Lovitura de stat

sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine, degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.