NU-I NIMENI CA TINE ISUS…


E clar. Titlul e clar, chiar foarte clar. De fapt nu chiar așa de exact. N-a fost, nu este și nici nu va fi nimeni ca Isus. Și dacă Isus ar fi fost un simplu om. Știm că cel puțin ADN-ul său nu se va mai regăsi undeva pe pămînt. Ar fi fost mai concludent dacă se putea preleva un pic de ceva pentru a-l testa, dar, ca un făcut, nu există. A înviat și la revedere!

Cam toată lumea de p-aici știe că românii se țin de bancuri. Avem, așa, un talent, o înclinație spre umor. Alb-negru, gri sau roșu. Doar că ăsta din urmă mai deunăzi era mortal. Dar acum umorul e la liber. Și este de bun gust sau de prost gust. Uneori absurd. Dar există. Dacă mîine s-ar închide din nou granițele românii nu s-ar apuca de revoluție, s-ar deda la bancuri. Dacă s-ar anunța sfîrșitul lumii cam același efect. În afară de pupatul tardiv al moaștelor cu miros de osuar canin.

Deci, în acest registru aș putea dezbate gestul alegătorului din străinătate ce l-a printat de mînă pe Isus ca împărat pe buletinul de vot al turului doi al prezidențialelor. Este de-al nostru. E un pocăit sadea, sincer. Aș putea spune nebun de sincer. Sau bolnav de sincer, dar n-aș vrea să-i minimalizez gestul. Nici – evident – să-l maximalizez. Doar să-l analizez.

Nu știu dacă comisia i-a văzut votul, dar pot spune precis că l-a invalidat. Din motivele cunoscute. Inclusiv de Peter Costea. Dar la urma urmei, ce-a făcut acest om, fie el femeie sau bărbat? În primul rînd a dat un exemplu. A lansat un mesaj. A rostit/scris un adevăr. De fapt mai multe.

A început – probabil – dacă ne uităm (pe fila cu pricina de sus în jos și de la stînga la dreapta, ca niște români normali), ce vedem? Vedem că cineva a scris (pentru început) NU-I NIMENI CA TINE ISUS și mai jos într-un cadran, ISUS HRISTOS DOMNUL DOMNILOR IMPARATUL IMPARATILOR. Și ca o superconfirmare a pus ștampila votat în interiorul acestui cadran. Alegerea, în mod evident, îi aparține! Nu cred că omul nostru (că e al nostru, nu al ortodocșilor, al martorilor sau al mormonilor…) și-a făcut cunoscută alegerea la președinția României. Clar, nu? Este vorba despre o alegere personală. Nimic mai mult. Publică într-un anumit fel. Asta în cazul în care nu el/ea a fost aceeași persoană care a și pus bravura pe Internet.

Dar apoi, în faza a doua, lucrurile se complică. Iohannis primește un cadou: Proverbe 26:1:28. Și mai primește un epitet: LEPĂDAT. Adică decartat, aruncat afară, rejectat și așa mai departe. Cu alte cuvinte, inutil. Curios oare că mulți dintre români – dincolo de cei peste 3 milioane care au votat-o pe Dăncilă – chiar cred că această caracterizare i se potrivește? Cel puțin într-o anumită măsură. Cea impusă de traseul său politic. De hibernarea sa în poziție de președinte în bîrlogul de la Cotroceni.

Lucrurile iau o turnură și mai negativă cînd chiar citim capitolul 26 din Proverbe. Dacă s-ar potrivi tuturor personajelor înșirate acolo, Iohannis ar fi nebun, leneș, prefăcut și clevetitor. Nu că majoritatea politicienilor ar fi nevinovați la aceste capitole… Deloc!

Și așa ajungem la Dăncilă. O doamnă. Căreia îi dă un sfat doar (parcă în totală armonie cu limba vorbită de fosta prim-ministreasă): DUTE (sic!) SI SA NU MAI PACATUISTI (sic!). Însoțit și acesta de un capitol, de data asta din Noul Testament: Ioan 8: 1-59. Mi se pare o mare discriminarea în favoarea candidatului PSD ce a primit 59 de versete, spre deosebire de cel al PNL căruia i-au fost atribuite doar 28, și acestea din Vechiul Testament. Probabil că doamna Dăncilă era mai aproape de adevăr. Normal, după încarcerarea lui Dragnea. Ei i se spune să meargă fără să mai păcătuiască. Nu i se spune explicit unde să meargă, dar după cum a reie-shit din numărarea voturilor, putem deduce fiecare după mintea lui…

Totuși, capitolul apostolului Ioan o îndeamnă pe lidera P.S.D. nu numai să nu mai păcătuiască, dacă cumva ne gîndim că ea făcea parte în mintea mesagerului dintr-o anumită categorie de femei (sau de politicieni), ci și să își dea seama că Isus este lumina lumii, care este adevărata slobozenie, libertate și în final că Isus are credibilitate fiindcă el este dinainte de Avraam. Ei, ce să faci, mai greu cu doamna că e ortodoxă, pe când Iohannis este protestant și știe mai multe din Biblie. Plus că e neamț!

În concluzie, prorocul, creștinul apolitic (vorba vine…) excitat spiritual într-o ipostază à la Ioan Botezătorul din perioada iordaniană se manifestă atît implicit, cît și explicit ambilor adrisanți. Din punct de vedere spiritual n-a greșit cu nimic mesajul, poate nici modalitatea de a-l expedia, cu toate că nu sunt prea sigur c-a ajuns la destinatari…

Totuși, din punct de vedere politic, chiar apolitic, el și-a anulat votul. A protestat deci în ambele planuri: politic și spiritual. Și a tras un semnal de alarmă: vine judecata. S-a cam postat pe sine în roba judecătorului, dar, hai, treacă-meargă, cine n-ar fi vrut să fie nebun vreme de un minut-două la aceste alegeri? Restul de vreo 10 milioane de votanți. Nota de la mine 10 cu felicitări. Nota de la proful de civică: 4 cu lungirea urechilor.

Viitorul îi va amenda gestul într-un fel sau altul, chiar dacă potrivit teologiei, sociologiei, psihologiei, bisericologiei și politologiei gestul său este incalificabil pentru că nu avem o categorie în care să-l încadrăm, iar Isus nu va coborî din cer ca să-l întronăm tocmai noi. Aici în România?

De ce n-a concurat Biserica luptele cu gladiatori?


În primele secole ale bisericii au existat distracții mai incitante decît adunările ponderate și de destule ori secrete ale creștinilor. Luptele cu gladiatori, cu animale exotice, banchetele religiilor păgîne, jaf, îmbogățire și liste cu proscriși. Distracția, politicul, îmbogățirea nu aveau limite inferioare decît cele dictate de molime, înfrîngeri ocazionale sau cataclisme. Cezarul avea grijă de plebe și nu degeaba grîul venea din Egipt, iar sărbătorile erau marcate de circ.

Și totuși biserica n-a împrumutat din cultura zilei. Lumea și cultura ei era a cezarului sau dacă vreți mai răspicat a balaurului care promitea doar persecuție și moarte. Nu te plictiseai atunci în biserică. Pentru că biserica nu era despre distracție. Nici despre ceva obligatoriu: frecvență, cod vestimentar, colportare sau alianțe. Era simplu: Biserica era împotriva tuturor pentru că toți erau împotriva Bisericii. Complicat pentru un creștin.

Doctrina era mai fluidă, scriptura mai rară și notorietatea predicatorilor cvasi-nulă. Dar Biserica n-a dat drumul circului în adunările ei. Nici nu și-a compromis statutul cu puterea. Sau nu cumva puterea nu s-a compromis cu eticheta creștină? Cine-ar fi vrut să fie catalogat ca retrograd, credul? Cine-s-ar fi compromis că mănîncă carne de om, bea sînge de om, că se închină unui măgar și că este ateu pe deasupra? Puțini.

Și totuși Biserica nu a făcut compromisul cu cultura. Nu a coborît barierele. Nici nu a diluat doctrina, atîta cît era. În ciuda numărului mic, Biserica nu și-a deschis larg porțile, cu toate că Isus a vindecat pe oricine. Poate reflexul apărării de romanii ce l-au răstignit pe Isus n-a fost atît de rău. Poate repulsia față de bani n-a fost atît de dezonorantă pe cît ar lăsa să se întrevadă sub-cultura creștină actuală. Chiar dacă Iuda a fost hoț, trădător și sinucigaș, păcatul său principal a rămas trădarea, nu hoția.

Și prin toate crizele de început prin care a trecut, prigoane, infiltrarea gnostică, trădarea marcionistă sau exagerarea montanistă Biserica nu numai ca a supraviețuit, ci s-a dezvoltat. Fără circ, fără subvenții, fără politică și intervenții politice. Doar cu cele divine. Să fi fost asta un handicap?

Cum altfel s-ar putea cataloga perioada pînă la Constantin? Cum s-ar putea cataloga minunea convertirii viitorului împărat. Și cum s-ar putea explica schimbarea sistemică ce a urmat și a cărei victimă suntem? Nu era oare de preferat totala separare a Biserici față de stat și de oficiile puterii și bogăției? În lipsa acestora istoria s-ar fi scris în mod diferit. Nici nu îndrăznesc să visez. Pentru că dincolo de acele momente marcante în cele douăzeci de secole de existență n-a existat o cotitură mai mare rezultată dintr-o ecuație politică previzibilă, dar deloc spirituală.

Puterea, luxul, ambițiile și mîndria au invadat locul preasfînt. Au apărut bisericoșii, sfinții, sfîntocanii și fariseii creștini. Și echilibrul s-a rupt. Biserica nu se situa la antipod de lume cu Isus ce ținea totul în echilibru, ci lumea a dat buzna în Biserică trimițîndu-l pe Isus la capătul extrem al balanței pentru a menține echilibrul.

Da, știu, este o imagine complet dezechilibrată și doar parțial adevărată, dar cît de real trebuie să fi fost șocul? Se schimbase ceva în cer? Cîștigase sau pierduse cumva arhanghelul Mihail vreun război cu balaurul? Adăugase cumva Isus Cristos o adenda la sfintele Scripturi? Exista cumva o învățătura secretă ce acum fusese revelată? Nimic din toate acestea.

Și poarta s-a deschis larg. Și calea îngustă s-a făcut largă. Pe considerente politice. Financiare. Culturale. Ecleziale. Sau personale. Imperiale. De curte. Ale împăratului. Ale patriarhiei. Și așa dispăru ecclesia apostolica. N-a fost nevoie de introducerea luptelor cu gladiatori în Biserică pentru că au apărut luptele cu clerici. Circul n-a mai fost atît de atractiv. Pentru că circul s-a mutat în Biserică.

Contribuim și noi la el.