Auschwitz, Treblinka, Mathausen sau hermeneutica urii


În finalul Primului război mondial germanii cad victimă propriei lor propagande naționaliste ce a construit și miturile revanșei și declanșării celui de-al doilea război mondial. Propaganda germană spunea că armata nu a fost înfrîntă pe cîmpul de luptă, ci evreii și comuniștii au subminat țara din interior. O mare parte a germenilor a acceptat acest mit, mai ales că în est germanii ajunseseră pînă la Odessa și ocupaseră Ucraina. Pe teritoriul Germaniei nu se dăduseră lupte astfel că populația nu a putut constata pe viu înfrîngerea. Militarii nu au avut interesul să spună că au fosat înfrînți, deși comandanții lor au știut că intrarea în luptă a Statelor Unite va duce în mod inevitabil la sfîrșitul războiului.

Rapida ascensiune la putere a lui Hitler și răspîndirea doctrinei național-socialiste, dar mai ales susținerea mitului trădării din interior de către evrei și comuniști în cartea sa Mein Kampf, asociată cu succesele politicii dictatoriale în interior și cu cele militare de la începutul războiului, i-au făcut pe cei mai mulți germani să creadă și să sprijine o politică a urii susținută și de așa-zisa supremație a rasei ariene. Intrarea, din nou, în război a Statelor Unite și Stalingradul au făcut să se întoarcă valul fluxului german.

Hitler și acoliții săi trec la aplicarea soluției finale ce presupunea lichidarea tuturor opozanților, deja aplicată conform ordinului Nacht und nebel (noapte și ceață) presupunea distrugerea tuturor dovezilor și acțiunarea în urma ordinelor nescrise bazate pe loialitatea, ascultare oarbă de aparatul de stat și mai ales implicarea elementelor loiale dresate încă din anii 20 de la instituirea trupelor de asalt SA.

Efectele secundare ale acestei politici generalizate a războiului total s-au concretizat în folosirea milioanelor de sclavi pentru continuarea conflictului. Dar greșelile lui Hitler, ce acaparase conducerea militară, au făcut ca în scurt timp Al treilea Reich să nu ajungă la mult-trîmbițata prosperitate de 1000 de ani. Zvastica, simbolul reîncarnării nu a făcut altceva decît să marcheze sfîrșitul unui ideal utopic al unei extreme drepte care a cultivat ura ca politică de partid și de stat la scară mondială.

Împreună cu principalii ei aliați de aceiași factură, Italia lui Musollini și Japonia lui Hirohito, Germania a condus lumea spre cea mai mare catastrofă din istoria omenirii. Nu trebuie uitată contribuția României, Ungariei (a cărei armată a capitulat doar la 8 mai 1945) Bulgariei, Croației și în general a tuturor voluntarilor înrolați în trupele SS la crimele comise în numele unui ideal plin de ură.

Nu am fost la Auscwitz, nici la Treblika, nici la Maidanek, dar am fost la Mathausen. Am rămas fără cuvinte cu toate că am citit cîteva cărți bune despre lagărele de exterminare și concentrare. Gîndul mi-a zburat însă la președintele Iranului ce încerca să spună într-o întîlnire cu studenți americani că lichidarea evreilor este o chestiune ce ține de hermeneutica academică. La fel face azi și un alt Mustafa în legătură cu lagărul de exterminare de la Trablinka pe situl Daily Mirror spunînd că de fapt moartea acelor oameni trebuie explicată prin cauzele izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Chiar așa. Acum că le-am explicat, oare dacă familia cuiva este lichidată fără motiv ar trebui un eventual supraviețuitor sau o rudă sau un procuror care investighează un asasinat în masă să caute doar o eventuală explicație istorică sau să caute asasinii și autorii morali? Sau punînd lucrurile în altă perspectivă, cine este oare de vină de exemplu pentru lichidarea armenilor din Turcia în timpul Primului război mondial? Sau sunt oare de vină vikingii, Columb sau Isabela de Castilia pentru lichidarea indienilor din Americi?

Politica urii și a genocidului propagată de Iran (de exemplu – și care are mare priză la musulmani) în conjuncție cu miturile unei conspirații la nivel mondial împotriva republicii islamice, împreună cu politica de negare a holocaustului seamănă de minune cu miturile enunțate, acceptate și dezvoltate de naziști după înfrîngerea suferită în Primul război mondial. O hermeneutică a urii bazată pe transformarea în minciună a adevărului. Cui servește? Aș da un alt exemplu elocvent. Războiul dintre Iran și Irak s-a oprit în cele din urmă din lipsă de bani. Sute de mii de musulmani s-au omorît fără remușcări, mii de copii au murit, mii de bărbați au rămas schilodiți fizic sau mental. Cui a servit?

Trîmbițată de mai bine de junătate de secol, lichidarea statului evreu nu ar duce la lichidarea evreilor, așa că ar trebui ca cei care susțin declanșarea ostilităților să își pună o întrebare foarte simplă referitoare la efectele unui război nimicitor în zonă: cui folosește și ce rezolvă? Care sunt mijloacele pentru asigurarea succesului și ce se va întîmpla după? Hitler asigura Germania că va beneficia de 1000 de ani de prosperitate și pace și de aceea sunt necesare sacrificii. Să spunem că statul Israel va fi lichidat. Care va fi beneficiul? Eliberarea Ierusalimului către care se închinau în urmă cu 1300 de ani și musulmanii? Parcă acum se închină spre Mecca… Răzbunarea palestinienilor morți și rezolvarea greșelilor făcute de un oarecare lord englez în urmă cu o sută de ani? E tot de domeniul trecutului și ține tot de o hermeneutică a urii.

Nu cred că propagarea unor mituri sau rescrierea istoriei în chip totalitar ar duce la rezolvarea sau aplanarea unui conflict (ce ține de prea mult timp), așa după cum nici implantarea de așezări în teritoriile ocupate (și altele de acest fel sau mai agresive) și politica duplicitară a statului Israel nu contribuie cu nimic la întărirea poziției evreilor în lume pentru că se bazează tot pe o hermeneutică a urii în stilul Nacht und nebel. În opinia mea trebuie schimbată hermeneutica.Sau pe înțelesul tuturor, ar trebui să încercăm cu altfel de sentimente. Și atunci s-ar putea descuta și despre adevăr și dreptate.

Auchwitz, Treblinka, Maidanek, Mathausen? Nu trebuie uitate. Trebuie să schimbe ceva, să ducă la ceva dincolo de răzbunare, dincolo de dreptate. De unde să începem?

Piscina ofițerilor de la Mathausen era în afara zidurilor, cu toate că Dunărea nu era prea departe. Zidurile din piatră ale lagărului păreau că vor supraviețui chiar și Reichului de 1000 de ani. Încă o dovadă că panta alunecoasă a lichidării celor nedoriți nu s-ar fi oprit niciodată. Mai întîi opoziția, apoi evreii, țiganii, slavii, apoi cei mai puțin blonzi, cei cu altfel de ochi decît albaștri… și tot așa se vor găsi impuri care nu merită să facă umbră pămîntului.

Mi se pare ciudat că cea mai pură ființă ce a existat pe suprafața pămîntului nu a impus standarde de puritate și nu a chemat la lichidarea necredincioșilor. Ba nici nu a fondat un partid, ci a fost omorît de ciudă de cei ce se credeau campioni în materie de puritate, religie, adevăr și dreptate. O hermeneutică a urii care a anunțat că are ca soluție moartea pentru lichidarea hermeneuticii iubirii. Eroare! Numai o hermeneutică a dragostei poate să aibă ca soluție moartea, pentru că moare în locul cuiva, nu pentru că se răzbună.

Ar fi aceasta o soluție sau soluția?