Anatomia lui Grey, …Nicolaescu și Stroe


Americanii au făcut un serial de succes ce se numește Anatomia lui Grey. Ironia sorții a făcut ca în finalul sezonului 8 o echipă de chirurgi să zboare pentru o operație complicată. Avionul cade și există supraviețuitori. Moare doar unul dintre doctori. Cam același scenariu și în România, dar de data asta live, iarna, avion mai vechi, hibe mari de sistem. Incompetență, nepăsare, neprofesionalism, ghinion, birocrație și celelalte boli ale unui sistem ce nu face față civilizației europene prezente. Ne tot dotăm, dar nu ajungem niciodată la zi, ba chiar nu avansăm. Cu toate că avem mașini 4×4 bune, produse în România și deci ieftine. La fel cu avionul BN 2 Islander ce a fost produs tot în România, deci tot ieftin. Mă face să trag concluzia că viețile noastre sunt ieftine.

Cînd România este țara cu una dintre cele mai performante rețele de internet, nu funcționează baliza de semnalizare radio de urgență a avionului. Cînd elevii au iPhonuri ultimul tip, organele abilitate să-i găsescă pe supraviețuitori nu comunică. Epava avionului este găsită de pădurarul local după ce auzise la televizor că prin apropiere a căzut un avion. Cu toată tehnica din dotarea a cinci echipe județene de intervenție, un pădurar fără prea multă dotare găsește avionul.

Să facem abstracție de toate greșelile, de lipsurile din dotare, de plusurile din dotare nefolosite (noul avion ce a zburat doar de două ori, dotat cu dispozitiv de degivrare a aripilor), de brambureala șefilor și de ineditul situație și să vedem ce e de făcut în viitor. Nu știu dacă ar trebui schimbat un ministru sau doi pentru pierderea unui avion și a două vieți. În decembrie 89 au murit mai mulți oameni și cine a plătit pentru asta?  Nu știu dacă s-a simulat un astfel de caz, dar din toată această întîmplare s-ar putea învăța. N-ar trebui ca un asemenea caz să se repete.

Nu știu ce ar trebui făcut. Alții cum rezolvă situații din astea? Poate ar trebui să existe în cîteva centre chirurgi care să poată preleva organe, fără să fie nevoie să zboare o echipă întreagă în condiții meteo dificile. Poate ar trebui să existe mijloace de transport rapid pentru așa ceva. Uite la ce ar fi bune autostrăzile. Poate ar trebui achiziționat un alt tip de elicopter pentru situații de genul acesta cu vizibilitate redusă și cu accesibilitate dificilă. Poate un Black Hawk dotat cu aparatură de zbor fără vizibilitate ar fi mai indicat. Scump? Dacă viețile noastre sunt ieftine o să spunem că nu ne permitem. Dar și această întîmplare a dovedit că viețile sunt foarte scumpe și că e mult mai ieftin să previi în loc să suporți costul unui astfel de incident.

Americanii au făcut un film, și-au imaginat cum e să se întîmple. Era doar arta cinematografică. Au luat bani buni pe film. La noi există organe ale statului ce sunt plătite să facă asta și le-am plătit degeaba. Iar intră în discuție ocuparea funcțiilor pe criterii politice, după mustață, după gradul de rudenie directă sau prin alianță. Nu e corupție? Ba este, din aia morală. Nu se mai termină cu asta, murim. Cu ce mi-e mie mai bine că cutărică a ocupat postul pe șpagă sau că a vrut partidul? Eu mor. Tu? Mori. El? Moare. Toți putem, muri din cauza unor deficiențe știute ale sistemului. Nu ne-am săturat?

Spre deosebire de Anatomia lui Grey cea a specialiștilor Nicolaescu și Stroe ucide.

Faţă-n faţă cu Ceauşescu (1)


Istoria m-a adus de cîteva ori faţă-n faţă cu Nicolae Ceauşescu. Prima dată cînd eram în clasa a cincea sau a şasea. A doua oară eram adult şi locuiam pe Coşbuc, pe care se putea intra dinspre Horea, unde de obicei era cazat „tovarăşul”. Într-o zi de „vizită de lucru” – cum li se spunea – pe la ora zece seara, veneam dinspre centru, pe Horea, vis-avis de clădirea cu pricina, mergînd agale spre domiciliu. Am fost oprit de un individ, care mi-a spus politicos, fără să spună cine este, că nu am voie să trec pe acolo. I-am spus că mă duc acasă. Nu a contat. Mi-a spus să ocolesc. Nu mi-a spus „de ce”.

M-am evervat. M-am prefăcut convins, am făcut cale-ntoarsă am luat-o pe prima la dreapta, spre maternitate. Am ieşit din raza vizuală a individului. Mai era cel puţin unul pe trotuarul din faţa reşedinţei ocazionale a lui Ceauşescu. Clădirea din colţ după care dispărusem deja era foarte mare. Securiştii nu aveau de unde să ştie, atunci, că mai exista o intrare după colţ. Am încercat uşa. S-a deschis fără zgomot. Am urcau pînă la parter, am trecut în curte şi am ajuns la cea de-a doua poartă situată pe strada Horea. Poarta era masivă, dar avea decupată în ea o portiţă mai mică. Am deschis-o, şi fără să mă uit în urmă am luat-o tacticos spre domiciliu. Dacă fugeam eram pierdut!

Cu coada ochiului am observat, în momentul cînd m-am întors, avînd reşedinţa lui Ceauşescu în spate dreapta, că individul care stătuse de vorbă cu mine sesizase apariţia mea. Se răsucise şi el pe călcîie şi se îndrepta alert, însă fără zgomot, spre mine. Eu am menţinut viteza cu calm. Mult calm. Cred că eram inconştient. Dar, ce puteam să fac, imi violaseră libertatea personală şi dreptul de mişcare, garantate în constituţia socialistă. Sau aşa credeam. Eram în mod sigur inconştient, fără doar şi poate. După cîteva secunde urmăritorul meu a abandonat. Probabil consemnul spunea să nu se îndepărteze de obiectiv şi să nu facă exces de zel dacă cineva se îndepărta, fără incidente. Am ajuns acasă. Nu aveam buletinul la mine, adresa la care stăteam nu era trecută în buletin. Noroc, destin sau ce?

Următoarea întîlnire cu Ceuşescu şi cu băieţii lui a avut loc după alţi cîţiva ani, pe cînd lucram la Intreprinderea de Strunguri din Arad, fostă Iosif Rangheţ. Ceauşescu a vizitat intreprinderea împreună cu Elena. Nu mai îmi aduc aminte multe amănunte, dar cei din atelierul meu, de la Tehnologul Şef erau masaţi între hala Montaj şi clădirea unde se găseau proiectările şi direcţiunea, un spaţiu de aproximativ două zeci de metri. El şi ea plecaseră cu suita să viziteze şi îi aşteptam să iasă din hală. Pînă la apariţia lor încercam să ne pierdem timpul spunînd bancuri, povestind ce se mai întîmplase cu o zi în urmă, duminica. Era o grămadă semi-organizată.

Unul dintre colegi, Burlacu Simion, fost coleg de şcoală primară, începu să povestească episodul cu Tom şi Jerry pe care îl urmărise cu o zi înainte la televizor. Numai feţe cunoscute în jurul lui: Eram toţi numai ochi şi urechi. Atît de mare era plictiseala, încît şi un desen animat văzut cu o zi înainte promitea să o risipească. Burlacu un zîmbet, cu gura pînă la urechi. Gesticula aprins, explicînd cum mîţa cea rea fugărea bietul şoricel. L-a încolţit. „Deodată, spuse el cu voce tare, mimând teatral gestul, a scos pistolul!” La auzul acestor cuvinte, unul dintre indivizii de lîngă  grupul nostru, îmbrăcat într-un palton anost şi aflat cu spatele spre noi, se întoarse brusc, iţindu-se să sară asupra colegului meu şi să îl dezarmeze de „pistol”. Noi am rămas cu gurile căscate. Nu ştiam cine şi de unde este. Nu l-am văzut în viaţa noastră pînă atunci. Din fericire, atît Tom şi Jery, cît şi Burlacu au scăpat cu viaţa în urma vizitei. I-am revăzut pe toţi. În schimb individul vigilent nu a mai apărut nicodată. Oare?

Ceauşescu şi suita a plecat mulţumit. După vizită am plecat şi noi acasă. Noi la camerele de bloc reci şi pline de igrasie, el la fosta casă a baronului Neuman unde trăgea de fiecare dată cînd vizita Aradul, pe strada Horea.