Căsătorie, divorț și ordinare în stil românesc


În urmă cu cîteva ore am urmărit la teve un program despre o artistă din Anglia ce voia să își găsească rudele. A ajuns la stră-stră-stră-bunicul ei. Trecea de la o extremă la alta. A aflat că stră-stră a fost la casa de corecție la 13 ani. Apoi la penitenciar, la fel ca stră-stră-stră. Nasol. Se gîndea ea că are o latură rea, dar nu din partea tatălui, ci a mamei. Nimic mai fals. Era total dezorientată. Dar nu putea face nimic.

În urmă cu cîțiva ani am discutat cu o rudă, baptist din baptist, de viță veche și destul de importantă. Era ca să zic așa, cel puțin stră-stră-stră nepotul important. Nimic rău. Discutam despre penitenciar. Că e fain, că mie îmi place, că n-aș da o oră de penitenciar pe o oră de biserică. Aici șoc! Cum, cu criminalii, cu ăia? Da! Nu puteam să-l conving că Isus Cristos este la închisoare, la fel cum este bolnav, gol și flămînd.

Degeaba citam Scriptura. Și foarte trist, dacă eu susțineam că cei de la închisoare trebuie ajutați să depășească momentul, să se re-integreze, el susținea că nu, trebuie chinuiți. Că merită! Păi nu au fost condamnați pentru fapta lor? Ba da, dar sunt scursurile societății, merită, merită să fie chinuiți. Mă întrebam dacă omul a văzut vreodată o închisoare sau își închipuie că cei condamnați sunt trimiși de Ministerul de justiție direct în iad…

Dar după cîteva minute mă invită să fac parte din asociația Ghedeon, dacă tot fac treaba asta și sunt dedicat, și natural, mă duc acolo. Am refuzat. Mai trebuie să explic de ce?

N-am să spun prea multe în legătură cu legătura dintre căsătorie, divorț și ordinare că n-are sens. Știu că toate astea se combină într-un mod nefericit pentru a crea credinciosului aceiași senzație de greață sfîntă, de scîrbă veșnică că cineva a putut să deraieze (din vari motive) de pe traiectoria preconcepută a căsătoriei într-un divorț malefic, păcătos și pervers. Ordinat sau nu, el este condamnat la oprobiu public sau la ostracizare religioasă. Simplu. Este pătat pe vecie, la fel ca pușcăriașul statului. Iertarea lui Dumnezeu este doar a lui Dumnezeu, omul nu iartă și nu uită.

Cam ce diferență ar trebui să fie între biserică și stat? Poate ar trebui să existe una, nu numai în declarații ale credinței, în mimică și în pretenții. Și mai negăm că biserica a ajuns o instituție oarbă și impersonală ce își lichidează răniții și bolnavii. Cu așa credincioși nici nu e de mirare.

Și cînd te gîndești că uneori chiar și statul mai iartă…