Miercuri 27 martie, orele 18 la Biserica Penticostală Filadelfia din Oradea: Alexandru Nădăban cu ,,Minuni trecute și viitoare”


http://vultus.stblogs.org/2013/02/the-holy-face-of-christ-recogn.html

Ca răspuns la cum se poate ajunge la viața veșnică (uătevăr zis minț) pusă de un învățător pe post de elev ispititor, Isus pune două întrebări: Cum este scris și cum citești în lege. Adică ce spune standardul și cum se înțelege el. Răspunsul este notat cu 10, cu rezerva probei practice: fă și vei avea. Îmi vin în minte multe întrebări în legătură cu ce o fi aia viață veșnică, dar nu acesta este scopul principal al discursului meu. Este clar că învățătorul voia o definiție clară, perfectă ce să se alinieze răspunsului său notat cu zece. Își asuma o poziție ciudată, provocîndu-l pe cel ce îl evaluase să spună ceva care să fie evaluat de el. Ca și cum un elev ar putea da o notă profesorului. De obicei în această fază mulți profesori fac un pas necugetat: coboară standardul ca nu cumva să fie evaluat cu o notă mică de elev.

Cine o fi aproapele acestui învățător evreu? Oricine știa în ce cercuri se învîrtea un astfel de învățător și acum că stătea de vorbă cu Isus era și mai clar. Și atunci Isus îi povestește ceea ce cei mai mulți ar tinde să spună că este o pildă, o întîmplare sau o istorie cu tîlc. Înclin să cred că ceea ce face Isus nu este așa ceva. Isus nu povestește o întîmplare, o istorioară anume, o pildă fie ea inventată sau nu. Isus spune o …minune.

De ce tocmai o minune? Pentru că în contextul acela, bine definit al articolelor de lege tocmai enunțate, al vieții veșnice, al iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, numai minune se poate numi ceea ce Isus a povestit.

În mod normal ceea ce Isus povestește este o imposibilitate. Așa ceva nu se putea întîmpla. Niciun preot, oricât de multe motive ar fi avut, chiar și păstrarea curățeniei sale cultice, nu putea să NU se oprească și să NU-i acorde celui căzut primul ajutor. Aceasta pentru că preotul îl reprezenta cel mai bine pe Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul lui Israel nu putea trece pe lîngă copilul său căzut în necaz fără să-l bage în seamă. Făcând așa ceva preotul își nega menirea, originea și Dumnezeul. Era imposibil. Era o sinucidere.

Levitul care vine ca importanță cultică după preot face același lucru. Dar prin, să zicem, definiția sa levitul era un slujitor pe viață al preotului și implicit a lui Dumnezeu. El nu avea voie să dețină proprietăți în afara cetăților unde se așezase. Menirea sa, existența sa depindea de cît, ce și cît de des închina un israelit lui Dumnezeu. Dincolo de slujirea preoților și a lui Dumnezeu, menirea levitului era să își slujească aproapele. Era a doua sa natură. Din punct de vedere spiritual abandonându-l sorții pe cel rănit levitul nega implicarea lui Dumnezeu în istoria poporului său. Din punct de vedere practic, cel al vieții de zi cu zi, în caz că omul acela murea, levitului i se diminua venitul. Un om mai puțin în Israel, mai puține bucate pe masă, mai puțini bani la templu, o viață mai săracă pentru levit.

Apoi, ca să dea peste cap toate obiceiurile, tot ce era clar, decis și împămîntenit în istorie și confirmat în tradiție, Isus își continuă minunea, care în treacăt fie zis este una multi-etajată. La nivelul unu tîlharii: așa ceva nu se putea concepe în poporul lui Dumnezeu, la nivelul doi preotul indiferent, la nivelul trei levitul indiferent, la nivelul patru israelitul de rînd (absent dar totuși subînțeles în logica și desfășurarea evenimentelor) și la nivelul ultim (poate ultim), samariteanul.

Nimeni nu se aștepta la samaritean. Aici e probabil miezul minunii ce îl face pe învățătorul inchizitor să se întrebe: Doar n-or fi și samaritenii beneficiarii vieții veșnice? Intersectarea căilor celor patru personaje nu este marcată de soartă, totul se desfășoară conform unui plan, ceea ce mă face și mai tare să mă gîndesc la o minune, pentru că minunile, nu poveștile, pildele, se întîmplă atunci cînd te gîndești mai puțin, atunci cînd nevoia lor este strict necesară, atunci cînd moartea survolează la joasă înălțime (mai ales) poporul lui Dumnezeu. Isus nu dezvăluie motivația preotului și levitului, dar marchează ce anume îl motivează pe hulitul, străinul și răul samaritean. Nu cîștigul, nu ura, nu confortul sau discomfortul unei călători întrerupre prematur, ci mila. Un sentiment pe care numai psihopații nu îl posedă, așadar era poate și mai pregnant etalat în mod normal în viața preotului și levitului.

Samariteanul era îndreptățit să treacă mai departe pentru că se afla pe un teritoriu unde atingerea sa provoca pagube, reproș, murdărie. Era în trecere și nu cunoștea pe nimeni, la fel cum poate nici preotul, nici levitul nu îl cunoșteau pe cel rănit, dar erau obligați de lege, de cuget și de slujba ce au primit-o din rațiuni genetice. Adică să acționeze. Poate li s-a făcut milă, dar mila nu i-a motivat să facă următorul pas: să se apropie.

Minunea este amplificată nu numai de reacția radical diferită a samariteanului, un dușman tradițional și incomod, ci de implicarea sa totală. Numai Dumnezeu putea face așa ceva. Numai o minune putea explica asta. O așa minune nu mai avusese loc în Israel sau aiurea. Era o minune ce se putea contempla, comenta sau pur și simplu nega. Cu toate astea, în ciuda elementelor șocante, scandaloase și putem spune iraționale, pentru locul și timpul acela, nimeni din cei prezenți nu au făcut-o. Paralizant!

În plus Isus își lasă auditoriu în suspans atunci cînd le spune ,,…și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.ˮ Într-o astfel de situație să cheltui, să te duci în treaba ta și apoi să te întorci pe același drum tocmai ca să achiți o notă de plată pe care nu ți-a cerut-o nimeni să o achiți? Cine în toată istoria de atunci se mai întorsese să cerceteze care era urmarea, să plătească o notă de plată a unei consumații de care nu a beneficiat? Numai Dumnezeu. Omul plătea un bine, răsplătea poate un bine sau plătea sau răsplătea un rău. Dar să te angajezi să plătești ceva ce nu era de datoria ta trebuia să fii Dumnezeu.

Mi se pare ciudat că învățătorul încurcat de Isus răspunde din nou bine la următoarea întrebare ce îl extrage din minune și îl redă lumii normale. Reintrarea în cotidian îl duce nu acolo unde începuse minunea, ci în plina sa desfășurare: când aceluia (îi era rușine să spună ,,samariteanuluiˮ și-a făcut milă, adică a pus mila la lucru, la practică.

Dincolo de teoria perfectă pe care o stăpînea învățătorul, Isus vine cu ceva aparent banal, dar complet neașteptat: minunea practicii. Mă gîndesc că dincolo de cîteva fraze referitoare la Isus, poate la Duhul Sfînt și la alte lucruri sumar definite, creștinii au schimbat fața imperiului roman prin ceea ce făceau sau nu făceau. Minunea practicii, nu teoria doctrinei sau dogmei i-a convins pe pămînteni că credința în Isus dă viața veșnică. Fă și tu la fel nu se referea la alții, la ceilalți sau la ia uită-te la mine. Însă minunea ,,fă și tu la felˮ avea legătură cu ,,du-teˮ, fără de care prima afirmație nu constituie decît gardul unui alt ghetou temporizat sau nu istoric.

Iată de ce minunile nu se întîmplă în laborator în prezent. Minunile nu așteaptă după noi, dar tînjesc după noi așa cum și noi tînjim după ele. Ciudat. Poți să spui am văzut o minune sau poți să spui aștept o minune. Dar între timp, dacă nu te vei decide să îți faci milă și să te duci să faci la fel nu vei avea parte de o minune viitoare. Numai de una povestită.

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.