De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai existat o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au existat diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Și ne iartă nouă apocalipsele noastre, precum iertăm și noi apocalipticilor noștri!


Tu ai văzut noii bulgărași de savoare? Descoperă gustul adevărat de legume minunate!

Așa sună o reclamă a Delikatului promovată cu chipul Andrei, soția lui Măruță. Ei, care Andra, care Măruță? Știe toată lumea. Principiul reclamei, sufletul comerțului, este ca o persoană cunoscută, de încredere, să dea gir unui produs ca să fie vîndut bine. Să-l cumpere toată lumea!

Cam același principiu aplică unii în ceea ce-i privește. De exemplu își pun chipul, dau cu textul Apocalipsei și vor să-l vîndă bine pe Dumnezeu. Cred că e un pic cam pe dos. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-și facă reclamă…

Apocalipsa ne pîndește. Ne urmărește ziua și noaptea. De la amvoane. De prin rețele. De peste tot.

Cînd musulmană, cînd creștină, cînd cretină. Apocalipsa vinde bine. Vinde mesaje și popularitate. Dar apocalipsa dă și faliment. Nimeni nu mai dă doi bani pe ea. De atîta lupu-lupu, nu mai ține nici cu apocalipsa. N-a venit la alinierea planetelor. Nici în 1990. Nici la Mileniu. Nici mai încolo. Nici mai încoace.

Apocalipsa s-a dus pe apa ei încă de la-nceput. Augustin credea că vede sfîrșitul lumii cînd Hippo, cetatea sa a fost asediată de vandali. Curînd Roma este cucerită pentru prima dată. N-a venit totuși sfîrșitul lumii. Mai încolo Ierusalimul cade. Apoi este cucerit de cruciați. Ce-or fi crezut locuitorii săi ce au fost măcelăriți fără discernămînt? Creștini, evrei, arabi, turci, musulmani, druizi, toți au fost lichidați. Pentru ei atunci a fost sfîrșitul lumii. Apoi Ierusalimul este pierdut de cruciați.

Vine rîndul Constantinopolului. Ortodocșii încă mai povestesc de zidurile ce s-au deschis preoților cînd musulmanii au intrat călare în Hagia Sofia cu iataganele scoase. Cei ce se adăpostiseră acolo credeau că a venit sfîrșitul lumii. Turcii nu i-au crezut. Acum acolo e Istanbul.

Ceva mai încolo Luther îl desemnează pe papă ca fiind 666. Ciudat, dar Luther n-a declanșat apocalipsa, cu toate că mulți credeau că sfîrșitul era aproape. (Războiul de 30 de ani ne poate spune ceva…) El în schimb a cerut căsăpirea țăranilor ridicați la luptă, apocalipsă și comunism.

Roma mai este cucerită o dată. Și încă o dată…

Dar la Munster s-au găsit anabaptiștii să instaureze Noul Ierusalim. Cu cîtă bucurie l-ar instaura unii și la noi! Bucuria anabaptiștilor a fost de scurtă durată și de mare suferință. Asediați de lutherani și catolici, executați cu caznele de rigoare, după ce Jan Matthys moare în luptă. Proroc ratat, tocmai prorocise că era vremea judecății celor răi și întreprinse o ieșire contra armatei episcopului expulzat. Dar, surpriză! Căpățîna lui a fost înfiptă într-o suliță, bărbăția fiindu-i bătută în cuie de poarta orașului. Era duminica Paștelui și se crezuse noul Ghedeon. Se pare că fusese rău informat. De cine?

Urmașul său Johann de Leida decretă poligamia, orașul deveni noul Sion, declarîndu-se proprietatea comună asupra bunurilor existente. Și-a luat doar 16 soții. Avea de unde… În iunie 1535 orașul este cucerit. Johann și alți doi lideri sunt torturați și executați (iunie 1536). În final cele trei cadavre mutilate creștinește atîrnau în 3 cuști pe zidurile biserici Sf Lambert. Cuștile mai există și azi. (http://www.panoramio.com/photo/12217599) Probabil pentru proroci de acest gen.

Primesc și importuri?

ISIS, Rusia, China, SUA, Franța și Marea Britanie concurează să împlinească prorocii apocaliptice. Noroc că Sadam a murit. Să nu uităm prorociile despre el, despre avioanele companiei irakiene botezate cu nume ca Babilon și de mult uzitata expresie bătălia bătăliilor.

Cînd ești exaltat crezi orice. Nu înseamnă neapărat că ai credință mare. În plus cînd ești separatist tendința este să spui că numai tu ai dreptate, că numai tu cunoști adevărul, că numai tu ești adevărata biserică. Și că ai descoperiri divine. Serios? Caută un psihiatru prietene!

Recent un pastor din România a prezis că sfîrșitul va veni. În cîteva luni. Dacă nu va veni, Domnul ne-a dat har să ne pocăim. Mai ales lui. Dar vă dați seama? Unui pastor din România!!! Unul din afara sistemului. Ceea ce demonstrează că sistemul e păcătos. Și falit. Că buticul, sereleul lui nu se poate închide, este răpit. Mai ști? Asta doar Tatăl știe…

Mi se pare excepțională fraza „Lucruri care trebuiau să se întîmple-n 50 de ani s-au întîmplat într-o săptămînă”. Serios? Și alta: „Logic Rusia n-avea cum să facă război cu Israelul că-s prea departe unele de altele.” Io mă tot întreb cum a făcut război SUA cu Afganistanul, cu Irakul, cu Germania lui Hitler în 41 și cu cea a kaizerului acum 100 de ani. Că n-au graniță comună. Logic, nu?

Și „Toate evenimentele finale au de-a face cu Israel.”

Nu mă-ndoiesc. De exemplu extincția dinozaurilor. Eveniment final. Dacă nu dispăreau dinozaurii nu apărea civilizația în Egipt. Nu apărea Egiptul, mureau evreii de foame. Ce criză ar fi fost prin sferele celeste…

Alte evenimente finale: dispariția imperiului austro-ungar, a celui de-al doilea Reich, a imperiului țarist și a celui otoman. Mă tot întreb de ce n-au aruncat americanii primele două bombe atomice asupra Israelului. Ne scuteau de atîta timp pierdut, de încă 45 de ani de comunism, de colonialism, de crize economice și financiare, de 11 septembrie 2001, și de etc.

M-am mai întrebat de ce o fi spus Isus că numai Tatăl cunoaște ceasul acela. N-am găsit răspuns. Dar mi-a venit o idee. Oare cum va fi privit de ai lui cel care va veni cu ceasul corect? Ehehei!!! Ca un supersfînt. Un fel de Sandokan al sfinților, adică un sfîntocan. Va fi tratat preferențial în cer. Cel puțin de-ai săi. Va duce sus meritele lui și ale adepților lui. Mișto. Cool! Pînă la proba contrarie. Cea a vieții de pîn-atunci.

Eu aștept o dezmințire. Bineînțeles, dacă omul are bun simț ar trebui s-o dea. Dacă…

PS În rest mizez pe Delikat! Și pe Andra. De Măruță nu-mi place!