De doi bani speranţă…


Expresia de doi bani nu înseamnă altceva decât ceva foarte ieftin. Nimic nu costă azi doi bani. Cei mai mulţi casieri nici nu-ţi mai dau restul în monede de un ban. Şi dacă plăteşti ceva cu monede de un ban toată lumea se uită ciudat la tine. Probabil că o monedă de un ban costă mai mult să o produci decât valoare ei nominală, un ban. Deci cum ar fi speranţă de doi bani? Puţină. Dar totuşi mai este, nu lipseşte cu desăvârşire.

Retrospectiv Al doilea război mondial a demonstrat că nu merge cu elitismul. Vezi unde s-a sfârşit cu arianii, naziştii şi superioritatea etnică. Nu de rasă, că erau toţi oameni. Au fost naziştii rasişti? Nu. Au fost doar stupizi. Şi criminali. Din punctul umanist de vedere.

Dar în acelaşi timp, un pic mai târziu a mai demonstrat că nu merge nici cu extrema cealaltă, comunismul. Cei mai mulţi egali între ei s-au omorât mai abitir decât naziştii. Ce să-i faci, proporţional elitele sunt inferioare – cel puţin ca număr – proletariatului şi ţărănimii. În contextul în care masele erau conduse în cea mai mare parte tot de intelectuali.

Deci, într-un sens, era logic şi ca plebea să sufere proporţional mai mult ca elitele. Cu un amănunt deloc lipsit de semnificaţie: în acest război pierderile în rândul civililor au fost mai mari decât cele în rândurile militarilor. Concluzia? În viitorul război s-ar putea să ai şanse mai mari de supravieţuire dacă porţi o uniformă şi ai la îndemână o armă. Pax vorbiscum!

Nu risc spunând că la fel ca nazismul, dar mult mai periculos pentru că are o atracţie universală, comunismul este tot o idioţenie atractivă atât intelectualilor sau poate mai ales intelectualilor, cât şi maselor largi de la baza societăţii.

Ce se întâmplă azi? Tot felul de clowni de diferite naţionalităţi ne jignesc inteligenţa şi memoria. În vreme ce Putin cere asigurări Occidentului (ce teritorii şi-a alipit Rusia după război?) şi invocă o autoritate superioară în luarea deciziei – militarii – (de parcă suntem încă o dată proşti şi n-am ştii cine conduce şi ia deciziile în Rusia), Erdokan care invocă interesele ţării pe care atât de prost o conduce, dar cheltuie banii ţării pe armament de parcă Occidentul vrea să dea buzna să-i fure Coranul de sub pernă. Apoi ne mai amintim de China ce a beneficiat de tehnologie din Occident – cum de nu şi-a creat propria-i tehnologie ţara asta comunistă? – şi a lichidat umbra de democraţie şi libertate a cuvântului în Hong-Kong?

Ce este ironic şi în acelaşi timp dureros? Ironic este că tehnologia s-a dezvoltat în Occident tocmai datorită libertăţii de exprimare care a dus la o competiţie cu efecte pozitive. Trist este că teroriştii ideologici ucid exact această libertate care le-a adus şi lor beneficii chiar dacă a venit din import. Ceea ce este şi mai trist este că acum vor să impună asta în alte ţări. Ne confruntăm cu o situaţie ideologică extrem de asemănătoare cu cea de dinaintea celui de-al doilea război mondial din ţările cu ideologie fascistă/nazistă şi comunistă. Doar că Occidentul a scăpat de fascism/nazism.

Ceea ce mă face să sper, un pic mai mult decât doi bani că după o eventuală înfrângere a Occidentului într-un război, tot libertatea ce provine din valoarea individului ca persoană va învinge şi va prospera. Vorba englezului: Despite all odds!

Confesiuni (4): ce este tirania ideologică?


https://m.psecn.photoshelter.com/img-get/I0000XuqQ2BBjOmA/s/1200/I0000XuqQ2BBjOmA.jpg

Eram elev într-un liceu industrial din partea de vest a ţării. Făceam parte de câţiva ani din organizaţia comunistă numită generic Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) în care eram uneori votat de colegii de clasă drept casier şi încasam de la ei o cotizaţie simbolică ce bineînţeles era plătită de părinţi. Nimic altceva.

Într-o zi pe nepusă masă suntem adunaţi toţi uteciştii din liceu în sala de educaţie fizică – dacă-mi aduc aminte corect – unde are loc practic un proces. Doi dintre colegii noştri de liceu, din ani mai mari ne-au făcut de ruşine. Au trădat crezul nostru comunist. Trădătorii – naivii de ei, deşi aveau vreo 15-16 ani – au scris unui post de radio capitalist să le difuzeze nişte piese muzicale. Naivi pentru că şi-au dat numele. Trădători pentru că muzica era capitalistă, rock şi că postul de radio se numea Radio Luxembourg.

Poate asta n-ar fi contat prea mult pentru mine. Au făcut o prostie, o plătesc. Oricum eu – probabil şi familia mea – am scăpat prin clasa a treia, a patra de a fi etichetat şi sancţionat de aceeaşi manieră cel puţin, pe când mă căzneam să anunţ la o adunare de pionieri, că muncitorii nu erau chiar aşa de exploatați în capitalism, pe cum eram noi învăţaţi, după ce contemplasem acasă un prospect al firmei Fiat.

Şi cum ziceam, asta n-ar fi contat pentru mine, şi cine ştie, poate şi nici pentru alţi colegi, dacă după momentele în care fapta acuzată n-ar fi fost condamnată de tovarăşa profesoară de limba şi literatura română poreclită – habar n-am din ce motive – Ruli, instructor UTC pe liceu şi membru al PCR (Partidul Comunist Român) n-am fi fost martorii unei scene cu un pronunţat iz ideologic.

Da, ca-ntr-o adevărată scenă ruptă din realitatea istorică a secolului XVI poate, când predicatorii săreau pur şi simplu pe scena teatrului ambulant în mijlocul unei piese antice plină de suspans atacând spectatorii cu proclamări exaltate despre moartea lui Isus sau cine mai ştie ce teme, o voce găunoasă, răguşită, dar dotată cu o încărcătura cvasi-latentă de acuzaţii proletare – ei, eram într-un liceu industrial, ce mama supărării tovarăşi! – m-a distras din autoproclamata reverie în care mă ţinuse captiv discursul tovarăşei.

-Voi! Voi sunteţi vinovaţi împreună cu ei amândoi! Pentru că voi n-aţi luat seama. Pentru că voi n-aţi ştiut ce fac ei. Pentru că sunteţi colegii lor. Dacă numai unul dintre voi ar fi avut un pic de conştiinţă cetăţenească asta nu s-ar fi întâmplat. Dar ne-aţi făcut de ruşine. Aţi adus atingere unităţii ideologice a organizaţiei noastre UTC. Ruşine. Voi aţi…

Şi ca prin minune colegul nostru – că el era – colegul nostru Nilă, cel mic, că avea un frate într-un an mai mare, fu oprit tocmai de tovarăşa instructor, membru PCR, Ruli:

– Lasă Nilă, vom lua măsurile corespunzătoare.

Buzele parcă arse de febră, ochii scânteietori şi pumnii încleştaţi ai lui Nilă cel mic n-au prevăzut asta. Cum, când pot să-i sfâşii cu impunitate, să ies în evidenţă cât de devotat sunt cauzei partidului, când ei ar trebui să moară, poate împreună cu ăştia toţi ce n-au vegheat – ar trebui să le împărtăşească cumva soarta – mă opriţi? De ce? Eu vreau binele partidului. Eu sunt altcumva decât ei. De ce nu pot să…

Mai reţin doar figura unuia dintre împricinaţi pentru că era un băiat înalt şi slăbuţ. Reţineţi că aproximativ 50% din clasa mea erau nemţi ce avuseseră o parte sau toată familia deportată în URSS sau în Bărăgan. Şi reţineţi că eram în perioada de glorie a lui Ceauşescu când magazinele erau pline de mâncare, benzina era ieftină şi neraţionalizată, se construiau mii de blocuri. Dar micile şi mortalele lipitori ale tragediei optimiste de sorginte comunistă erau prezente şi vehemente. Parcă eram într-o scenă de film turnat în URSS cu Revoluţia bolşevică.

Poate risc încadrându-l pe acest elev utecist român în tagma acelor familii care au beneficiat de vreuna dintre politicile comuniste, cum a fost de exemplu colectivizarea forţată. Dar body-language-ul lui, modul lui de se îmbrăca, de a vorbi şi de a acţiona – inclusiv discursul său acuzator în cel mai bun stil robespierrist, l-au încadrat în mintea mea exact acolo: un produs al profitului ideologic comunist. Un pui, un demn urmaş al totalitarismului românesc. De care la vremea aceea nu aveam habar.

Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl întrebe pe micul, dar vajnic acuzator/agitator ce i-a trecut prin cap. Nici dacă a fost instruit să facă ce a făcut. Nici nu i-a trecut nimănui prin minte ideea a-i apăra pe acuzați, de a intra benevol în bătaia puștii ideologice și a risca să fie executat într-un mod similar sau chiar mai abject. Toți am tăcut mâlc. Era pardonabil.

N-am mai fost martor la ceva asemănător până într-o zi din anul 1995. La o capelă a unui institut biblic la care eram angajat. Nu mi-am închipuit ce va urma, dar oricum mi-am luat o carte în caz că urmează ceva extrem de plictisitor. Mai ţin minte şi acum coperta verde-albă. Mai ţin minte şi numele autorului. Cartea abia apăruse şi-mi era deosebit de folositoare: Damşa, T., V., Biserica Greco-catolică în perspectivă istorică.

Dar ceea ce a urmat a întrecut ca violenţă psihică precedenta experienţă veche deja de peste 20 de ani. Ce fusese procesată, catalogată şi arhivată undeva într-un fişier dosnic al existenţei mele şi al existenţei comunismului pre-decembrist.

Şi am asistat la un spectacol de zile mari. La un proces spectacol. Evident cu public. Evident cu actori. Evident cu marele inchizitor. Şi evident de tragic, cu câteva victime. Dar show-ul totalitarismului de la vârful piramidei din care făceam parte trebuia să aibă un context, un scop şi o finalitate ce va să fie înscrisă ca să dăinuiască în etosul instituţiei. Ca să fie învăţătură de minte.

Nu ştiu dacă are sens să povestesc acum ce anume făcuseră acei studenţi. Ce nu făcuseră, dar au fost acuzaţi că făcuseră sau că pur şi simplu chiar se bucuraseră de ceea ce făcuseră şi erau acuzaţi cu o oarecare marjă de sfântă dreptate creştin-fundamentalistă extrem de conservatoare, ba chiar legalistă aș putea zice pe bună dreptate. Nu asta este important. Şi cred că n-a fost important nici atunci. Dar trebuie să menţionez că micii şi marii inchizitori au dus la îndeplinire un plan la fel de ideologizat, cvasi demonic – dacă tot suntem în acest registru asumat creştin – fie vorba între noi, total liberal când sunt analizate acţiunile, nu vorbele conducerii, ce nu dă doi bani pe sufletul omului şi nici nu crede în existenţa demonilor – pentru a-şi pune în operă atât spectacolul de atunci, cât şi ceea ce a urmat după spectacol, atunci când presiunea sa paroxistică a dus la mărturisiri demne de cea mai haină laşitate, de un spectacol de turnătorie demnă doar de presiunile regimurilor totalitare ale secolului XX. Ei, încă eram în secolul XX…

Mi-ar plăcea să greșesc afirmând că cel ce era acuzatorul nu era tradiționalul Satan, ci tocmai idolul nostru care conducea instituția, un om pe care și noi l-am transformat – cel puțin într-o oarecare măsură – în ceea ce era. În lacrimile lui din acele momente n-am văzut părerea de rău, identificarea cu sufletul ce a greșit, ci efectul produs de deziluzia atacului mârșav săvârșit de câțiva studenți asupra instituției pe care cu onor o conducea. De parcă Isus pe cruce ar fi spus bisericii, nu tâlharului astăzi vei fi cu mine-n rai! De parcă atunci când Pavel spune că Isus a murit pentru biserică ca s-o sfințească și s-o înfățișeze fără pată se gândea la Petru ca la primul papă și la el ca la episcopul itinerant ce punea bazele ierarhice ale instituției. Dacă Isus a stat la același nivel și a murit pentru și cu un singur păcătos pe care l-a luat cu el dincolo, tocmai acest tip de episcop are sens, nu cel instituțional cu lacrimi publice, îmbrăcat în odăjdii aurite și cu coroană de nestemate pe cap.

La puţină vreme după acest eveniment traumatic la mai multe nivele, am avut ocazia împreună cu alte cadre ale respectivei instituţii de învăţământ superior, să stau la masă cu un important invitat din Statele Unite ce tocmai predicase la capelă. Predicase în acelaşi etos al capelei mai-sus-amintită. Cu toate că mă aşezasem lângă el la masă, n-am reuşit să schimb un cuvânt cu persoana în cauză. Nici măcar să mă întorc către el din politeţe şi să-i spun Poftă bună. N-am fost înstare. Am fost slab sau instinctul de conservare mi-a dictat-o? N-aş putea s-o spun. Şi nici măcar nu prefer adevărul în acest caz. Sunt – mă simt- vinovat. Nu pentru că eram părtaş aceloraşi crime, în ghilimele, ci pentru că n-am făcut sau n-am zis nimic în apărarea celor ce erau judecaţi într-un proces spectacol de sorginte totalitară. E tardiv să-mi cer iertare, dar nu e tardiv să-mi iert sufletul că a asistat la asemenea grozăvii într-un loc auto-proclamat sfânt. Cel puţin generic.

Tema predicii sale a fost imposibilitatea liderului păcătos de a mai fi reabilitat. N-a contat că contrazicea esenţial sursa inspiraţiei sale revelate divin. N-a contat că misiunea unui dascăl nu este cea de judecător al sufletului, ci de îndrumător, nici cea de ascultător al confesiunii ca un pastor ce era. A contat lecţia ce trebuia livrată și distribuită conform unei sentinţe apriori stabilite: Vinovat fără drept de apel.

Oare ce a fost în mintea lui Isus Cristos pe cruce când i-a spus păcătosului de lângă el ce își primea pedeapsa: Astăzi vei fi cu mine-n rai? La ce angaja asta individul? Pe mine? Dar instituția?

Sau la bal sau la spitalul de nebuni…


Terrifying Masquerade Party in 3D 360!! - YouTube

sursa imaginii: https://i.ytimg.com/vi/mb_J_bMor1g/maxresdefault.jpg

De când mă ştiu dansul m-a înfricoşat. Nu cred că eu am fost primul cu fobia dansului, dar nici nu pot spune c-am auzit de unii sau alţii că s-ar teme de aşa ceva. Parol doneur! Pe mine m-a luat de mic copil. De fapt, de mic pionier. Adică cum? Adică cam aşa:

Se făcea că am fost trimis, pionier fiind (prin clasa a treia parcă, deci pe la 8-9 ani) la un instructaj la Palatul pionierilor. Un palat confiscat de la nişte burjui. Cu ce priej nu mi s-a spus. Era vorba de un instructaj cu privire la un eveniment ce avea să aibă loc în curând. Nu mai ţin minte cât de curând. Nu mai reţin dacă era iarnă, vară, primăvară sau toamnă. Doar că o tanti instructoare mai în vârstă ne instructa despre costume de bal mascat. Că asta se prefigura. Pionierii să vină la un bal mascat. De gândeşti că toată viaţa (de până atunci) numai asta ne-am dorit… Şi printre altele, tanti instructoare ne spune că trebuie să dansăm. N-a zis ce, n-a zis cum, n-a zis cu cine. Dar mi-a băgat un cui. (Atenţie, nu un CUI, că ăsta e mai recent.) Şi încă ce cui! De fapt erau două cuie. Unul pe termen lung şi unul pe termen scurt. Chiar vreţi explicaţii despre termene la cuie? Nu-i ca best before…

Primul cui era cu dansul. Al doilea despre costume. Că Albă ca Zăpada, că Harap Alb, că zmeul şi alte cotoroanţe şi Ilene Cosânziene… Dar că, la o ediţie, Scufiţa Roşie le-a luat faţa. De unde nu ne-a spus. Nici nu ne-a spus unde le-a dus-o sau unde le-a pus-o. Dar a fost bine de ştiut la acea vreme că aveau o faţă… Roşie. Ştiam noi.

Adică cum? Şi nu vă închipuiţi nimic, că aici de fapt se introduce – de fapt – cuiul numero uan. Păi cum? Păi uite-aşa: la un moment dat juriul a observat că la balul mascat aflat în desfăşurare era o fetiţă costumată în Scufiţa Roşie. Aşa, mai timidă. Da timidă bine. Adică stătea pe margine şi nu dansa.

DANS? Auleu! Trebuie să şi dansezi la bal mascat? Bine-bine, am înţeles că ne mascăm ca să nu ne re-cunoască nimeni, dar de ce să mai şi dansăm? Ne mascăm ca să facem niscaiva băstămăţii? Păi noi ne jucam pac-pac, de-a scunsa, şcoala, am venit din america să vedem filmul… La astea nu trebuiau măşti.

Şi cum să danseze Cotoroanţa cu Făt-Frumos? Sau Lupul din Scufiţa Roşie cu capra cu trei iezi? Ar fi fost de-andoaselea. Sau cum se mai spune împotriva firii. Firii animalelor. N-am prea înţeles. Dar mi s-a făcut inima cât un purice. Din ăla potcovit cu potcoave de şapte ocale. Ce sărea până hăt-departe…

Şi povestea îşi urmă cursul. Tanti instructoarea ne relată, pionierilor şi pionierelor aflaţi şi aflate la instructaj un fapt foarte pozitiv. La care eram ochi şi urechi. Şi nu numai. Deci când se perindară prin faţa comisiei toţi participanţii şi toate participantele la afacerea dansantă şi mascată, juriul a rămas mască. Şi a dat premiul întâi, că era cu premii, Scufiţei Roşii.

Am zis normal, că e roşie ca cravata de pionier. E de-a noastră. Spre deosebire de Zmeul cel rău, Făt-Frumos ce era de obicei niscaiva fiu de împărat sau alte personaje negative. Ea avea grijă de bunica. Şi era o victimă roşie a lupului hain. Dar surpriză: sub rochiţa de scufiţă nu se ascundea o fetiţă sau mai bine zis o pionieră. Sub acea rochiţă, sub acea scufiţă, e drept, roşie, se ascundea, bine mascat, un băieţel, un pionier. Şi ce bine s-a asuns până-n ultimul moment! Bravo! Premiul întâi! Ce bine că nu s-a dat de gol. Discreţia i-a asigurat premiul. Discreţia şi costumul. Şi-a jucat rolul şi a câştigat. Bine jucat. Noi n-am rămas mască. Am rămas în schimb cu cuiul. Bine mascat!

Cui care dincolo de bal, dans şi travestire putea fi considerat un cui comunist cu bătaie în viitor. Un Scufiţ Roşu. Primul. Noroc că m-am îmbarcat în arca evitării potopului de dansuri: twist, shake, charleston, fox-trot, dar mai ales tango, vals şi alte polci. S-o fi arătat curcubeul şi eu nu m-am prins? Posibil. Sau mai bine zis, nu imposibil.

Eu am rămas cu cuiul dansului. Nu mi-a plăcut niciodată să dansez. Eram ţeapăn. Eram cu două picioare stângi. Ce bine că erau stângi că dacă ambele ar fi fost drepte m-ar fi acuzat organizaţia de pionieri şi mai apoi cea de UTC de cine ştie ce deviaţionism de dreapta. Cu comuniştii nu te puteai pune. Ba poate m-ar fi înfierat ca sabotor. Odată am sabotat un revelion. N-am invitat la dans o fată. Una mai mare ca mine. Muzica deja pornită, dansatorii îmi făceau semne să-i dau ghies. Că alţi băieţi nu mai existau. Ce-s nebun? Nu dansez eu! Aşa că fata a plecat la un alt revelion cu luminile stinse… Aveam sechele de la instructajul balului mascat şi la 16 ani… Dacă sub rochia aia roşie se ascundea un Făt-frumos ce mi-ar fi sucit minţile? Mai bine la spital, decât la bal! Orice spital.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa!