Despre doamna Tanatos


sursa:http://www.flickr.com/photos/rafa2010/8617757626/

Despre o doamnă se poate scrie numai cu respect. Respect și nimic altceva. Nu-ți poți permite s-o critici, să-ți bați joc de ea. Eventual încerci să glumești, dacă-ți dă voie. Desigur că se supără dacă vrei să o înveselești, că ea e o sobră. Chiar și la îmbrăcăminte. Ia încearcă să te prezinți în fața ei îmbrăcat cum nu trebuie! Rîde toată lumea de tine. Dar nu de ea.

Doamna Tanatos este o doamnă cu care te întîlnești personal o singură dată-n viață. O mai vezi pe ici, pe colo, dar nu te prea bagă în seamă. Cine ești tu? E o doamnă scumpă la vedere. O aștepți (dacă ai răbdare) de cînd te naști. Și ce-i? Unii sunt discriminați, alții o întîlnesc nainte de vreme. Sau prea repede. Nu-i invidiază nimeni.

M-am întrebat cum e să o vezi din altă perspectivă. De exemplu dacă ea ar dispare și noi am rămîne. Rămîne de văzut și această alternativă. Te face mai filozof.

Unii au zis că o fentează și că întîlnirea cu ea nu e prea semnificativă. De aceea și-au ridicat piramide, s-au eviscerat și s-au îmbrăcat în bandaje. Nu și-au luat haine că știau că moda nu va rezista timpului. Au avut dreptate. Moda nu se prea întîlnește cu doamna Tanatos…

Dar unii pretind că sunt recidiviști la întîlnirea cu doamna Tanatos. Că cică s-ar… reîncarna. De ce nu s-ar re-celuloza? Ar avea șanse mai mari să rupă blestemul reîncarnării, ar fi mai pașnici. Oare tot doamna asta le controlează destinul?

Doamna asta are tot felul de semne, dar nu există un consens pe lumea asta: frunze, cruci, stîlpi, plăcuțe, monumente și cîte și mai cîte. De obicei cu texte. Cu opere de artă. Cu locuri îngrădite. Dar și cu unele secrete, neștiute, ascunse. Misterioase. Doamna Tanatos e o doamnă misterioasă.

De obicei este reprezentată greșit. Parcă ar fi super-anorexică. Un schelet despuiat sau acoperit cu o pelerină, mantie neagră. Cred că i se face o nedreptate. Nu cred că se îmbracă fără gust. Nu suntem noi atenți. Cei ce o întîlnesc sunt secretoși și nu ne spun nimic. Noi doar ne-o imaginăm. Greșit.

Am trecut, e drept nu prea des, prin locurile unde își face de cap. Căci doamna Tanatos își face de cap uneori. Nu în sensul oamenilor. În sensul ei personal, impresionant. De obicei te lasă fără suflare! Nu contează cine ești, ce ai sau ce ști să faci. E o tipă fa-ta-lă!

Unii au încercat s-o fenteze. S-au pus de bună voie la rece. Pe mine mă lasă rece. La figurat. Unii și-au programat întîlnirea, au premeditat-o cu bună-știință. Cîțiva au ratat-o, cei mai mulți au dat cu ochii de ea. Cam toată lumea spune că e păcat. Greu de spus. Evident, ea e avantajată, așa că unii vor să o întîlnească plini de demnitate. E o chestie de etică sau un punct de vedere. Doamna nu discriminează. Pe nimeni. E dreaptă. Personală. Unică. Și nemiloasă de cele mai multe ori.

Ba unii au acuzat-o de relații nepotrivite că se întîlnește și cu femei. Asta-i doamnă! Ce poți să-i faci? N-ai încotro. Oare cine a inventat-o? Oare cine i-a dat un gen? Oare cine a botezat-o? Să sperăm că pînă la urmă se va găsi și ac de cojocul ei. (Deci are cojoc?!) Unii zic că a mai luat cîteva țepe în trecut. Și că va mai lua în viitor. Ba că-și va găsi mormîntul. Se va pierde în neant.

Eu o anticipez. Îi spun: Adio doamnă Tanatos! Mă gîndesc să-ți sap un pic groapa. Să te trimit acolo unde-ți este locul. Cînd o să ajungi acolo ultimul tău cuvînt va fi: Arșșș!

Mai este biserica Biserică? (3)


sursa:http://02varvara.wordpress.com/tag/robert-taft-sj/

O gândire după placul lui Dumnezeu spune că albul e alb, negru, negru. Minciuna este minciună, iar adevărul este adevăr. Dar am observat că unii pretind că minciuna este adevăr. Mai specific de exemplu, minciunilor spuse de la amvon li s-ar da, chipurile, girul lui Dumnezeu, prin marile lozinci atîrnate deasupra amvonului: ,,Aici este Dumnezeu.” Adică Dumnezeu ce este prezent vorbește prin gura celui ce predică. Uneori da, uneori nu. Sau pur și simplu prin lozinca ce învăluie totul în ceață și îți paralizează voința: Dumnezeu este dragoste, scrisă cu litere aurite de un metru. Nu poți să te gîndești că sub așa mari și aurite adevăruri (oare?) s-ar putea gîndi, spune, susține o minciună.

Prima minciună oarecum nevinovată în biserică am auzit-o pe vremea lui Ceaușescu. Soția celui ce a spus-o a exclamat ceva de genul: Mama mia! Să minți de la amvon… Dar minciuna era motivată politic. Adică era o minciună în sensul bun al cuvîntului.

Apare un pericol: dacă minți o dată, poți să minți și a doua oară și apoi poți… să minți. Nu mai ții minte. Dar de mințit se minte cu folos, nu de amorul artei.

Aici intervine adrenalina, serotonina sau altfel spus pe înțelesul tuturor, interesul, setea de putere sau faimă.

Un caz intesant este prezentat în VT. Moise ce acceptase cu chiu și vai să se reîntoarcă în Egipt pentru a colabora cu Dumnezeu la eliberarea evreilor. Conducea poporul fără să-i placă ceea ce făcea. Era foarte obositor și stresant. Se certa când cu poporul, cînd cu Dumnezeu. Dar unii-l invidiau că era în centrul atenției. Voiau să-i ia locul.

Indiferent dacă Moise avea sau nu mandat divin pentru ceea ce făcea, ceea ce făcea era spre binele poporului: scotea poporul din Egipt. Moise nu lupta pentru putere, faimă sau bani. Făcea ceva și făcea destul de bine. Cei ce-i contestau poziția nu contestau politica sa, direcția în care se deplasa poporul. Ei doreau doar să fie în față. În primul rînd. În atenția tuturor. Să facă ce făcea Moise. Simplu, ei doreau să acapareze puterea. Sau dacă o punem în termeni mai spirituali, voiau să fie mai aproape de Dumnezeu. Tot o minciună. Dumnezeu nu înghite gălușca.

Dumnezeu rezolvă criza rapid făcîndu-i pe uzurpatori să dispară. Se poate observa cum unii vor să intre într-un rol anume motivați de cît de bine li s-ar potrivi rolul. La UBEO sosise un personaj din străinătate, cu doctoratul tocmai luat. Ne mărturisi între 8 ochi ce bine i s-ar potrivi poziția de… Doar că era ocupată de altcineva.

Cea de-a doua situație, oarecum similară a avut loc într-o biserică unde urma confirmarea prin vot a pastorilor. Nu cred că cineva avea de gînd să folosescă cădelnițe cu foc străin, dar ca lucrurile să nu intre în zona gri, unul dintre păstori predică despre incidentul cu Core, Datam și Abiram. Ridicînd tonul amenințător el a avertizat frățietatea să nu cumva să…  Cu alte cuvinte aveți grijă ce veți vota că după aia tot noi o să avem grijă de voi. Grijă? Ce minciună!

O a treia situația a apărut cînd un conducător de biserică contestat a întors pe dos logica, cuvîntul Domnului și cuvîntul lui de om de onoare pentru a-și atinge țelul propus. Nu contează care. Ar putea fi doar schimbarea becurilor cu neoane verzi… Ca să-și atingă obictivul minte, înșală, lingușește, transformînd minciuna în adevăr și adevărul în minciună. Ceva ce era simplu devenise adevărul lui personal și acum îl implementa în comunitate. Semăna cu milițianul ce dădea testul cu cubulețe, cilindrași și piramiduțe. Cum triunghiul nu încăpea unde voia el, îi administră un ciocan. Forța logicii!

Exemplele de mai-sus ilustrează o practică relativ comună diriguitorilor de adunări dintre cele mai diverse.  Puterea le dă senzația că minciuna sau adevărul ce-l rostesc capătă sens de adevăr unic, absolut. Și ne mai supărăm pe papa de la Roma ce rostește adevăruri doctrinare ex catedra…

Liderii ce fac rău în numele mandatului divin abuzează de statutul lor. Mai grav este că de cele mai multe ori poporul le acoperă și le justifică faptele netrebnice. Ca urmare adevărul este siluit și devine minciună sau minciuna se transformă în adevăr dereglînd sistemul de valori instituit de Dumnezeu. Atunci îți pui întrebarea: Mai este biserica Biserică? De aici pînă la o gîndire paranoică nu e decît un pas, de cele mai multe ori făcut de cei din jurul tău, astfel că ajungi să te întrebi (culmea!) dacă ești sau nu anormal. Să înnebunești, nu alta!

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Violenţa masculină nu e o soluţie


„Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

„Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe „drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (1)


sursa:http://www.smh.com.au/news/unusual-tales/steady-steady/2007/10/26/1192941282201.html

„BISERICA LOCALĂ reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturiei personale a credinţei lor în Isus Cristos.”

O altă definiţie spune că “biserica locală este un grup de credincioşi dintr-o localitate care se adună într-un locaş de cult.” Amândouă definiţiile sunt tributare contextului cultural şi social modern. În Noul Testament nu se pomeneşte niciodată de localităţi, ci de cetăţi. Ori, puteai să locuieşti într-un sat al cetăţii şi în caz de pericol să te adăposteşti în cetate. Era doar biserica din cetate “biserică locală”? Trebuia credinciosul din afara cetății, adică din sat, să primească aprobare pentru a intra în Biserică?

În a doua definiţie apare “un grup de credincioşi.” Această sintagmă lasă loc interpretării că ar putea exista şi alte grupuri de credincioşi sau cel puţin un alt grup, dar din vari motive aceștia nu s-au asociat celui dintâi. Deasemenea condiţionarea Bisericii de existenţa şi asocierea într-un locaş de cult este complet greşită, mai ales având în vedere că încă de la început creştinii nu s-au adunat în aşa ceva. Dacă Bisericile baptiste şi penticostale din România ar fi avut nevoie de un locaş de cult pentru a exista de la început, ele nu ar mai fi existat. Doar ulterior baptiștii și penticostalii (după modelul primilor) și-au construit locaşuri speciale de închinare.

Din nou, Biserica nu este clădirea, sau mersul la clădire nu te duce în Biserică decât în măsura în care dimensiunea spirituală este prezentă şi se poate întâlni fizic acolo. O “eclesia” fără dimensiune spirituală este doar o democraţie în sensul larg al cuvântului, un club sau o asociaţie cu un anumit scop.

Cât de voluntară este această adunare este o altă problemă. Cine decide unde şi cu cine să ne adunăm? Noi decidem sau Dumnezeu? De multe ori ne plângem că cei cu care ne adunăm nu sunt născuţi din nou şi s-ar putea să avem dreptate. Dar avem de-a face cu condiţiile şi evidenţa naşterii din nou şi a botezului. O întrebare legitimă atunci ar fi: “De la Biserica din secolul III şi până la Reformă nu a existat nici un creştin născut din nou sau botezat corect?” Cu greu am putea să răspundem cu certitudine de 100% că aşa este. Dacă tratăm Biserica ca o instituţie moartă până la Reformă intrăm pe un teren nesigur. Oare Duhul Sfânt a stat inactiv timp de mai bine de 1000 de ani? Mai mult ca sigur că nu. Duhul Sfînt nu și-a luat concediu, nici nu a plecat pe Marte să facă evanghelizare.

Atunci ar trebui să admitem că au existat oameni mântuiţi până la apariţia Reformei, a Bisericii penticostale etc, şi că aceştia s-au găsit în singurele Biserici existente pe vremea aceea: cea Catolică şi cea Ortodoxă (cu variantele ei asiatice și africane). Chiar şi Luther a fost catolic. Dacă citim predicile lui Ioan Gură-de Aur, fost patriarh ecumenic la Constantinopol, este imposibil să afirmăm că el nu a fost mântuit. Cu toate acestea nu avem o dovadă palpabilă, explicită, formală, că el ar fi fost născut din nou.

Se mai spune că prima Biserică locală a fost cea din Ierusalim, iar apoi au fost “întemeiate” alte biserici locale. O astfel de exprimare “mecanică” face ca omul să fie cel ce a determinat apariția Bisericii şi Dumnezeu a luat act de acest lucru, confirmînd apariția primei biserici. În Noul Testament atât ordinea cât şi importanţa este inversă: Duhul Sfânt a fost (şi este) cel care decide şi lucrează în oameni. Apoi oamenii pun în practică ceea ce li se transmite.

Am avut ocazia să dau peste o altă interpretare ciudată într-un pasaj al unui curs de eclesiologie. Acolo se afirma că “În Apocalipsa 1, Isus Cristos este prezentat ca cel care stă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur, care sunt cele 7 biserici şi ca Cel ce ţine în mâna lui dreaptă 7 stele. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos controlează toate bisericile locale şi pastorii lor sunt în mâna dreaptă a Capului Bisericii. Evident este vorba de biserici locale vii.” Interpretarea acestui verset este eronată din mai multe puncte de vedere. În pasaj nu există nici o referire la pastorii bisericilor locale, nimeni nu poate spune că aceştia ar fi în mâna dreaptă a lui Isus.

Tradiţional totuşi acest text se interpretează ca şi cum mesajul ar fi fost adresat unor oameni care conduceau la acea dată Bisericile respective. Chiar dacă înger este “mesager” niciodată în Noul Testament pastorul nu este mesager, ci un slujitor cu o slujbă foarte bine definită. Însă prorocul ce primea mesajul ar putea fi mesagerul.

La fel de subiectivă este afirmaţia “evident, este vorba de biserici vii.” O simplă lecturare a capitolului ne lămureşte: Isus Cristos se adresează de fapt Bisericilor cu următoarele cuvinte: “…ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”! Vie sau moartă, Biserica, fie ea locală sau nu, rămâne în mâna lui Isus Cristos pentru că nimeni nu o poate smulge din mâna sa. Pe Dumnezeu îl interesează toate bisericile, fie ele vii sau moarte. De altfel, un principiu ce trebuie aplicat la definirea dogmatică este următorul: definiţiile nu se scot din pasaje metaforice, cum sunt cele apocaliptice, ci din pasaje descriptive clare.

Mai există părerea că Biserica s-a întrunit pentru prima dată doar în ziua Cincizecimii. După cum spune Scriptura ucenicii erau împreună deja de cincizeci de zile, făcând anumite lucruri pe care au continuat să le facă şi după pogorârea Duhului Sfânt. Botezul Bisericii cu Duhul Sfânt nu face decât să confirme existenţa Bisericii şi schimbarea paradigmei de la Templul (mort al) Vechiului Testament la Templul viu al Noului Testament. Pogorârea Duhului Sfânt nu confirmă o nouă formă de închinare, ci afirmă împlinirea promisiunii Domnului făcută după înviere cu privire la trimiterea Duhului Mângâierii şi astfel confirmarea întregii sale lucrări precedente şi a dumnezeirii lui, cât şi continuarea lucrării lui. Interesant că în prezent de cele mai multe ori nu se mai pune accentul pe faptul că ucenicii erau adunaţi într-o casă, nu într-un “locaş de cult,” atunci când Duhul Sfânt a decis să se pogoare peste ei.

Este definitoriu faptul că în Noul Testament nu mai există o altă ocazie în care fenomenul Cincizecimii să se repete identic. De la cuvântarea lui Petru intrarea în Biserică s-a făcut prin pocăinţă şi prin botezul în apă, care simboliza schimbarea deja petrecută. Pogorârea Slavei Domnului sau botezul cu Duhul Sfânt indică schimbarea de la Templul Vechiului Testament de unde slava a plecat demult şi definitiv, la noul templul viu al Bisericii, care este adunarea celor ce cred în moartea, învierea şi ridicarea la cer a lui Isus Cristos şi care au decis să fie schimbaţi în asemănarea sa. De remarcat că în istorie au existat unele evenimente de botez colectiv în apă, aşa cum au fost încreştinarea ruşilor. Dar acest botez colectiv a fost determinat politic.

Tot aici intervine problema convertirii sau a aderării la religia creştină şi diferenţa dintre aceste două concepte. Ungaria s-a confruntat cu un fenomen asemănător în jurul anilor 1000 când creştinismul începuse să se instaureze prin convertirea indivizilor şi adăugarea acestora la Biserică. Acest fenomen a fost stopat însă de regele Ştefan care primind coroana de la Roma a impus creştinarea tuturor ungurilor la romano-catolicism în anul 1000. Dar în afară de re-apariţia botezului cu Duhul Sfânt în secolul XX, acest fenomen nu a mai fost accentuat, probabil datorită direcţiei (super)instituţionalizate pe care a luat-o Biserica.

La început apostolii erau cei ce garantau ortodoxia Bisericii. După dispariţia acestora fiecare Biserică își cunoştea linia descendentă a celor ce o conduceau. Aceasta era o garanţie că învăţătura acelei Biserici îşi avea rădăcinile în Isus Cristos şi orice altă învăţătură era eretică. Succesiunea apostolică, credeul şi colecţia Scripturilor inspirate erau garanţia Bisericii în confruntarea cu gnosticismul. Expansiunea Bisericii şi faptul că toţi oamenii puteau deveni creştini au dat Bisericii caracteristica catolică, adică universală.

Toate metaforele care descriu Biserica confirmă că orice om poate fi în Biserică dacă îndeplineşte aceleaşi condiţii. Din păcate aceste condiţii au variat de-a lungul timpului cu toate că Noul Testament nu impune decât condiţia credinţei în Isus Cristos, iar ca semn al acestei credinţe, doar botezul. De-a lungul timpului oamenii au adăugat apartenenţa la o anumită biserică, participarea la anumite slujbe, îngroparea într-un anumit loc, căsătoria doar în denominaţia iniţială, acceptarea unor declaraţii de credinţă de o anumită formă (credeu), acceptarea unor doctrine şi credinţe ce nu există în Noul Testament, cum ar fi purgatoriul, papa capul Bisericii, posturile, moaştele, ridicarea la cer a fecioarei Maria, venerarea icoanelor, pomeni, parastase, rugăciuni pentru morţi, etc.

Chiar şi după Reforma din secolul XVI au apărut noi forme pentru a defini apartenenţa sau non-apartenenţa la o anumită Biserică. Ca urmare “creştinii” s-au luptat între ei la propriu şi la figurat să demonstreze că au dreptate şi pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea cea bună. Plata ambiţiilor şi a mândriei ecleziale s-a contabilizat în zeci de mii de morţi. În America de sud sute de mii de băştinaşi au fost omorâţi în numele credinţei şi al Bisericii.

În vremurile moderne şi în perioada contemporană Biserica a respins şi a condamnat modernitatea, astfel că ea apărea în ochii societăţii ca o instituţie retrogradă, demodată şi fără rost. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că în Europa Biserica a fost cea care a protejat cultura în perioada migraţiunii popoarelor, iar ulterior în Evul mediu, a fost chiar leagănul culturii moderne. Disputele politice în special au plasat Biserica în afara evoluţiei normale a societăţii.

În ciuda acestui fapt, în cele mai avansate state din lume, Biserica este o instituţie total separată de stat, la dispoziţia credinciosului şi a comunităţii mai largi din care face parte. O societate dinamică în continuă evoluţie impune necesitatea adaptării şi recontextualizării tiparelor Noului Testament  pentru ca Biserica să îşi recâştige relevanţa. Ecleziologia Noului Testament trebuie re-contextualizată continuu ca realitatea lui Isus cel înviat să aibă sens în societatea în care trăim: o Biserică care rămâne ancorată doar în formele culturale ale secolului I şi ale Bisericii primare (pe care le impune ca fiind condiţii ale mântuirii) se rupe de realitatea timpului în care trăim. De exemplu, dacă observăm cu atenţie evoluţia Bisericii penticostale în ultimii douăzeci de ani din întreaga lume ne dăm seama că elementele definitorii s-au restrâns la cele iniţiale, dar în acelaşi timp se poate observa o evoluţie de la un cod de îmbrăcăminte la altul, de la un mod de predicare la altul.

Există biserici penticostale ale negrilor îmbrăcaţi ţipător (pentru gustul nostru, şi purtând multe bijuterii) în care se bate din palme şi se cântă, toată Biserica mişcându-se în ritmul muzicii, şi există Biserici penticostale în care acest fel de manifestare este catalogat ca lumesc. Interesant este că Noul Testament nu se adresează unor detalii cum ar fi culoarea părului, lărgimea fustei sau a cravatei, cât trebuie să ţină un serviciu divin (nici măcar această noţiune nu este tratată) şi când trebuie ţinut, cât de mare sau de mică să fie Biserica şi cum să fie ea împărţită. Noul Testament se preocupă de esenţa creştinismului, mântuirea din trecut, la timpul prezent având în vedere viitorul.

De asemenea o ecleziologie ce este aşezată pe o altă bază decât cea a Noului Testament şi orientată spre sociologie seculară sau spre o altă ştiinţă, nu este altceva decât un pretext pentru o biserică, ce în realitate este un club social. O astfel de instituţie în care tiparul Bisericii primare este înlocuit cu o asumare a responsabilităţii de tip managerial sau de un alt gen şi care este divorţată de teologia Noului Testament are toate şansele să nu se încadreze în tipologia Noului Testament. Importanţa atribuită ecleziologiei se poate vedea astăzi dacă luăm în considerare existenţa a peste 40000 de tipuri de biserici cu diferenţe minore faţă de cultele tradiţionale.

Tanti Milly ănd Ză Blec Engeălz (aproape că să gată)


Crezând că babei i s-a furat hectarul ce îi mai lipsea ca să devină acţionar unic la păşunea satului, că guvernul a scos o ordonanţă de urgenţă prin care se rechiziţionau mustăţile, jegul şi mătreaţa cu care se luptau după revoluţie atâtea firme occidentale de şampon, asistenţa se trase un pas înapoi (dacă se dădeau doi ar fi dărâmat tot barul) în faţa arătării şi a discursului său fulminant. Spiritele se încinseră, la fel ca îngerii negrii pe motociclete asortate (poate şi de fumul alcoolului deja consumat, poate de niscaiva iarbă de import) şi un glas piţigăiat afirmă, printre altele:

–  Deci, băieţi, eu o ştiu pe dânsa. Este un element pozitiv al comunităţii locale şi niciodată nu ne-a făcut greutăţi. Ba chiar a participat cu avânt la toate acţiunile de muncă voluntară. Chiar astăzi a rezolvat grădiniţa. Propun să o rezolvăm şi noi într-un mod cât se poate de tovărăşesc şi dialectic, dacă se poate chiar sintetic. Deci, ăăă… acum ori …niciodată!

Formată în mare parte din foşti membri de partid nostalgici convertiţi la motociclism, rock şi turism rural asistenţa aprobă în unanimitate moţiunea tunând la unison (unii la Unisol, că ţineau regim):

–         ACUM!!!

Pieloşi, ţintaţi, pletoşi sau keli, negrii ca îngeru’ ăla de stupkeşti în sânul propriu şi dacă nu poţi îţi faci cruce cu limba, unii transpiraţi şi alţii spreiaţi cu apă de foc mai mult sau mai puţin autohtonă, dar în orice caz cu cheile de contact zornăind, membrii şi membranele clubului ieşiră în trombă care pe unde putea în funcţie de gabarit, muşchi şi abureală bahică a fiecăruia. Un observator neutru ar fi bănuit un incendiu, un cutremur de gradul 7+ pe scara aia de nu te poţi urca a lu’ baci Rictăr, ei în fine, orice nenorocire ce putea să îi facă pe atâţia oameni în toată firea să sară pe geamuri, să iasă pe uşa de incendiu sau pe geamul de la pod în stilul catapultat la viteză subsonică datorită iminentei coliziuni cu o rachetă aer-aer. Departe de aşa ceva. Era doar voinţa democraţiei ce se transforma din voinţa politică. Cheile intrară acolo unde le era locul, motoarele bubuiră, se ambalară şi o armadă de ,,moto-ce-o fi” se puse în mişcare. În fruntea convoiului pe un triciclu de vreo 50000 de verzişori, Tanti Milly. Se formă o învălmăşală ordonată fiecare ambalând şi strigând în legea lui:

–         La poliţie!

–         La Slănină!

–         La Milly!

–         La minor!

–         La Liviu!

–         La dracu’!

–         Pe el, pe el!

–         Pe ea, pe ea, pe la…

–         Pe la primărie!!!

Tanti Milly se ridică în picioare, ridică şi umbrela de care nu se despărţea mai niciodată precum Merii Popis, dădu să spună ceva, dar în acelaşi moment triciclului îi derapă roţile, se ridică cu roata din faţă în aer şi porni mugind spre casa păgubitei, Tanti Milly aterizând cu picioarele în sus şi cu posteriorul acolo unde ar trebui, adică pe bancheta din spate.

Cifrele octanice combinate cu cele cetanice se ambalară, demarară şi accelerară fiecare după capacităţile cilindrice: un litru, un litru juma şi o cinzeacă. Motoarele se turară, obrajii se înroşiră, pneurile scrâşniră şi burdihanurile grohăiră. Poluare maximă! Ca un făcut, toţi participanţii la traficul nocturn se direcţionară spre unicul drum de acces, ce bineînţeles trecea prin faţa primăriei, a postului de poliţie, a staţiei chefere şi în cele din urmă ajunsese după prima la stânga, a doua la stânga şi următoarea la dreapta, conform alternării politice la putere, la domiciliul împricinatei. Frânele scrăşniră aruncându-i pe motorochişti cu nasu’n vitezometre, ba pe unii chiar în şanţul din faţa casei lu’ Tanti Milly. Cum ultimii participanţi la raliul nocturn, organizat spontan ca grevele de odinioară în care protestam împotriva învestitorilor stăini, nu apucară să îşi adapteze, vorba poliţiştilor televizaţi, viteza de mers cu condiţiile carosabilului cu gropi, umed, cu iarbă, diverse găinaţuri şi balegi taurine, aceştia ieşiră în décor, intrând în schimb taman în grădina de lângă casa lu’ Tanti Milly, adică tocmai la bietul Liviu acasă. Tanti Milly stătea în triciclu aidoma reginei Boadicea a anglilor de lângă Ciarincros, indicând direcţia atacului principal, adică cocioaba unde Liviu şi tatăl său îşi ducea zilele. Începu circul! De parcă până acuma fusese altceva… Motorochiştii începură să se învârtească în jurul maghierniţei în care nici măcar nu se aprinse lumina. Nu era bai că se învârteau, da se învârteau din ca în ce mai R.P.D. (Coreană? Congo? Uătever!) Fum, foc, lumină, umbre, trepidaţii, clacsoane colorate şi parfumate, urlete, staţii date la şpe mii de decibeli, în fine tot tacâmul unui spectacol de sunet şi lumină aidoma cenaclului Flacăra de altădată. Lipsea numa’ Păunescu! Trepidaţiile lucrară încet da sigur, ba chiar rapid. Mai întâi zburară din nuc găinile şi cocoşul aferent. Ţiglele începură să zornăie tot mai tare, da cine să le audă! În cele din urmă căzură precum ultimele frunze deja ruginite ale unicului prun din bătătură, urmate de cei patru pereţi a ceea ce constituia numărul 111 bis. Vajnicii rochiociclişti încremeniră! Praful se ridică repede şi se lăsă încet peste scena vecină. În faţa ochilor lor apăru un tablou a la Băncilă, mda, nu ,,Lăutul,” nici  ,,Car cu boi”, na că asta n-am nimerit-o, parcă l-a pictat-o… Renoar? În mijlocul dărămăturilor, baci Loici, bunicu lu Liviu, tefer aidoma ziariştilor noştri răpiţi şi apoi eliberaţi din ghiarele teroriştilor, gemea lovit de unica grindă rămasă întreagă a acoperişului deja dezmembrat. Tanti Milly se avântă precum Elena Teodoroiu, Eftimie Croitoru şi Mihai Viteazu la podul de la Călugăreni, trecu printre rochimotocicliştii uluiţi şi transfiguraţi de grozăvia peisajului, îl luă pe moşneag de bărbie şi privindu-l în ochi îl întrebă la lumina farurilor agitându-şi unicul premolar:

– Indie-i Grundigu lotrilor?

La uluiala individului deja şocat, scuturat şi sinistrat, rămas ca la dentist (oare ce părere avea de premolarul ce îi apăruse în faţă?) adăugă o altă întrebare:

–  Da Liviu, indiei?

(nu s-o găttat!)