Tradiția tradiționalilor


sursa:http://www.historyrocket.com/holiday/usa/christmas/History-Of-Christmas-Traditions.html

N-am nimic cu tradiția bisericii. Să trăiască! Dar vreau o explicație. Poate una infantilă.

Am niște poze ale mamei mele de cînd era la școala primară. Juca la finele anului cîte o scenetă, așa că era deghizată în mai știu eu ce personaj. Era vara și ea era blondă. Totul firesc, normal.

Văd niște poze cu scenete despre nașterea lui Isus Cristos. Personajele sunt copii. Copiii vin cu irodul pe stradă, prin curțile gospodarilor. Mă tot întreb cum de o sărbătoare despre care se spune că este sărbătoarea cea mai mare a creștinismului, a ajuns să fie pusă în scenă de copii și noi ne emoționăm. Credința noastră nu a găsit un alt debușeu? O fi muncă să-i faci pe copii să joace textul, dar chiar despre asta e creștinismul? Sau numai la asta se limitează? Care este legătura între copiii noștri ce smulg lacrimi și nașterea Mîntuitorului? Un oarecare sentiment de vinovăție? Nostalgie?

La ce ajută Maria de 12 ani, cu Isus de 11 ani, cu magi de 6 ani și păstori de 7? Poate să mă lămurească cineva dpdv teologic în postul crăciunului?

Demonul cu faţa albă (12): în loc de concluzie


Ca să îl menţionez şi pozitiv pe fostul meu prieten şi şef Paul Negruţ, am să spun că mă folosesc de unul dintre sfaturile sale din perioada în care îmi scriam teza de doctorat. Dînsul spunea că e mult mai bine să închei cu observaţii în loc de concluzii ca să nu fi acuzat că tragi concluzii greşite. Deci, nu vreau să trag concluzii, vă las pe dumneavoastră să le trageţi. Valoarea judecăţii dumneavoastră face mai mult decît postările mele pentru că au puterea să sancţioneze atît experienţa mea, cît şi modul cum am prezentat-o. Ca urmare, nu mă erijez în autoritatea absolută în materie de boli, spitale şi duhuri, ci vreau să mă situez acolo unde m-au pus cei care au nevoie de experienţa mea în domeniu.

Nu am certitudinea absolută că boala de care sufăr este efectul stresului prin care am trecut în cîteva faze foarte importante ale vieţii mele, dar timpul petrecut la periferia sau în afara unor sisteme teologice autoritare m-au făcut sensibil în direcţii pe care le acceptam în principiu, dar înspre care nu m-am îndreptat în mod voit. Poate la faza asta v-am lăsat un pic în ceaţă, dar sper să nu faceţi cunoştiinţă doar cu acel personaj celebru ce în folclorul românesc se pierde în aceste condiţii atmosferice… ci să comunicăm real.

Mie mi se pare cu totul remarcabilă şi aproape de neexplicat lunga mea supravieţuire în ciuda unei boli grave, cel mai des ireversibile şi cu efect mortal pe termen relativ scurt. În acelaşi timp, nu pot spune că boala, atunci cînd am devenit conştient de ea, mi-a schimbat prea mult modul de gîndire, teologia sau modul de a fi ca soţ, tată, prieten, într-un cuvînt, om. Dar, în acelaşi timp nu pot spune că boala în sine nu m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, de prieteni, de fraţi şi surori care au reacţionat la problema mea ca şi cînd ar fi fost a lor. Dincolo de aceasta am fost nevoit, avînd în vedere circumstanţele, să tînjesc după un Dumnezeu care se implică direct, necondiţionat şi imediat în viaţa mea. Implicit şi în viaţa altora, adică a prietenilor, a bisericii, a lumii.

În 1993, fiind student, am făcut o afirmaţie ce mi-a fost imediat taxată de prietenul şi profesorul meu Dr. Graham McFarlane. La acea dată afirmam că viitorul este al bisericii carismatice. Graham nu a fost de acord şi atunci mi-am explicat enunţul: viitorul va fi al bisericii care dincolo de ştiinţa şi tehnologia ultramodernă, neconvenţională sau ocultă a lumii va fi locul în care Dumnezeu, implicîndu-se direct va demonstra că el deţine controlul asupra lucrării, bisericii şi a lumii. Explicaţia mi-a fost acceptată.

Aventura, dacă pot să o caracterizez aşa, în această perioadă critică de circa şase luni, împreună cu ceea ce a urmat, mi-a confirmat că Dumnezeu nu a creat universul, i-a dat un impuls şi s-a aşezat într-un şezlong divin undeva departe de unde priveşte iminenta catostrofă a indivizilor, a bisericii şi în cele din urmă a lumii. În acelaşi timp această perioadă nu mi-a schimbat teologia, ci mi-a dat mai multă claritate. Aici trebuie să menţionez neapărat că teologia apofatică baptistă, adică teologia care se limitează la definirea vieţii creştine şi a lui Dumnezeu în limitele pur omeneşti, acea teologie ce nu trece de litera legii, de ceea ce văd ochii şi se înscrie doar în experienţa imediată a individului fără să treacă de limitele a ce se vede, nu m-a convins. Ştiam acest lucru în trecut, dar acum, trecînd prin această experienţă, nu numai că mi s-a confirmat, ci mi s-a întărit ideea că Dumnezeu nu poate fi pus într-o cutiuţă, şi nu se limitează la o cutiuţă, fie aceasta chiar cutiuţa craniană a unor teologi profesionişti. Diplomele, poziţiile academice sau de autoritate în vreo organizaţie nu servesc la nimic atunci cînd Dumnezeu are de gînd ceva cu viaţa ta.

În toată zbaterea mea interioară sau exterioară nu am fost mişcat de oameni aflaţi în poziţii importante, ci de fraţi şi surori care s-au rugat, m-am încurajat şi care m-au ajutat cu ce au putut sau cu ce erau dăruiţi. Ţin să menţionez că niciunul din prietenii mei care a suferit împreună cu mine în acest timp nu m-a dezamăgit. Ţin să menţionez că nu am avut parte de surprize din partea unor fraţi sus-puşi care să mă caute în suferinţa mea. Alături de mine au fost cei umili la fel ca mine, cei în nevoie la fel ca mine, cei care aveau nevoie de un Dumnezeu care se implică direct, plin de milă şi de bunătate. În tot acest timp nu l-am găsit pe Dumnezeul autoritar, cel care împarte autoritatea autorităţilor şi este capul tuturor oficiilor organizaţionale ale lumii sau ale bisericii. Nu vă supăraţi pe mine, dar la acesta nu am avut acces. Îmi asum vina!

Ca un plus al suferinţei nu se poate să nu menţionez, last but not least, atitudinea şi încurajarea soţiei mele, Dana şi a celor trei băieţi ai noştri. Fără ei ar fi fost probabil mult mai greu. Nu pot să nu îl menţionez în final pe medicul hematolog ateu declarat, care a dat dovadă de profesionalism, pe medicul chirurg care m-a operat şi care mi-a salvat viaţa datorită modului cum a tratat această operaţie. Pentru acesta, ca om şi creştin ortodox, încă o dată, JOS PĂLĂRIA DOMNULE DOCTOR!

În final aş vrea să menţionez că spre surprinderea mea, după ce splina a fost analizată de Laboratorul de Anatomie Patologică a Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. O. Fodor”, şi în ciuda testelor hematologice ce nu indicau o modificare substanţială pozitivă, în data de 05.11.2009 am primit o adeverinţă din partea Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca, secţia hematologie care spune aşa:

„Prin prezenta se adevereşte că D-nul Nădăban Alexandru născut la data de 10.04.1954, domiciliat în JUD. ARAD, LOC… se află în avidenţa şi tratamentul secţiei noastre din anul 2008 cu FIŞA 111 cu diagnosticul LIMFOM NON-HODGKIN SPLENIC, SPLENECTOMIZAT ÎN REMISIUNE COMPLETĂ.

medic, dr. M.Z – Medic sef sectie Prof Dr L.P.

A fost prima dată cînd mi s-a pus diagnosticul şi mi s-a comunicat, dar a fost şi ultima dată cînd am mai dat pe la Cluj pentru analize. Recomandarea medicului hematolog a fost să îmi fac analizele o dată la şase luni. Penultima dată am făcut o pauză de circa un an. Valorile analizelor se înscriu în limite mai pozitive în comparaţie cu cele dinainte de operaţie, dar limfocitele se află în continuare peste nivel normal. Totuşi întreaga mea aventură desfăşurată sub ameninţarea demonului cu faţa albă continuă. În loc să fie o moarte lentă şi probabil chinuitoare, prima parte a aventurii a fost pentru mine o înviere care mi-a confirmat teologia catafatică în care l-am cunoscut mai mult pe Isus Cristos. În loc să constituie o ameninţare a vieţii, această eventuală moarte m-a făcut să îmi reconsider modul cum îmi trăiesc viaţa pe pămînt, care nu o se termine atunci cînd trupul nu o va mai putea suferi, ci se va continua dincolo, aşteptînd învierea. Ceea ce mă face să strig acum cu toată viaţa mea „CRISTOS A-NVIAT!”

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (2)


Imperiul nu a fost primul sosit în cursa pentru folosirea Bisericii. Înaintea lui a fost Armenia care a devenit regat creştin cu cîţiva ani înainte, mai precis în 301. Cele mai multe dintre discuţiile referitoare la relaţia dintre Biserică şi stat încep cam de aici, în ceea ce priveşte istoria, pentru că în ceea ce priveşte dogma, etica şi credinţa, Isus Cristos scoate biserica de sub influenţa naţionalismului iudeu. Este clar pentru toată lumea că Templul, sinagoga şi politica deveniseră subiectele fierbinţi ale iudeilor, iscînd certe, rivalităţi marcate prin răscoale, asasinate, intervenţii armate şi răzbunări pline de cruzime.

Cu toate că Isus venise după declaraţia  sa la ,,oile pierdute ale lui Israel”, el nu a dus la extrem această misiune. Samariteanca, centurionul, femeia cananită nu sunt victimele colaterale ale unui mediau naţionalist, după cum nici leproşii, orbii, ciungii, bolnavii şi îndrăciţii nu sunt obiectivul principal al unui plan de sănătate naţională dictat de o  politică de inspiraţie celestă. Dincolo de această practică impozitul plătit după prinderea unui peşte ce conţinea două monezi, identificarea cezarului ca fiind altcineva decît părintele israeliţilor, cît şi judecarea şi executarea lui Isus Cristos de establishmentl zilei, nu încetăţeneşte ideea că biserica şi stăpînirea (sau stăpînirile) ar avea prea mult în comun. Cu toate acestea în 325 este convocat de Constantin primul conciliu ecumenic, o primă reprezentaţie a „concertului” dintre stat şi Biserică, un concert ce nu a încetat pînă în ziua de azi. Probabil că din această dată se poate vorbi despre „biserici dizidente” şi tot de atunci afurisenia ereticilor la închiderea unui sinod, conciliu, a devenit o normă, alunecînd pe panta executorie a dreptăţii divine Biserica şi deci implicit, creştinii, a început să creadă şi să facă ceva ce vorba aia, „nici lui Cristos nu i-ar fi trecut prin minte”!

Au existat mai mulţi eretici în acea perioadă, dar cel mai vestit dintre aceştia trebuie să fi fost Arie. Nu trebuie negată ameninţarea care venea din direcţia ereziei sale, dar trebuie menţionat faptul că Arie a murit din cauze naturale (e drept nu prea frumoase). Un alt eretic, care a fost pedepsit pentru îndrăzneala de a gîndi dincolo de vremurile sale a fost Origen. Aici se evidenţiază obtuzitatea unor creştini  care mult după moartea sa, îi dezgroapă şi îi ard scheletul. Oare trebuie puşi la acelaşi nivel cu fii tunetului care au cerut foc din cer sau nu? Dar răspunsul lui Isus i se potriveşte şi lor, nu?

Deci, Biserica a acumulat putere şi pentru că puterea atrage şi corupe, Biserica va cunoaşte o altă traiectorie decît cea iniţiată de Isus Cristos. Biserica devine puternică, Biserica devine bogată, Biserica devine ceva de temut. Şi normal, împreună cu ea şi cei ce o conduc, cei ce au influenţă.

Geografia, mişcarea popoarelor migratoare, cultura în sine şi nu în cele din urmă căderea Romei şi prăbuşirea Împeriului Roman în partea de vest a Europei, va schimba pentru totdeauna Biserica. La conciliile ecumenice din est vor apărea tot mai puţini reprezentanţi ai vestului, episcopul Romei, spun unii istorici, devine tot mai influent. Nu aş fi de acord cu o declaraţie atât de tranşantă, probabil că influenţa sau lipsa influenţei acestui episcop numit şi papa, variază la începutul Evului Mediu, urcînd şi coborînd, ca apoi, prin secolul 12-13 să ajungă la apogeu. Odată atins apogeul, puterea, influenţa şi  bogăţia papei va descreşte, astfel că după terminarea itempestivă a conciliului Vatican I, papa rămîne „prizonier” la Vatican pînă la semnarea acordului cu statul italian după venirea la putere a lui Mussolini.

Atît în Răsărit, cît şi în Occident au loc concilii regionale ce iau hotărîri diferite cu privire la o sumedenie de aspecte ale creştinismului, imprimînd acestei credinţe două traiectorii diferite ca formă. (Nu trebuie uitat că după conciliul de la Chalcedon, apar în est bisericile nechalcedoniene, un lucru ce trebuie neapărat menţionat avînd în vedere pretenţia de monolit a Bisericii Ortodoxe.) De exemplu, preoţii aveau o înfăţişare diferită, barba fiind extrem de importantă în est, limba liturgică este diferită, icoanele capătă o importanţă vitală în est, pe cînd în vest statuile pot să reprezinte foarte bine ceea ce icoanele fac în est. Apa sfinţită diferă, felul cum se desfăşoară liturghia diferă, etc. etc., aşa încît pe bună dreptate oamenii se întreabă din nou „Ce trebuie să fac să fiu mîntuit?”

În ceea ce priveşte strict teologia, dincolo de subtilităţile limbii greceşti şi de căutarea unor termeni echivalenţi în limba latină, dincolo de influenţa neo-platonismului sau aristotelianismului, creştinului de rînd îi păsa dacă va ajunge sau nu în rai. Ca urmare el era interesat de aspectele mai vizibile, mai palpabile ale credinţei. Dar aceste deosebiri îi pun la lucru pe teologii care încep să scrie amplificînd avantajele propriei credinţe în detrimentul celeilalte. În cele din urmă, după cîteva sute de ani de conveţuire, concurenţă şi dispute, occidentalii le spun adio răsăritenilor printr-o anatemizare colectivă lăsată la altarul biserici Sf Sofia din Constantinopol. Celebrul text se încheia cu „Matanata! Maranata! Maranata!”, ce se voia, în opinia unor istorici catolici, o anatemizare mai serioasă, dar care în acelaşi timp trăda absenţa cunoştiinţelor în materie a reprezentantului occidental, Humbert da Silva Candida.

Patriarhul ecumenic a reacţionat şi în cîteva zile toţi creştinii occidentali erau şi ei anatemizaţi. Vorba aia, dacă Isus Cristos ar fi fost un simplu om care a conceput şi iniţiat această mişcare ce se numeşte Biserica, s-ar fi răsucit în mormînt la aflarea veştii despre anatemizare! Dincolo de despărţirea care s-a produs de facto mult înainte de acest act, şi despre care mulţi creştini nu au avut habar mult timp, diferenţele care stau la baza schismei (dacă chiar a fost una) există şi azi şi nu s-a putut face abstracţie de ele după ridicarea anatemelor reciproce în secolul XX. Indiferent ce vor face părţile implicate, e greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat o re-unire după atîţia ani de masive deversări de materiale contra părţii adverse.

Şi aici oricine poate să înceapă o lungă şi inutilă discuţie referitoare la unitatea creştină, la asemănările şi deosebirile dintre una sau mai multe biserici. În privinţa asta rămîn un conservator desăvîrşit, susţinînd că „un Domn, o credinţă, un botez” este singurul lucru pe are îl avem în comun, dincolo de asta fiind deschis la cooperarea cu orice creştin de pe suprafaţa globului pămîntesc. Interesant mi se pare că în cealaltă extremă se află cei care îşi definesc toate chichiţele credinţei optînd să conlucreze doar cu cei ca ei. Pînă şi Isus Cristos ar fi exclus pentru că el nu a avut un crez cu privire la ineranţă, la conducerea Bisericii, la ce variantă de Biblie trebuie folosită, cîte colţuri să aibă baticul sau ce fel de muzică trebuie cîntată în biserică.