De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?