Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.