Raiul pe pămînt? Unde, cînd, cum?


Nu aveam 16 ani cînd mergînd pe stradă cu un prieten și ne dădeam cu părerea că aici ar putea fi raiul pe pămînt dacă lucrurile s-ar face mai bine, dacă ne-am organiza mai eficient. Același lucru l-am auzit din gura multor indivizi de-a lungul timpului. Și așa s-a născut întrebarea: Este raiul pe pămînt posibil? Unde? Cînd? Cum?

Marii teoreticieni ai comunismului, Marx și Engels și-au dat cu părerea că o societate fără exploatare, fără clase și fără proprietari va fi posibilă după ce proletariatul va pune mîna pe putere, după ce dușmanii de clasă vor fi lichidați și după ce nu va mai exista proprietate privată. În viziunea lor aceasta se putea întîmpla doar în țările cu un proletariat foarte numeros, adică în țările cu o orînduire capitalistă. Raiul era după colț.

Nimic mai greșit. Încercările de a instaura raiul comunist au dus la milione de morți, victime ale unui sistem utopic, fără fundament ideologic temeinic și imposibil de aplicat în practică cu rezultate pozitive de durată.

Dar, omul se gîndește să instaureze raiul (religios sau secular) pe pămînt. Nu e rău că vrea, nici că încearcă, poate e de discutat metoda de a ajunge la acest rezultat.

Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă cumva e posibil ca raiul să fie inaugurat pe pămînt dacă, să zicem, toți locuitorii, fără excepție ar fi creștini de cea mai bună calitate. Ca să nu excludem și nici să nu jignim pe nimeni.

N-ar fi rău, dar mă gîndesc că în lipsa unui conducător absolut, noi oamenii, chiar creștini de marcă, am continua să păcătuim în cele mai diverse domenii și n-am ajunge în rai prea repede. Ne-am găsi imperfecțiuni, vini, lipsuri și plusuri de care nu putem scăpa.

Mă mai gîndeam zilele astea că averea, indiferent care e, nu va mai conta. O vom arunca asemenea unei poveri ce ne împiedică să zburăm spre cer. Aruncăm lestul și ne vom înălța mai repede. Cine îndrăznește să arunce primul cu averea? Cam seamănă cu întrebarea cine dintre voi e fără păcat să arunce primul…

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Oricînd, cu precizarea că în nici un caz atunci cînd oamenii vor încerca. Dumnezeu va avea ultimul cuvînt.

Unde se va realiza raiul pe pămînt? Un paradis fără Dumnezeu este ca și iadul fără draci. Draci care acolo vor fi chinuiți, nu vor chinui ei pe cineva. Deci un paradis (oricît de elaborat) ar fi, rămîne unul fiscal, turistic, efemer și în cele din urmă plin de urmări negative. Ce nici nu mai trebuie menționate.

În cele din urmă, un paradis omenesc pe pămînt nu rezolvă cîteva lucruri esențiale (făcînd abstracție de problema proprietății): existența suferinței și a morții. De menționat că Isus Cristos a spus că acolo (în paradis, rai, în prezența lui Dumnezeu) vom fi ca îngerii, nu ne vom căsători. Refuz să fac alte presupuneri. Moartea va fi lichidată, suferința nu va mai exista și Smile, Jesus loves you va fi o realitate deloc banală.

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Cum există cîteva variante, și mulți partizani, vreau să afirm că raiul se va realiza atunci cînd Dumnezeu va locui pe pămînt cu noi, și va fi un pămînt nou alături de ceruri noi. Hmmm… Și totuși cînd? Cîndva.

Există unii, și printre ei mă număr și eu, care susțin că raiul începe de pe pămînt, că suntem cu un picior în paradis. Trăim aici ca și cînd am trăi dincolo. de acord, dar să nu uităm că nu suntem total dincolo, și în pofida, now but not yet, trebuie să facem legătura cu comunitatea în care trăim exemplificînd prin viața noastră ceea ce credem.

Și nu în ultimă instanță, după cum putem deja trăi în paradis, putem trăi deja și în iad. Asta nu numai dacă credem că el există, ci dacă trăim ca și cînd numai iadul există. Destinat inițial îngerilor căzuți, iadul a făcut loc și sufletelor ce își merită un astfel de loc. Sau de stare. Așa că după cum putem trăi deja în paradis, putem trăi și în iad, chiar din viața aceasta. Dar încă mai avem o șansă să ne schimbăm destinul. Și șansa noastră este Isus Cristos.

 

Exorcizarea tomberonului


În ultimul timp (de fapt de cînd e liber la microfoane, la scris și la citit) auzi, citești și vezi o largă colecție de indivizi ce se produc în cele mai diverse domenii. Specialiști apăruți peste noapte în cele mai imposibile domenii, dar și în cele mai banale dau cu sfatu-n publicul larg. În ăla îngust e mai greu că trebuie țintit mai bine… Dar-ar fi să mă iau dupe (sic!) ei, aș fi ajuns de mult la casa de nebuni sau pur și simplu aș fi decedat mortal pentru că lumea ar fi expirat de mult. Nu un cataclism, nici două, ci o turmă-ntreagă de cataclisme apocaliptice se vor fi revărsat asupra bietei noastre planete din obscurul nostru sistem solar.

Ce să-i faci, dacă numai aici este viață… Cu toată îndîrjirea materiei de a se auto-crea, de a se auto-perfecționa și de a ajunge de bună voie și nesilită de nimeni la viață, în mod paradoxal, întreg universul, nu numai că conspiră să distrugă această pîlpîire a vieții, ci și acționează în direcția aceasta.

Dăstul dă rău!

Și în treaba asta, mă întreb retoric care o fi rolul religiei în prevenirea unui sfîrșit apocaliptic? De exemplu, ce are de spus și de făcut Dumnezeu în toată treaba asta? Sau mai rău, dacă altcineva își bagă codița îmbîrligată, unde vom ajunge în final?

În urmă cu ceva timp am editat textul unei traduceri despre iad. Autorul și consoarta participaseră la o serbare de grădi. Copiii (șugubeții…) puseseră la cale o scenetă cu diavoli și diavolițe, foc și cazane. Un spectacol de muzică și lumină, de fior și pucioasă. Tot tacîmul infernal de uz intern imaginat de niște bieți pămînteni ce se informaseră cu privire la subiect de la biblioteca municipală. Printre zîmbete și cîntece inocente drăcușori și drăcoaice mititele își făceau de cap amenințînd publicul cu iadul pe o scenă mai multe sau mai puțin improvizată.

În toiul spectacolului omul nostru și soția sa săriră în sus foarte alarmați de așa o glumă proastă. Iadul era caricaturizat, deci desființat în mod pueril, premeditat și pediatru. Așa ceva nu se face, Doamne ferește, pentru că iadul există, este o treabă serioasă și extrem de periculoasă! Nu este permisă banalizarea dracilor sau diavolilor, a Satanei, tartorul cel mare sau a lui Scaraoțchi adaptatul autohton  pre-graiul nostru. Dar scumpii noștri creștini păreau mai degrabă apărătorii drepturilor părții întunecate a Forței în fața unei societăți americane ce crede 99% în existența raiului și doar 30% în cea a iadului.

Mă întreb ce au făcut creștinii din zonă de s-a ajuns la așa un raport disproporționat… Și mă întreb, cum de unii dintre noi/ei își doresc un rai aici pe pămînt și fac tot posibilul să-l realizeze. Pe diferite căi.

Drept pentru care eu am decis să mă pun de-a curmezișul, nu să mă aliniez. Am decis să mă îmbolnăvesc, ba chiar rău de tot, ca să contrazic alungarea demonilor din viața personală și cea publică, conform teologiei health and wealth. Pot s-o duc bine, ba chiar foarte bine, să fiu fericit și dacă sufăr. Nu vă faceți iluzii, nu vrea să coabitez cu demonii, îi arunc la tomberon. Tocmai a venit mașina de gunoi și au colectat reziduurile vieții noastre cea de toate zilele. Așa că, în caz că a mai rămas ceva pe fundul tomberonului, mă duc să-l exorcizez.

Giast in cheis!

 

La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceea de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider responsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Era singur cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. Singur a fost vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?

 

 

 

Screen saver


Țineți minte bancul cu Bill Gates ce moare?

Bill Gates moare. Ajuns în fața lui Dumnezeu acesta îi zice:
– Pentru ca ai fost așa de bun te las să alegi unde vrei să mergi: în iad sau în rai.
După ce se gîndește Bill Gates zice:
– Păi, aș vrea să văd cum este fiecare loc, dacă se poate…
Zis și făcut.
Prima dată Bill Gates se duce în iad. Acolo distracție la culme pe o plajă cu valuri, soare, briză, se făcea plajă, surf, răcoritoare, muzică, etc.
Apoi se duce și în rai. Ajuns acolo vede niște îngerași care stăteau pe norișori și cîntau la harpa, în rest ca-n rai.
Așa că Bill Gates îi spune lui Dumnezeu că vrea să meargă în iad.
După vreo lună Dumnezeu face o vizită-n iad. Acolo îl găsește pe Bill Gates arzînd într-un cazan cu smoală.
Disperat Bill Gates striga:
– Doamne uite ce-i aici. Nu seamănă deloc cu ce era prima dată cînd am venit aici !
La care Dumnezeu răspunse:
– It was just the screen saver!

Moare Putin. Ajuns în fața lui Dumnezeu acesta-i zice:
– Pentru c-ai fost cineva te las să alegi unde vrei să mergi: în iad sau în rai.
După ce se gîndește Putin zice:
– Păi, aș vrea să văd cum este fiecare loc, dacă se poate…
Zis și făcut.
Prima dată Putin se duce în iad. Acolo distracție la culme pe o plajă cu valuri, soare, briză, se făcea plajă, surf, răcoritoare, muzică, etc.
Apoi se duce și în rai. Ajuns acolo vede niște îngerași care stăteau pe norișori și cîntau la harpa, în rest ca-n rai.
Așa că Putin îi spune lui Dumnezeu că vrea să meargă în rai.
Mirat Dumnezeu îl întreabă:
– Cum de nu alegi iadul? La care Putin răspunde zîmbind:
– N-am aranjat eu screen saver-ul  de la Soci?

sursa: http://wodumedia.com/sochi-2014-an-olympic-preview/tatyana-samokhval-left-daughter-of-local-resident-sergei-khlystov-embraces-her-crying-mother-valentina-khlystova-in-front-of-their-partially-demolished-house-in-the-black-sea-city-of-sochi-on-sep/

Zona gri – o zonă ce nu există?


Haideţi să ne imaginăm o lume perfectă. Totul este perfect şi nimic nu este la voia întîmplării. Totul este aşa cum trebuie şi nimic şi nimeni nu poate greşi. Foarte relaxant! De ce? Pentru că zona gri, acea zonă între alb şi negru, între da şi nu, nu există.

Să luăm un exemplu: vrei să te căsătoreşti. Simplu: nu ai de ce să alegi pentru că totul e clar şi sigur. Dacă eşti bărbat nu îţi iei de soţie tot un bărbat, ci o femeie, că aşa e bine. Dacă eşti femeie nu îţi iei tot o femeie că nu e bine, îţi iei un bărbat. Aşa este asigurată perpetuarea speciei umane, aşa suntem proiectaţi să trăim. Ca să faci asta nu te căsătoreşti cu un moş sau o babă, cu toate că dacă mă gîndesc la stadiul la care a avansat medicina s-ar putea să trebuiască să redefinim ce înseamnă a fi moş şi babă…

În esenţă, dacă există numai zona albă şi cea neagră, dacă te comformezi tuturor da-urilor şi nu-urilor nu poţi să greşeşti.  Deci, fără să mai iei în calcul alte variabile cum ar fi culoarea ochilor, a părului, statura, culoarea pielii şi dantura, şi evident nici sentimentele, nici calităţile persoanei cu care vrei să te căsătoreşti (oricum e, ca să zic aşa, de o perfecţiune rară!) zici da şi faci pasul următor pentru o căsnicie perfectă într-o lume perfectă, în care din părinţi perfecţi se pot naşte numai copii perfecţi. Dacă cumva ar apare ceva rău, ceea ce într-o lume perfectă nu s-ar putea întîmpla, am pune în aplicaţie varianta nu-urilor şi ne-am feri de grozăvia atacurilor la perfecţiunea întruchipată.

Atît teoretic cît şi practic într-o lume perfectă să îţi iei o maşină, un job sau să faci orice altceva nu poate decît să fie …perfect. Zona neagră, acea a interdicţiilor ar sta numai de pază, ca un avertisment de care nu s-ar atinge nimeni, pentru că dacă totul este perfect, nu ai nevoie de aşa ceva. Cum se spune frica de pedeapsă păzeşte smîntîna, strugurii sau orice altceva ce este tentant, dar rău. Într-o lume perfectă nu există închisoare, poliţie, spital, tribunal, cimitir. Să mai continui?

Oare ce ar fi acel ceva într-o lume perfectă, care să îţi spună totdeauna ce să faci şi cum să faci, ca totul să iasă perfect? M-aş aventura să spun conştiinţa, dar mă cam îndoiesc pentru că într-o lume perfectă conştiinţa nu ar avea de-a face prea mult cu vinovăţia, cu răul ce trebuie exclus sau controlat, aşa că mă tem că n-ar prea merge. Aş putea încerca cu o conştiinţă comună, un fel de listă a da-urilor şi nu-urilor care să apară instantaneu în gîndirea oamenilor perfecţi din această lume perfectă. Deci, ar trebui să dispară liberul arbitru sau alegerea conştientă, ceea ce i-ar transforma pe acei locuitori ai lumii perfecte în simpli roboţi. Ciudat? Nu, normal! Într-o lume ce se vrea perfectă, unde este clar că răul este mai degrabă accidental şi binele nu este opţional, omul ar fi un robot lipsit de voinţă proprie.

Şi? Nu e mai bine să ne bucurăm de perfecţiune avînd „raiul” asigurat, cu toate că suntem roboţi, decît să riscăm „iadul” pentru că luăm decizii dincolo de zona albă, în cea neagră? Dar ce este zona gri? Pentru toţi cei ce văd, constată sau suportă o alegere în zona gri aceasta se situează dincolo de zona albă, undeva spre cea neagră, că de aia îi zice gri. Dar pentru persoana respectivă ce a luat decizia ea se află evident, în zona albă, că de aia a luat-o. Deci e extins zona albă în detrimentul celei negre. Doar observatorul aflat în zona albă vede că decizia este tinde spre negru, adică este gri.  Ceea ce mă face să mă gîndesc că zona gri este doar o invenţie. Ea nu există decît în teorie. În practică ea este albă, adică implică alegeri ce nu se situează în afara zonei negre interzise. A te căsători (în cazul nostru) cu un moş sau babă nu este implicit rău sau imoral decît în măsura în care unii susţin acest lucru. Îţi asumi în mod personal riscul de a nu avea copii, ceea ce nu se poate încadra în domeniul alb sau negru, bine sau rău. În practică însă zona denumită de unii gri este albă pentru că nu are urmări rele. Cu toate acestea, cei care se consideră perfecţi văd zona gri ca fiind …neagră. Dispreţuită de perfecţi această zonă a alegerilor şi implicit a existenţei a devenit în ochii şi implicit în sentimentele lor …interzisă. Pe cînd perfecţii îşi limitează alegerile trăind într-o închisoare frumoasă, alţii, cei imperfecţi (şi foarte des dispreţuiţi) îşi asumă riscuri.

Dumnezeu a crea o lume perfectă. Sau cel puţin aşa credem noi că era pînă am apărut noi. Apoi a intrat în joc păcatul care a marcat toată lumea. Din momentul acela ea a încetat să mai fie perfectă. Omul a ales să aibă o voinţa proprie, dar aceasta nu a fost invenţia sa. Softul era deja instalat. Omul doar a apăsat pe tasta „enter”. Ce a urmat e „history”. Dar, în ciuda faptului că Dumnezeu ne-a acordat şansa revenirii la normal, aceasta nu implică refugierea într-o lume ce nu există, o lume în care cei ce se pretind perfecţi impun culoarea dominantă, albul şi negrul. Isus Cristos n-a dat cu bidineaua peste întreaga creaţie pentru readucerea oilor negre în lumea albă a unui Dumnezeu ce locuieşte în lumină. Dimpotrivă. Făcînd clar că a venit pentru cei imperfecţi şi păcătoşi, el a demonstrat că perfecţiunea se caută, dar nu se găseşte decît în imediata sa prezenţă. Dumnezeu Tată, Fiul şi Duhul a riscat iadul, nu ca să îl motiveze pe om să se refugieze în zona albă a poruncilor pozitive, ci pentru a-i da posibilitatea să decidă pe propria sa răspundere cît de albe îi sunt deciziile ce nu se regăsesc explicit în voia Sa. Ca să eludeze încă o dată librertatea ce a primit-o de la Dumnezeu omul şi-a încropit mănăstiri, denominaţii, mărturisiri de credinţă, şcoli şi cimitire în zona albă …de frica zonei negre. Cei curajoşi ce nu au vrut să se închidă în ele îşi asumă deliberat riscul de atrăi în ceea ce perfecţii şi fricoşii văd că este „zona gri”, dacă nu cea neagră.

Îmi asum această poziţie în numele tuturor celor care speriaţi de tăvălugul perfecţilor din zona albă se confruntă cu senzaţia că au fost alungaţi să trăiască în aşa-zisa zonă gri definită de cei perfecţi ca o lume neagră de păcat. Nu vă speriaţi! Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi! Concluzia? Păi zona gri nu există. Cu toate astea, pentru că te iubesc, nu vreau să-ţi impun graniţele mele. Ai libertatea să ţi le găseşti singur pentru că poţi cunoaşte Adevărul şi doar El te face liber.

Re-citirea Bibliei


De cîteva zile am început să citesc de la cap la coadă, din nou, toată Biblia. Mi-am dat seama că am mult mai multe întrebări şi nedumeriri acum decît am avut cu ani în urmă, atunci cînd o citeam mai des. Am observat că am ajuns într-un colţ mai liniştit şi izolat al credinţei mele şi că ar mai trebui să îmi deschid orizontul, dar să nu îl trec peste o anumită limită. Aici discuţia se complică şi devin ambiguu, dar atunci cînd vorbeşti despre Dumnezeu şi limite, parcă lucrurile devin cam neclare, mai ales că ştiu cîte limite îşi pun unii sau unde sunt aşezate limitele lor. De aceea încep să îmi pun şi eu întrebări cu privire la acest domeniu, cu toate că nu mi-au plăcut niciodată matematicile: limite inferioare şi superioare.

În primul rînd îmi dau seama că noi oamenii nu avem posibilitatea să-l descriem sau să-l comunicăm pe Dumnezeu aşa cum este el şi că de cele mai multe ori eforturile noastre sunt foarte limitate. În urmă cu ceva timp am urmărit pe youtube cîteva mărturii ale unor persoane ce au avut nişte întîlniri, să le zicem de gradul III, adică directe, cu lumea spirituală. Numitorul comun era că se comunica direct, fără cuvinte şi că întunerecul era asociat cu iadul, cu depărtarea, depărţirea de Dumnezeu, pe cînd lumina, albul strălucitor, era asociat cu cerul, cu cei mîntuiţi şi cu Dumnezeu însuşi. În cer toţi erau tineri, chiar dacă muriseră bătrîni, toată lumea cunoştea pe toată lumea, cunoştiinţa era universală.

Îmi dau seama că propriile mele întrebările şi comentarii s-ar putea să-i facă pe unii să ridice sprîncene, pe alţii să zîmbească, dar îmi asum această postură într-o lume în care este „ruşine” să greşeşti, să spui deschis şi sincer „nu ştiu”. Aş vrea să atrag atenţia că nu neg inspiraţia Scripturilor, dumnezeirea lui Isus Cristos şi nici lucrarea Duhului Sfînt, ba mai mult, cred că Dumnezeu poate face minuni şi azi aşa cum a făcut în trecut, nu pentru că n-am încotro, ci pentru că de cînd l-am cunoscut Dumnezeu a fost pentru mine (paradoxal poate pentru unii) un Dumnezeu al minunilor şi al logicii. Îmi aduc aminte de proful meu de VT (OT) de la LBC care ne spunea că tot Vechiul Testament nu este altceva decît propaganda naţionalistă a evreilor şi chiar a scris un material ce a fost publicat într-o prestigioasă revistă creştină de teologie despre episodul Ezechia-Rabşache, cînd zicea el, evreii nu au făcut decît să-l contrapună pe Yahwe asirienilor. Era marcat mai ales de faptul că soţia sa era foarte bolnavă şi nu vedea nici un motiv de a-l percepe pe Dumnezeu altfel decît ceva logic urzit de alţii. Lucrurile s-au schimbat după cîţiva ani spre bine. Îmi dau seama că nimeni nu e imun unor astfel de influenţe şi trebuie să recunosc că oricine poate ajungă într-o vale a umbrei morţii. Experienţa mea este într-un fel asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită. Poate unii o vor considera tristă, dar pentru mine este una plină de speranţă, dincolo de ceea ce se poate constata ştiinţific, negru pe alb sau cum se mai spune, obiectiv. Din punct de vedere obiectiv, da, o hemogramă completă indică unele valori periculoase, dar în ciuda logicii, este o minune că încă mai trăiesc. Viaţa e mai preţioasă acum, fiind mai conştient de numărătoarea inversă care poate ajunge oricînd la zero, dar după cum îşi conduc unii maşinile s-ar putea spune că riscurile vieţii moderne îi expun la riscul unei morţi iminente.

Revenind la citirea Vechiului Testament (atenţie, nu pretind că sunt expert în domeniu) am început să citesc căutînd ceva despre moştenire, pentru că voiam să văd ce anume i-a făcut pe evrei să spună că au auzit poveştile despre minunile făcute de Dumnezeul lor, dar că acestea nu se mai văd azi. Nu este un atac la dresa penticostalilor, a charismaticilor sau a altora care sunt orientaţi mai ales spre minuni, este dorinţa mea de a vedea cum s-a pierdut legătura dintre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov şi cei ce le-au moştenit tradiţia.

Unul dintre primele semne de întrebare se referă la logica ultimei afirmaţii a lui Iacov din versetul (a, folosesc Cornilescu, nu mă deranjează alte versiuni, dar sunt şi eu conservator) 22 din Geneza 28: ,,…şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da,” după ce cu doar cîteva versete mai înainte acelaşi Iacov visează că Domnul stătea deasupra unei scări pe care se urcau şi se coborau îngerii şi ia la cunoştiinţă ce spune Dumnezeu cînd îi zice: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ţie şi seminţei tale.” Deci, cum să-i dea lui Dumnezeu, ce are tot pămîntul 10% din ce cîştigă el? Chiar are nevoie Dumnezeu care îi dă tot (100% ) să primească 10% înapoi? Ce să facă cu 10%? Parcă e vorba de direcţionarea acelui 2% pentru ONG-uri. „Doamne, mă mulţumesc cu 90%, lasă, 10% nu mai îmi trebuie, degeaba mi i-ai dat.” I-o fi fost milă lui Iacov de Dumnezeu? „Hai că îţi dau aşa, un 10% să nu fiu chiar nesimţit…”Cu toate că unii spun că Isus Cristos nu a rîs niciodată, totuşi Vechiul Testament spune că Dumnezeu stă în ceruri şi răde. Probabil că tot aşa a tratat şi tentativa lui Iacov de a-l răsplăti. Dacă Dumnezeu n-ar avea simţul umorului…

În fine citind Geneza şi Exodul prima promisiune concretă este un fiu şi o ţară. Fiul vine cînd era biologic imposibil să mai apară (deci o minune) şi ţara, unde curge lapte şi miere, se materializează treptat după ce evreii pleacă din Egipt, patria adoptivă, tot prin minuni. În Egipt fiii evreilor erau ameninţaţi să dispară şi trebuiau să plece, ţara nu se afla încă în posesia lor, cu excepţia cimitirului unde erau oasele strămoşilor lor. Cum nu pot să citesc VT ca şi cînd nu l-am citit niciodată, mi-a fugit gîndul la pierderea Ţării făgăduinţei din cauză că evreii s-au abătut de la Legea lui Dumnezeu. Au fost aduşi înapoi şi tot poporul a învăţat Legea ca să nu mai repete experienţa  pierderii ţării şi a distrugerii Templului. Cu toate astea au pierdut ţara încă o dată, iar Templul lor nu mai există nici azi.

Deşi era importantă în planul lui Dumnezeu, ţara nu era estenţială, după cum nici Templul nu a fost indispensabil. Probabil că şi azi Israelul nu vede acest lucru şi se bate pentru ceva ce nu este esenţial. Acel popor de preoţi intenţionat de Dumnezeu nu s-a materializat, şi asta i-a făcut pe evrei să-şi piardă iniţial ţara. Apoi fenomenul s-a repetat pentru că în ciuda faptului că au învăţat Legea, au aplicat-o în litera ei, nu în duhul ei. Nu Legea era importantă, ci ceea ce transmiteau prin aplicarea ei. Nu alea 10% din mentă erau importante, ci aproapele (şi vindecarea lui chiar în ziua de sabat), nu aparenţele şi rigurozitatea, ci inima şi harul.

Dacă ar fi să fac o paralelă în ziua de azi, mă gîndesc că multe biserici funcţionează în virtutea inerţiei, a minunilor trăite de străbunii noştrii, generaţiile mai tinere întrebîndu-se unde sunt minunile actuale sau mai bine zis, unde este azi Dumnezeul care a făcut acele minuni. Ne revine reponsabilitatea să le răspundem şi să le descoperim moştenirea, să le arătăm că ţara noastră nu se limitează la paralela Biserica-Ţara promisă, că minunile de care le povestim nu sunt basme dintr-o carte pentru ochişori micuţi imposibil de probat în faţa unor ochi obiectivi la maturitate. Altfel vom canaliza 10% spre ceva ce nu arată că Dumnezeul de azi este Dumnezeul de ieri; Dumnezeul de mîine, dar şi Dumnezeul veşniciei.

Next level?


Moare un programator şi ajunge în iad.

După o săptămînă, sună Satana la Dumnezeu:
– Doamne, ce nebun mi-ai trimis, a distrus toate cazanele, a ucis toţi dracii, aleargă prin tot iadul şi strigă în gura mare

“Unde-i ieşirea spre nivelul 2?”