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, punerea mâinilor, învierea morţilor şi judecata veşnică.

Și un pic mai înainte spune același autor: Aşadar, fiindcă avem un Mare Preot Care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ne ţinem tare de mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot Care să nu poată avea milă de slăbiciunile noastre, ci Unul Care a fost ispitit în toate felurile, ca şi noi, dar fără să păcătuiască. Aşadar, să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har care să ne ajute la timpul potrivit.

Și din nou:

El, în timpul vieţii Lui pe pământ, s-a rugat şi a făcut cereri, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Cel Care a putut să-L scape de la moarte, şi a fost auzit datorită reverenţei Sale. Chiar dacă era Fiu, a învăţat să asculte prin ceea ce a suferit şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit sursa unei mântuiri veşnice pentru toţi cei care ascultă de El, fiind numit Mare Preot de către Dumnezeu, potrivit rânduielii lui Melhisedek.

Ne place sau nu, asta este realitatea, pentru că această realitate a fost una istorică. Ea nu poate fi modificată după 2000 de ani de niște indivizi ce habar n-au despre ce vorbesc. Iată New Age a venit și la noi. Acum cu o vorbire mieroasă și cu o pretinsă sfințenie. Poate și cu minuni, pentru că și dracii fac fapte catalogate minuni dumnezeiești de către neștiutori.

Cu toate acestea Dumnezeu n-a schimbat nici legământul cu noi prin Isus Cristos, nici nu a ales un alt agent care să facă legătura cu el. Isus Cristos este același și unicul Mare Preot ce mijlocește pentru noi. Dacă n-ar fi avut un trup omenesc n-ar fi suferit. Dacă n-ar fi suferit nu ne-ar fi răscumpărat trupul. Iar dacă nu ne-ar fi răscumpărat trupul mântuirea ar fi fost incompletă.

Ajungem din nou la o mai veche situație. Totuși este foarte ciudat și destul de greu de crezut, după 2000 de ani de creștinism, că acum, în secolul XXI, cineva să vină cu aberații eretice ca și când ar fi descoperirea adevăratului creștinism. Adevăratul creștinism este cel atestat istoric, începând cu Scripturile. Și pentru că ar fi multe de spus, vin cu tratamentul Bisericii Primare:

Cu privire la aceasta avem multe să vă spunem, dar este greu de explicat, pentru că aţi ajuns greoi la pricepere. De fapt, cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu; aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Oricine se hrăneşte cu lapte nu este obişnuit cu învăţătura despre dreptate, pentru că este copil. Însă hrana tare este pentru cei maturi, care, prin practică, şi-au antrenat capacitatea de înţelegere pentru a distinge binele de rău.

Proroci mincinoși ca și Desanka, Nelu Vlaic et co au un mare zel: să-i învețe pe alții. Păcat că ei nu s-au lăsat mai întâi învățați…

LBC-LST (10)


În urmă cu cîteva zile, în vreme ce revizuiam posturile referitoare la Lumea academică și LBC-LST, am constatat cu oarecare uimire că lipsește din periplu LBC-LST tocmai finalul, adică examenul de doctorat. Impresia mea era că am scris despre așa ceva, am greșit numărul postului și apoi l-am modificat. Dar se vede că memoria mi-a jucat o festă. Ca să nu scăpați finalul, iată ce s-a întîmplat:

După OK-ul primit e la îndrumător, dr. Tony Lane sau dacă vreți A.N.S. Lane, am trecut la corectarea finală a textului scris. Proof-reading-ul a fost efectuat la Timișoara de către Stuart Elford, un englez stabilit în România și cunoscător și al limbii române. M-a ajutat foarte mult să mă exprim mai clar, ba chiar a sesizat o contradicție, ce acum îmi scapă. După această fază am trecut la tipărirea finală în trei exemplare a tezei: una pentru examinatorul extern, una pentru LBC și alta pentru mine.

Am folosit imprimanta personală și am avut grijă să tipăresc în ordine toate capitolele. Pentru a evita încurcarea paginilor am editat separat capitolele și în titlu am introdus numărul paginilor. De exemplu: cap unu era 1 12 24, cap doi era 2 25 38, etc. Acest truc îmi arăta fără să mai deschid capitolul că paginația era fără suprapuneri sau pagini lipsă și puteam tipări fiecare capitol respectînd numărul de pagini înscris deja în text. În plus m-a ajutat la editarea cuprinsului tezei unde apăreau paginile la fiecare titlu și subtitlu.

Cu toate că am avut mare grijă s-a strecurat o eroare la paginile 90-92 parcă. Lipseau două pagini, dar bine că a lipsit din exemplarul examinatorului intern de la BLC și nu de la cel extern. Prin urmare, acesta mi-a cerut să-i tipăresc paginile pe care le-a inserat în exemplarul său, amîndoi sperînd că eroarea era doar acolo.

Examinatorul intern a fost dr. Graham McFarlane, iar cel extern a fost dr. Philip Walters de la Keston Institute, Oxford. Acolo exista în urmă cu cîțiva ani un călugăr greco-catolic cu care am stat de vorbă și care a citit primul meu capitol, fiind efectiv entuziasmat, dar care a dispărut după ce plecase în Canada. Inițial îmi spusese că va obține sprijinul episcopului greco-catolic de acolo pentru a-mi tipări teza ce este extraordinară. Cred că era un pic prea entuziasmat. Numele lui era Serge Keleher și era ucrainean, dar exista și un episcop cu același nume. Cred că e doar o coincidență de nume…

Cu ocazia celei de-a doua vizite la Keston Institute am constatat că în bibliotecă, la materialele despre Biserica Greco-Catolică se afla și acest capitol din teză, ulterior mai extins.

Înainte de a decola spre Londra am avut un schimb de mesaje cu Tony Lane ce mă informase asupra datei examenului denumit viva voce, după care am cerut via email o scrisoare de recomandare de la RMS UK pentru a obține viza. Cum răspunsul se lăsa așteptat l-am informat pe Tony că mai am cum să mă prezint și că lăsăm pe altă dată. În cele din urmă misterul este lămurit tot de el care a luat legătura cu RMS UK: aceștia își schimbaseră adresa de mail, așa că emailurile mele nu erau citite. Cum adresa ce nu mai era folosită încă exista, eu nu primeam răspunsul automat că adresa nu este validă.

Circul numărul doi a fost cu primirea prin fax a invitației și a documentului ce garanta că RMS UK se îngrijea de latura financiară a afacerii, inclusiv de biletul de avion. Tipul de la ambasadă mă întreabă de ce vreau multiple entry visa și eu îi explic că dacă trebuie să refac o parte din lucrare trebuie să revin pentru o nouă examinare. Nu o să revi, o să iei examenul din prima – și-mi dădu o viză cu o singură intrare. Am luat-o ca o prorocie!

În ultimul moment, cu o zi sau două înainte de a pleca la Budapesta la aeroport vine și telefonul ce îmi spunea că la ghișeul Malev mă așteaptă un bilet de avion dus-întors pentru perioada solicitată, de o lună. Era termenul în care puteam face minor adjustments (punctul d de pe Raportul de Examinare) la timp pentru a absolvi.

În orice caz, după peripeții am ajuns la Londra, m-am cazat în camera rezervată studenților români la LBC în Aldis, fosta reședință de vară a arhiepiscopului de Canterbury și m-am prezentat pentru a afla detalii despre viva ce începea a treia zi dimineața la ora 10.30.

Tony Lane m-a întrebat dacă sunt de acord ca el să fie de față, eu putînd să refuz participarea sa ca observator. Evident că era mai bine să fie de față. În caz că se întîmpla ceva neprevăzut el era observatorul obiectiv ce-mi putea spune mai tîrziu ce era de făcut. dar n-a fost nevoie.

Inițial mi-a fost recomandat să mă îmbrac sobru, dacă se poate în costum, dar nu aveam chef să trambalez sacouri, așa că cămasă, cravată, pantaloni negri și pantofi a fost ok. Ca-n poza luată de Dănuț Mănăstireanu la terminarea examenului. Eram un pic obosit, dar din alte motive.

sursa: http://danutm.wordpress.com/2009/05/17/alex-nadaban-note-critice-la-textul-lui-paul-dan/

Tony mă avertizase că examinatorii puteau să mă întrebe orice, dar că scopul examenului era, dacă teza era acceptată, să constate că autorul celor scrise eram eu și nimeni altul. Ca urmare, am încercat să fac un exercițiu și să redau din memorie conținutul tezei. Am constatat că de fapt am două variante ale aceleași teze și două perspective ușor diferite: una urma fidel mersul tezei, a doua era o prelucrare, teza într-o formă mai cursivă, menținînd conflictul de la început pînă la sfîrșit.

Era deja ziua Z. M-am trezit pe la ora 5.30, am făcut un duș, am repetat mental ce credeam eu că o să spun, apoi m-am culcat din nou, că efectiv n-aveam ce să fac. Nu mai țin minte dacă am mers la micul dejun, dar țin minte că m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat fără să am nici un pic de emoții. Eram pregătit și încrezător că totul va merge bine.

Cu aproximativ un sfert de oră înainte de ora H m-am îndreptat spre Guthrie Center, l-am anunțat pe Tony că sunt gata și ne-am dus la întîlnire cu examinatorii, într-o sală de seminar mai izolată de la parterul centrului. În afară de Dănuț Mănăstireanu se mai afla în centru și Dorin Axente ce își scria teza, ulterior vor mai veni pentru absolvire Corneliu Boingeanu și Simona Sabou.

După prezentările de rigoare examinatorul intern mi-a comunicat să nu-mi fac probleme că teza a fost acceptată și că vor doar să stea de vorbă cu mine pe marginea materialului. Englezii ăștia! M-au întrebat cum de am abordat un astfel de subiect. Am mai discutat cîte ceva și apoi examinatorul extern mă avertizează că îmi va pune o întrebare ce nu va avea repercusiuni dacă nu cunosc răspunsul: Cum se face că Vaticanul avea un obiectiv diferit de Viena și că nu au colaborat? Am rămas și eu surprins și am întrebat dacă pot să mă gîndesc un pic. Sigur că da. După aproximativ jumătate de minut mi-a picat fisa și am răspuns, așa că după alte cîteva chestiuni discutate amical examinatorul extern și cel intern au constatat la 11 iunie 2003 că:

1. eu sunt autorul tezei;

2. candidatul a demonstrat că a adus un aport nou și a interpretat ultimele noutăți în materie prin cercetarea sa originală de o calitate ce satisface și extinde cunoștiința în domeniu;

3. acumularea și înțelegerea sistematică a unui domeniu substanțial avansat în disciplina în cauză;

4. o înțelegere a tehnicilor avansate de cercetare aplicate;

5. abilitatea de a conceptualiza, concepe, și implementa o teză pentru generarea de noi cunoștiințe, aplicații și înțelegere.

6. teza este satisfăcătoare din punct de vedere al prezentării literare;

7. teza este recomandată pentru publicare.

Examinatorii, satisfăcuți după examinare, recomandă atribuirea doctoratului candidatului examinat.

Cu ultimele două fraze examenul a luat sfîrșit cu strîngeri de mîini și felicitările de rigoare, fără să ating exemplarul tezei ce îl aveam în față. Nici nu am fost tentat.

După examen ambele exemplare ale tezei au ajuns la biliotecarul șef al LBC ce le-a rupt coperțile provizorii pentru a le pune coperțile tari și a expune unul dintre exemplare în bibliotecă la secțiunea PhD. Exemplarul numărul doi a plecat spre British Library pentru posteritate.

Mulțumiri lui Tony Lane, nemilosul îndrumător, fără de care n-aș fi reușit. Soției mele Dana, care mi-a creat oaza în care am putut gîndi și scrie. Lui Paul Negruț ce m-a ajutat cu cîteva sfaturi foarte bune și mi-a facilitat deplasările la Londra. Lui Dorel Tiutin, directorului campusului de la Oradea pentru asigurarea transportului la și de la aeroport. Last but not least, Les și Dottie Tidball, RMS UK pentru sprijinul financiar, cît și pentru lipsa lui ce m-a impulsionat să termin doctoratul în ciuda tuturor piedicilor și a predicției că nu voi fi în stare să fac așa ceva. Lui Graham McFarlane ce a crezut în steaua românească și s-a bătut cu toată lumea ca ea să își împlinească menirea.

Providenței divine ce m-a ținut în viață în ciuda a cinci ani de navetă la Oradea, o aventură dusă la bun sfîrșit cu Dacia 1310 TLX de legendă.

PS Mi s-a cerut să am un scurt discurs la absolvire, dar am refuzat. Eram prea uzat pentru așa ceva. La ceremonie a apărut Dottie Tidball pe care nu am recunoscut-o pledînd cauza RMS UK: We could not believe Tony when you’ved asked for a ticket!

 

London Bible College – London School of Theology (4)


Primul lucru ce l-am făcut cînd am ajuns la şcoală a fost să mergem în „Student Center”, o clădire cu etaj, unde era păstrată la frigider mîncarea pentru cei doi întîrziaţi din România. Nu ne-au uitat. Nimic fancy: cartofi înăbuşiţi, salată şi o bucată groasă de circa 6 mm de ham. Nu tu pîine sau supă. Nu ştiu ce a fost desertul, dar devreme ce nu îmi amintesc, nimic impresionant. În sala în care am luat masa se găsea un televizor color, exista un automat de băuturi răcoritoare, iar lîngă, o mică bucătărie bine dotată, o mică încăpere cu pian pentru repetiţii, o alta cu încă un televizor şi două cabine de telefon. Pe una dintre laturile clădirii se putea vedea un teren de fotbal.  La parter două grupuri sociale, vestiare pentru jucători, cu o sală de forţă, o altă sală mai mare cu o masă mică de biliard, două mese de ping-pong şi darts.

Comitetul de primire, în frunte cu un nigerian, ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze. Am primit un program pentru a doua zi, identic cu cel primit şi lăsat în bagajul ce venea din ţară cu al doilea avion. Am hotărît cu Justin să ne vedem peste trei ore să recuperez bagajul. În holul de la intrare exista o placă din clădirea iniţială a şcolii care a fost deschisă în 1940, în centrul Londrei, în plin război, atunci cînd doar Anglia se lupta cu Germania nazistă, iar Londra era bombardată continuu şi nu se întrevedea viitorul. Asta spune multe despre ce fel de creştini existau atunci. 

Am ajuns în fine în camera mea cea de toate zilele. Cu mici excepţii cînd voi sta în altă cameră în anul III pentru că se renova, îmi voi petrece tot timpul din cursul celor trei ani aici. Camera era la etajul întîi. Acolo mă aşteptau cutiile cu cărţi şi hainele expediate în avans. Încăperea de circa 3,50 pe 3,50 avea un aspect deprimant: duşumea de lemn aglomerat, trei rafturi simple, un dulap înzidit destul de mare, o masă cu un scaun şi un pat, toate purtînd patina timpului, zugrăveala alb-gri şi fereastra metalică ce contrastau cu maroul mat, şters al mobilei. Absolut nimic colorat. Parcă eram într-un orfelinat. Mă ducea cu gîndul la Oliver Twist.

Pe pat era o pătură şi două perne îmbrăcate în feţe verde deschis. Pe lîngă cearceaful verde mai era încă unul de rezervă. Mi-am despachetat hainele şi le-am pus pe umeraşe. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut umeraşe de sîrmă. Săraci britanicii ăştia!

Mi-am pus cărţile pe rafturi, mi-am scos cîteva poze să-mi aline dorul de ţară şi am fost invitat de colegul de vis-a-vis la ceai. Acolo mai erau alţi colegi din anul I: Alex, un englez, coleg de BA, un alt coleg din Yorkshire, Andy Wood, anul I la CLAM (un alt curs mai practic din care te puteai transfera în anul III la BA dacă aveai rezultate bune) şi Daniel Bulzan. Primul ceai cu lapte – o leşie mai degrabă. În final cel ce ne-a invitat a scos cheile maşinii şi ne-a întrebat dacă cineva dintre noi are chef de mers în Londra. Puteam lua maşina lui. Deschişi totuşi britanicii ăştia! Credeam că eram în Londra. N-aveam habar! Eram în Northwood, undeva în nord-vestul Londrei, în interiorul autostradei de centură ce cuprindea pe atunci Greater London. Ca să ajungi în centru îţi lua între jumătate de oră şi două ore şi jumătate, în funcţie de trafic şi o bună cunoaştere a drumului. Pe atunci nu exista încă sistemul GPS. Nu am acceptat invitaţia. Ne-am dus fiecare pe la camerele noastre.

Daniel avea una pe cealaltă parte a coridorului cu ferestra spre curtea interioară, tipică, cu gazon. A mea dădea spre două proprietăţi, dar era linişte şi plin de verdeaţă. Se vedea cerul, iar dimineaţa aveam un pic de soare. Deasupra noastră era etajul fetelor, la parter tot băieţi. Nu existau camere pentru familişti. Pe fiecare palier era o mică bucătărie unde puteai să-ţi prăjeşti pîine, să fierbi apa pentru ceai sau cafea, să calci. Acolo erau toate ustensilele.

Am aflat şi cînd se ia masa şi ce se face în sala de mase, o încăpere de vreo peste 100 mp, cea mai înaltă şi mai luminoasă din şcoală. Totul mergea pe „bandă rulantă”, cu toate că nu exista aşa ceva. Se luau opt farfurii şi se puneau pe mese (două mese puse una lîngă alta), apoi cîte doi de la fiecare masă (studenţi şi profi fără discriminare) stătea la rînd, luau mîncarea şi veneau cu ea la masă. Cineva aducea tacîmurile. Dacă pe masă exista un bol cu fructe şi iaurturi însemna că acolo nu se mai servea desertul (ce putea fi custard sau orice altceva), luai ceva de pe masă şi dipăreai rapid după ce mîncai felul principal. Era foate convenabil pentru cei grăbiţi.

Înainte de masă unul dintre participanţi atenţiona asistenţa cu ajutorul unei soneri de incendiu pe post de clopot şi spunea „Grace”. După masă farfuriile separate de tacîmuri se puneau pe un cărucior ce era tras în bucătărie, se descărca şi apoi revenea gol pentru alte farfurii. Resturile se puneau într-un recipient anume. Pe o masă de lîngă bucătărie erau două recipiente cu apă cu detergent şi două-trei lavete cu care se spălau mesele de către ultimii ocupanţi. În felul acesta ele erau curate pentru seria a doua.

La masă se discuta, toată lumea era „you” sau ţi se adresa pe nume. Să nu vorbeşti în timpul mesei era foarte nepoliticos. Eram cîteva zeci de naţionalităţi şi tot atîtea, dacă nu mai multe, denominaţii. Negrii, albi, galbeni, mulatrii, metişi, catolici, Salvation Army, Church of England, baptişti, penticostali, independenţi, Free Church, carismatici, denominaţii de care nu auzisem niciodată. Elveţieni, englezi, nemţi, bulgari (2), indieni, pakistanezi, scoţieni, irlandezi, nemţi, austrieci, din Bermude şi din alte insule, din USA,  Nigeria, Boswana, chinezi, sud-coreeni, olandezi, ruşi din Letonia, etc.

Justin a bătut la uşă la vremea hotărîtă şi după ce a deschis uşa a rămas fără glas după ce a intrat. Era şocat de cîte cărţi aveau săracii studenţi din România. Trebuie să mărturisesc că întreaga deplasare s-a făcut pe cheltuiala sa, noi neavînd nici un ban englezesc. Am discutat cu el pe drum, am aşteptat mai bine de două ore la aeroport şi am observat că soarele avea o strălucire ciudată, iarba era colorată într-un verde ciudat şi peste tot în aeroport erau aproape numai negri. Şocul cultural îşi făcea prezenţa. În cele din urmă am recuperat bagajul şi am luat-o înapoi spre „casă”. Am luat masa de seară şi m-am culcat.

A doua zi dimineaţa, baie, micul dejun cu cornflakes, ceai, pîine prăjită. La scurt timp Daniel bate la uşă şi îmi spune că îl vede pe Graham McFarlane, directorul nostru de studii. Nu ştiam care era eticheta, unde aveam şi unde nu aveam acces, aşa că stăteam la fereastră şi ne holbam la profesorul şi prietenul nostru. În cîteva minute şi-a ridicat privirea şi un zîmbet imens i-a acoperit faţa. A urcat la noi imediat şi ne-a îmbrăţişat! Parcă ne-a mai venit inima la loc. Apoi ne-am văzut la o capelă cu toţi studenţii în Student Center.

Cîntece noi, atitudini noi, etc. S-a făcut prezentarea cadrelor didactice. În afară de Graham nu cunoşteam pe nimeni. A doua zi a venit şi Tavi Baban a cărui paşaport fusese furat şi apoi recuperat înainte de plecare din Constanţa. Acum eram trei.

Cursurile au început a doua zi, cînd au apărut mai toţi studenţii. Tot atunci am făcut fotografia cu colegii, personalul nedidactic şi profii. Şcoala era dotată cu un sistem de alarmare în caz de incendiu şi la începutul fiecărui an şcolar se făcea un exerciţiu de evacuare pe timp de zi ce era verificat temeinic. Apoi urma unul pe timp de noapte. Nu se glumea cu aşa ceva. Fiecare palier avea cel puţin două uşi anti-incendiu astfel că la început ne tot izbeam de ele neştiind exact în care parte se deschid. După ce am învăţat făceam întrecere cine ajunge mai repede la capelă. Trebuia să te întrebuinţezi serios ca la rugby!

În prima zi am luat cunoştiinţă cu biblioteca ce se afla într-o clădire asemănătoare cu o biserică. La parter, după ce treceai de uşa masivă de la intrare se găsea biroul bibliotecarei. După o perdea micuţă, pentru a fi ferite de lumină, se aflau două pagini ale unei predici scrise de Spurgeon. Pe dreapta era fişierul cu xeroxurile şi apoi după altă uşă parterul bibliotecii.

Generalităţi, apoi rafturi uriaşe de circa trei metri. În spaţiile dintre rafturi mese şi scaune pentru lectură. Apoi un mic hol unde erau expuse ultimele apariţii ale periodicele şi în fine sala periodicelor cu rafturi doar pe pereţi şi cu mese separate pentru studenţii de la Master. Se aflau acolo mai mult decît ceea ce visasem eu vreodată. Doamne mulţumesc că mi-am văzut visul cu ochii! De acum mă voi preface în şoarece de bibliotecă!

La etaj, într-o sală egală ca mărime cu cea de jos erau tot cărţi şi mese de studiu. Între parter şi etaj exista încă o sală mică cu un televizor, un videoplayer şi diverse resurse practice (casete mai ales), ghilotină, scotch, foarfeci, etc. Ni s-a explicat sistemul de catalogare şi de împrumut. Nu era voie să împrumuţi mai mult de trei cărţi, pe mai mult de trei zile. Puteai să copiezi, dar nu mai mult de un capitol din cărţi, xeroxul fiind prevăzut cu cititor de cartele magnetice ce se puteau cumpăra la recepţie. În bibliotecă puteai citi cite cărţi voiai, dar la ora 22.30 un olandez înalt, mereu cu zîmbetul pe buze ne privea insistent agitînd o cheie. Era ora închiderii. La ora 7.30 dimineaţa puteai să dai din nou buzna!

Hainele se puteau spăla şi usca într-o spălătorie dotată cu maşini de spălat automate industriale şi cu uscătoare cu tambur. Trebuia să cumperi doar detergent şi cartelă de la recepţie. O spălare era cîţiva pence, la fel şi uscarea. Puteai să calci tot acolo aşteptînd să ţi se termine uscarea, dar de cele mai multe ori aşteptam vis-avis în Student Center relaxîndu-ne.

Am primit indicaţii preţioase de la Les Tidball cum să scoatem din cont de la Lloyd Bank în Northwood bani ca să mergem în Londra să ne înregistrăm la poliţia metropolitană. Aveam un cont de 50 de lire sterline. Tot în acest cont urma să primim şi bursa. Un travel card pentru o zi costa 3,10. Ne-a ajutat colegul nostru din anul I, Martin Parson. Cu aceiaşi bani am achitat garanţia cardului de intrare în şcoală (doar cartele magnetice de plastic) şi cea a cheii camerei. La recepţie se mai puteau cumpăra timbre sau cartele telefonice, pentru că la etaj erau două cabine de telefon. Tot la etaj un student administra o mini-librărie de unde puteai cumpăra rechizite de tot felul. În schimb la parter era o altă librărie, numai cu cărţi şi cu carduri. Acolo apăreau cele mai noi cărţi în domeniul teologic. Şcoala mai avea un departament video şi evident unul de întreţinere, iar asociaţia studenţilor deţinea un microbuz cu care se puteau face excursii.

Prima aventură în Londra a avut loc a doua zi. Am luat metroul de unul singur spre centru, ghidat de harta de la metrou. Am revenit cu capul vîjîind de cît de străin era totul. La primul drum la poliţie, nu am reuşit să ne dăm jos din vagonul de metrou la Conduit Street, uşile nedeschizîndu-se. Am pierdut timp cu întorsul înapoi, cu pozele de care aveam nevoie (pentru că nu aveam monede de o liră pentru automatul foto şi nimeni nu îţi schimba bani dacă nu cumpărai ceva).

Acolo am dat de doi bătrînei, în jur de 60 de ani, foarte comunicativi. Am intrat în vorbă cu ei şi i-am întrebat ce au păţit. Căutau de lucru şi erau …americani. Englezii nu discutau cu tine, erau sătui de turişti şi erau …englezi. Apoi un tip în costum negru la vreo 50 de ani ne-a oferit politicos două lire (n-am primit) să ne facem pozele. L-am refuzat la fel de politicos. Oricum era prea tîrziu. La întoarcere am făcut întrecere cu Daniel să vedem care dintre liniile de metrou sunt mai rapide: Jubilee sau Metropolitan. Jubilee era, dar avea trei opriri în plus. În cele din urmă ne-am încadrat în termenul de 10 zile pentru înregistrare la poliţie.

Am primit un soi de buletin verde. La început îl purtam cu noi. Nu ştiam că în Marea Britanie nu existau „buletine”…

Apoi, că eram deja în octombrie, a început să plouă ca-n Anglia. La Bucureşti au revenit minerii! Acelaşi anotimp, alte lumi.

London Bible College-London School of Theology (1)


În anul 1989 am aflat că începeau cursuri de teologie underground în România. Nu am dorit să fac aşa ceva pentru că aveam alte preocupări.

După ce regimul comunist a căzut problemele mele s-au soluţionat şi am avut mai mult timp liber şi aş fi putut să studiez. Începusem deja să traduc pentru Societatea Misionară din România cartea lui R. Wulbrandt 100 Prison Meditations.

Datorită libertăţii religioase de care beneficiam mai nou, L.B.C., prescurtarea de la London Bible College, a decis să înceapă cursurile de la zero, în legalitate și cu mai mulţi studenţi. Ne-am întîlnit la Oradea, cu cei mai mulţi dintre ei, majoritatea păstori. Eram cam 30-35 de oameni. Director de studii era Graham McFarlane, un tînăr scoţian ce îşi luase doctoratul de curînd. Erau de faţă Ţon Iosif, Beni Fărăgău, Titi Bulzan, Daniel Bulzan, Onisim Mladin, Mihai Gongola şi unul dintre fraţii Cocaru, ce ulterior va pleca în Australia ca păstor şi la adresa căruia se făceau glume apropo de orientarea sa carismatică.

S-ar putea să fi fost prezenţi şi Dugulescu, Cornel Iova, George Ille, şi Emil Bartoş pentru că ei au fost incluşi în program. Cred că au fost prezenţi şi fraţi penticostali, pentru că în 1991 unul dintre cursuri a fost ţinut la Oradea, la Comunitatea maghiară şi pe lîngă păstorul maghiar baptist, era prezent unul dintre păstorii lor. Fiecare s-a prezentat.

A fost prezentat programul, ce conţinea doi ani de studii în România şi ultimul an de studii în Anglia pentru a intra în posesia diplomei. Anul în Anglia era obligatoriu (dar depindea de notele obţinute în primii doi ani) pentru a avea studiile complete. Planul era să vină un prof ce ţinea un curs de cîteva zile, ne aducea bibliografie, apoi toată lumea scria un eseu pentru cursul respectiv şi acesta era predat şi notat. Totul era în limba engleză. Principalele centre unde se țineau cursurile erau Arad, Oradea, Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti şi Galaţi sau Brăila.

Logistica era susţinută de Societatea Misionară Română UK, a cărui director era Les Tidball.

Primul eseu la Etică a fost groaznic. Habar n-am avut ce trebuia să fac. Nu ştiam să mă exprim în scris în limba engleză. Dar a venit un contra-ordin şi a fost contramandat. Bine că nu am apucat să îl scriu. Al doilea a fost la Noul Testament. A fost mult mai bine, dar nu aveam habar de încadrarea în numărul de cuvinte, stilul argumentativ saxon şi obiectivitatea cercetării teologice.

Nu îmi picase mie cu tronc filosofia şi întreaga perioadă de după convertire am conceput-o să devin cît mai eficient în ceea ce eram bun. În acelaşi timp mi-am impus un stil de viaţă direct, precis, clar, aproape cazon. Evident că am făcut şi greşeli, dar cine este perfect? De aceea, contactul cu teologia academică a fost pe de o parte intrigant (datorită modului nou de a raționa), pe de altă parte m-a stimulat, pentru că îmi dădeam seama că gîndirea teologică britanică era mai apropiată de modul meu de a raţiona, decît de modul tradiţional de a raţiona al baptiştilor din România.

Eram şocaţi de reacţiile lui Graham McFarlane care făcea literalmente mişto de moştenirea culturalo-teologică baptistă şi de teologia populară pe care o înmagazinaseră păstorii noştri. El o numea „Mickey-Mouse theology”! Dar avînd în vedere blocada comunistă destul de ermetică, nu era de mirare că teologia se găsea la acel nivel.

În poşta de azi, 15.02.2010 am primit un plic de la LST (fostul LBC) care trece printr-o perioadă financiară dificilă. Este semnat de Simon Steer. LST mi-a schimbat viaţa. LST încă schimbă vieţi. Poate mai bine decît alte şcoli din România. O să încerc să le trimit ceva bani chiar dacă predau la plata cu ora, trei ore pe săptămînă.