Fenomenul galben al României din exil

De-a lungul timpului moldovenii, valahii și transilvanii au plecat aiurea. Uneori au revenit și au încercat să schimbe ceva. Să facă acasă ce au văzut sau au trăit aiurea. Au venit mai dotați, mai deștepti și mai motivați. Au pus la cale școli, biznisuri, au întărit armata sau agricultura. Unora țara le-a ridicat statui. Pe alții i-a exilat sau i-a omorît.

Nu, n-am să mă refer la Gică Hagi. Nici la Ianis. Chiar dacă ieri mi-au mai îndreptat un rid. Am să mă refer la publicul îmbrăcat în tricouri galbene. Acel public ce a fost alungat din țară. Ce a fost gazat pe 10 august 2018 și totuși poartă cu mîndrie tricourile galbene. Nu galbenul papal, ci cel românesc.

Încurajările lor, după fiecare egalare a scorului, au fost încurajările reușitei lor într-un pămînt străin, într-o limba străină, într-o școală străină, într-o companie străină, pe un teren străin. Ei au transmis că se poate. Că inventatorii fotbalului pot să piardă.

Și aici vine surpriza: nu contează că zeii fotbalului au căzut în praf! Contează că România se transformă. Am învins de două ori, dar dincolo de euforia victoriilor, contează că cineva continuă să creadă că românii pot. Și aici se vede foarte bine că România se schimbă.

În scenariul pesimist îmi închipuiam că vom face afară o țară ca afară. În cel optimist încep să-mi închipui că putem face aici o țară ca afară. Poate de data asta cu tricouri galbene de 10 august. Sau cine știe, ne-ar trebui o bordură galbenă la tricolor… cel puțin pentru aportul României din exil.

De ce nu vom schimba nimic în România?

Nici n-ar mai trebui să întreb așa ceva. Schimbăm ceva dacă ieșim în profit sau dacă suntem în mare, mare pericol. Altfel nu schimbăm nimic. Punem pariu? Pentru că așa suntem programați de mici copii. Chiar de foarte mici copii.

Pe vremea lui Ceaușescu o colegă mă întreba oarecum retoric de ce ar trebui să-i învețe pe copiii ei să fie buni, să nu fure, să nu mintă, să nu fie egoiști, cînd în viața adulților toate lucrurile stau altcumva. Se ajunge la un loc mai bun prin aranjamente, prin vînzarea sufletului sau cel puțin a aproapelui.

În poveștile de adormit copii (și viitorii adulți, de fapt) Făt-Frumos este bun. Zmeul este rău. Dar v-ați gîndit vreodată că poate lucrurile nu stau chiar așa?

De ce? Simplu. Vedem un film, două, zece, o mie. Și ne plac. Ne place eroul principal și-l urîm pe eroul negativ. Chiar dincolo de ecran John Wayne, Jean Marais, Alain Delon, 50 Cent, Bruce Willis sau Florin Piersic alias Mărjelatu sunt niște tipi faini, atractivi și probabil foarte cinstiți. Pentru că asta e impresia despre artistul profesionist: și dincolo de ecran e la fel de credibil. Swarzenegger a devenit guvernatorul Californiei, un stat cu bugetul cît Italia.

La fel se întîmplă și în cazul sportivilor. Și ei își conservă aura succesului sau mai bine spus și-o transformă într-una de politician, om de afaceri sau actor de cinema ca și Hagi, O.J. Simpson, Gheorghe Popescu, Ion Țiriac, Ilie Năstase.

Și ca să închidem cercul, să rămînem un moment la politicieni. Ne spun ce buni sunt. Ne conving să-i alegem. Nixon, Clinton, Iliescu, Năstase, Ponta, Putin și alte cîteva zeci de mii din toată lumea. Nu, nu suntem proști, doar condiționați. Credem că Făt-Frumos e cinstit, bun, viteaz.

Și că Zmeul, Cotoroanța și Scaraoțchi sunt răi.

Cu toate astea, oare de cîte ori am avut și confirmarea excepției ce întărește regula. Un personaj pozitiv a schimbat tabăra. S-a dus pe partea întunecată a Forței. A trecut de cealaltă parte. Dar asta nu contează prea mult pentru că vraja basmului ne supune.