Ucraina vs Rusia între idealizare şi demonizare


Indiferent de eveniment, dar mai ales acum când bubuie tunul şi cad bombe apare o poziţionare faţă de ceva ce se întâmplă în lume. Şi într-un fel sau altul, personal, fiecare dintre noi, adoptă o atitudine faţă de cele două (deocamdată) naţiuni implicate în război. Puţini sunt cei ce rămân neutri.

Fenomenul este identic cu cel al membrilor de partid ce susţin orbeşte orice măsură a partidului din care fac parte, indiferent dacă este bună sau rea. Indiferenţa sau mai bine zis refuzul de implicare faţă de conflictul ruso-ucrainean îşi are echivalentul în constatarea referitoare la lumea politică, că nici ceilalţi nu sunt mai buni sau că toţi fură, sau că nimic nu se schimbă, aşa că n-are sens să mai votezi la alegeri. Şi bineînţeles mai întîlnim categoria celor care spun că democraţia este un lux a statelor bogate, noi avem nevoie de un dictator, aşa-zisul despot luminat – pe care aş zice eu, doar istoricii l-au descoperit după moartea sa.

Cei doi termeni, idealizarea şi demonizarea, contrastează radical. Nu poţi fi în acelaşi timp demon şi înger. Asta dacă nu ţinem seama că demonul este tot un înger, dar căzut. Idealizarea presupune atribuirea unor însuşiri deosebite, evident pozitive, unor personaje, acţiuni, lucruri. De cealaltă parte demonizarea este atribuirea unor însuşiri, caracteristici demonice, adică absolut negative, din lumea demonică, unor personaje, acţiuni, lucruri.

În ultimele zile această polarizare marchează întreaga noastră planetă. Lumea parcă s-a trezit dintr-o reverie de tipul la dolce vita il dolce far niente. Sau poate nu s-a trezit definitiv, ci are senzaţia că este captiva unui coşmar neanticipat din diverse motive, mai ales pecuniare. În actuala situaţie Ucraina este idealizată, lupta ei s-a transformat în porta-vocea libertăţii dincolo de limitele instituite mai nou în multe ţări din Occident.

Pe moment nu mai este vorba despre egalitatea de gen, de cine este sau nu gay, dacă femeia este bărbatul operat sau bărbatul este o femeie operată, dacă te adresezi cuiva cu un anumit pronume şi ce avantaje sau dezavantaje istorice sau actuale are culoarea pielii cuiva. Acum, în Ucraina este important să fii de partea celor ce luptă împotriva invaziei ruse. Nu contează ce te declari, contează de partea cui eşti. În esenţă, datorită crimelor de război deja comise de invadatori, umanitatea, viaţa în sine, are prioritate în pofida deosebirilor datorate preferinţelor individuale sau de grup. Excepţie făcând opţiunea secesionistă considerată ilegală.

Mă întreb cum s-ar descurca Rusia dacă într-o anumită parte a ei, nişte indivizi şi-ar declara secesiunea şi s-ar auto-intitula de exemplu Republica Independentă Chineză/Mongolă/Română/Israelită/etc?

Există totuşi un pericol în idealizarea Ucrainei. În primul rând Ucraina recunoaşte doar o limbă oficială şi din această cauză românii din Ucraina au avut de furcă cu sistemul local. Prin comparaţie este o situaţie oarecum similară cu cea din 1848 din Ungaria când toată lumea trebuia să fie ungur. N-a mers. Nici măcar cu contribuţia lui Bălcescu.

Pe lângă păcatele mai vechi Ucrainei i se va putea imputa – în eventualitatea accesului în UE – nivelarea culturală a minorităţilor. Apoi corupţia, sistemul mafiot şi poate în cele din urmă militarizarea. O întrebare ce se ridică este în mâinile cui va ajunge armamentul existent şi mai ales cel occidental după aderare dacă la conducerea Ucrainei va ajunge un pro-rus? Fără să mai amintim că pentru a accede în UE trebuie să nişte tratate de pace semnate cu vecinii. Şi aici Ungaria iar şi-a băgat coada cu referirea la regiunea subcarpatică, fostă în Cehoslovacia, apoi Slovacia, ulterior în Ucraina. Parcă se simte mâna Rusiei ce-l îmboldeşte pe Orban să vorbească.

Idealizarea Ucrainei este dependentă şi de carismaticul preşedinte ucrainean, dar în acelaşi timp evreu, Jelenski. Ce se va întâmpla după terminarea războiului? Va deveni el o figură carismatică mondială? Într-unul dintre discursurile sale el a calificat toate ţările din UE în raport cu atitudinea guvernelor lor faţă de Ucraina. Ceva ce şi Putin a făcut referitor la ţările neprietenoase cu Rusia. Este cumva discursul lui Jelenski o avanpremieră la apariţia unui lider responsabil cu întreaga lume? Pentru că atracţia sa o depăşeşte cu mult pe cea a duşmănosului şi bătrânului fost kaghebist Putin.

Demonizarea Rusiei este explicabilă în contextul anexării Crimeii încă din 2014. Cu toate acestea demonizarea Rusiei n-a început atunci. Ea are adânci rădăcini în toate naţiunile de care s-a înconjurat Rusia de-a lungul timpului. Acum demonizarea Rusiei se îndreaptă asimptotic spre zenit.

Motivele nu cred că scapă nimănui. Dar această demonizare este favorizată de lichidarea (demonică aş zice eu) opoziţiei din Rusia, suprimarea oricăror proteste la adresa guvernanţilor şi proliferarea legilor restrictive de ceva timp încoace. Un alt capitol la care Occidentul a fost nepăsător până la declanşarea războiului a fost propaganda rusă de sorginte sovietică, adică minciunile vehiculate de situri, bloguri, persoane active pe social-media, canalele media ruse internaţionale şi comunicatele oficiale. Intoxicarea minţilor a fost combinată cu o lentă implementare a dependenţei energetice fără de care Europa nu poate visa la un nivel de trai ridicat şi la o dezvoltare a economiei sale.

Dar rânjetul satanic de pe chipul demonic ar Rusiei s-a ivit – pentru cine nu l-a întrezărit mai repede – în ziua de 22 februarie 2022, o dată cu atacarea neprovocată a Ucrainei. Fără scuze, pretexte, motive întemeiate, Ucraina a fost atacată. Demonii războiului s-au dezlănţuit şi acum este aproape imposibil să fie opriţi.

Distrugerile locuinţelor, teatrelor, spitalelor şi victimele din rândul populaţiei civile îi va face pe ucraineni să-i iubească pe ruşi? Va avea Putin statui în Ucraina? Orice este posibil: aşa cum trupele sovietice au fost primite cu flori şi urale de bun-venit în 1944 în Bucureşti şi Lenin a avut statui în România. N-am uitat nici că tovarăşul Iliescu a cerut intervenţia trupelor sovietice în decembrie 89. Ce bine că n-a fost luat în serios!

Cu toate acestea există o Rusie care suferă. O Rusie ce dincolo de panslavism, nostalgie după epoca sovietică şi dorinţa de a depăşi marasmul anilor 90 ar putea aduce normalitate, echilibru şi pace chiar şi dincolo de graniţele ei fără a vira spre colonialism, supremaţie şi lichidare etnică.

Dar asta trebuie să se întâmple acum până nu este ameninţată existenţa vieţii pe întreaga planetă. Ameninţarea cu arme chimice, biologice şi atomice pentru a provoca teamă este absurdă. Nimic nu garantează că dacă astăzi cedăm, mâine nu vom fi din nou ameninţaţi cu bombardamentul atomic ca să cedăm într-o altă direcţie. Logica umană dictează că o asemenea ameninţare este ilogică. Dacă tot este să murim, murim luptând sau cel puţin încercând să eliminăm ameninţarea. În lipsa unei înţelegeri.

Idealismul îl face pe om superior animalelor. Idealismul este de preferat demonizării pentru că are garanţia divină: este uşor să alegi între Iuda şi Isus. Deşi amândoi au murit, doar Isus a înviat. Deşi doar Isus a înviat, el a fost primul dintre cei/cele care şi-ar fi dat viaţa ca să scape alte vieţi. Un demon nu scapă nici o viaţă, ci doar o pierde. Pentru că el este pierdut.

Rămân cu credinţa că Rusia îşi va putea recupera idealismul abandonându-şi demonii – inclusiv cei ai războiului – după cum în actuala luptă Ucraina are şansa de a ajunge la desăvârşire învingând relele cu care se confrunta înainte de război.

România 2021: adevăr sau provocare?


Nu s-ar zice că am scris o carte. Am scris o parte dintr-o carte. După cum spunea Prefața, de fapt o falsă prefață:

Pseudo prefață

Această carte a plecat de la ideea că oricine poate scrie. Și că oricine are ceva de spus. Mai ales dacă subiectul este România. Am dat sfoară-n țară și peste hotare. În cele din urmă am obținut doar trei răspunsuri. Cu mine patru. Și nici măcar nu mă cheamă d’Artagnan.

România 2021: adevăr sau provocare a apărut după proiectul nematerializat din cauza alegerilor România douăzeci-douăzeci: adevăr sau provocare. A fost o provocare pentru noi, cei patru. Rămâne de văzut dacă este și pentru tine. Pentru că am de gând să încep anul viitor cu România 2022: ce s-a schimbat?

Am obținut patru texte inedite. A rezultat o Românie văzută de un englez, o Românie văzută de norvegieni, una văzută printr-o prismă multinațională și una isterică. Pardon, istorică. Adică văzută de mua.

Accept înscrieri pentru următoarea colecție de texte. Din orice țară și din orice perspectivă. Versuri sau proză. Din orice domeniu. Dar cu o singură condiție: să fie despre noi, România, români. Români aiuriți, adică plecați aiurea, băjeniți d-aici sau români adoptați, adică străini pe care i-am aiurit noi să rămână la noi.

Cu defecte și calități, cu bune și rele, cu realizări și eșecuri. De cea mai bună calitate.

Proful

Re-citirea Bibliei: Numeri


Leviticul face cunoscut sabatul şi super-sabatul (jubileul) anunţînd în final pedepse de 7 ori 7 ori 7 ori 7 mai mult pentru păcate, culminînd cu ducerea în  robie. Logic deci, ducerea în robie indica o stare de păcat amplificată, nu altceva. Apoi facem cunoştiinţă cu condiţiile revenirii în patrie în 26:40,41: mărturisirea păcatelor şi fărădelegilor, a călcărilor de lege şi a împotrivirii lor, iar ca rezultat smerenia pentru fărădelegea părinţilor lor. Oare aşa au făcut evreii cînd s-a constituit statul Israel în 1948? Poate unii. Foarte puţini o fac azi. Poate din cauză că în Numeri poporul se transformă într-o adunare organizată pe principii militare (cp. 2).

În urmă cu ceva timp (dar poate şi acum) în multe biserici din Marea Britanie scaunele erau albastre. Unul dintre profii mei chiar îşi pusese întrebarea de ce au ales tocmai culoarea asta care nu se potrivea cu interioarele în tonuri calde. Poate cei ce le-au achiziţionat s-au inspirat din Exod şi Numeri, unde albastrul este prezent de multe ori. Numeri 5 şi nu numai, m-a făcut să mă gîndesc că acest capitol se mai putea intitula şi 2 Levitic. Aici apare apa de gelozie. S-ar putea trage concluzia greşită că numai bărbaţii sunt geloşi. Nu e aşa, dar bărbatul e mai violent la gelozie, aşa că mai bine o spălătură ca-n Numeri, decît încă o femeie omorîtă degeaba. Interesant că nu se menţionează pedeapsă pentru bărbatul care a păcătuit cu femeia ce trebuia să îşi ia pedeapsa pentru nelegiuirea ei. Presupun că soţul găsea o metodă de rezolvare… Poate de aici s-a inspirat Isus cînd i-a spus ce i-a spus femeii prinse în flagrant delict în Ioan 8. Delictul ca delictul, dar dacă era flagrant, atunci era cel puţin şi un bărbat în cauză. Apa de testare a bănuielilor soţului gelos, preparată după reţeta din Numeri era sfîntă, dar acum avem alte reţete, aşa că înclin să cred că pot produce şi eu o reţetă proprie. De ce nu?

Şi ajungem la nazireu. Mi se pare că nazireul este pentru multe biserici pretextul pentru a impune fel de fel de interdicţii, unele mai legaliste decît altele. În principiu nu le respect şi nici nu le-am respectat. Fără nici un fel de mustrare de cuget. Mi se pare absurd să fac ceva ce nu are nici un fel de temei, doar pentru că „aşa e tradiţia”. Fariseii să fie liniştiţi, cărămida cu care se tot bat în piept nu o să se spargă că au devenit foarte tari la …cerbice. Nazireii nu aveu voie să mănînce nici măcar sîmburii din boabele de struguri, ei fiind cei ce au declanşat tunsoarea hippy: să-ţi laşi păul să crească mult şi bine. În afara faptului că atenţiona pe toată lumea de la distanţă că „iată vine un nazireu”, nu prea văd care să fi fost logica ca Dumnezeu să-i lase să şomeze pe stiliştii israeliţi. Poate avea şi Dumnezeul ăsta, chiar şi atunci, un simţ al umorului mai dezvoltat. La finele termenului israelitul, chemat tot nazireu, putea bea în fine, vin. Ce uşurare pe săracul! Dar trebuie să recunoaştem, legămîntul de nazireu era un ascetism limitat şi decent. Nu tu cazne, bice, posturi, veghe noaptea, tras de clopote, bătut de toacă şi făcut de cruci. Oare pe vremea aia cum, cînd, de ce şi de cine fugeau dracii? Cine ştie, poate nu apăruseră… sau se speriau la simpla apariţie a nazireului. Nu-i de mirare cu aşa o frizură. Ce efect! Mă gîndesc să îmi las părul să crească, dar ăştia nu ar înţelege şi m-ar da pe mine afară, nu pe draci.

În fine, în 10:29 aflăm că socrul lui Moise şi-a schimbat numele, poate se recăsătorise şi a preluat numele soţiei lui. Sau poate că au fost alte cauze – cine ştie, un pic de uitare e benefică – a celui ce a redactat capitolul şi nu citise recent Exodul. Tot în Numeri găsim o bogăţie de argint printre israeliţi, dar mă gîndesc că egiptenii au cam rămas fără metale preţioase în urma Exodului. Încă mă mai urmăresc anunţurile alarmiste din anii 90 a crainicilor tv ce se isterizau cu privire la exodul valutei, a metalelor preţioase şi a operelor de artă din ţara noastră.  Cine o fi fost de vină?

Lupta pentru putere în poporul Domnului începe de sus, Maria şi Aaron cialengindu-l pe Moise, chipurile din cauza soţiei etiopiene, adică de culoare maro închis. Nu a deranjat pe nimeni madianita, că era de aceiaşi culoare, deci rasismul era prezent printre israeliţi şi ducea la mari tensiuni. Cum Maria se procopseşte cu lepră, Aaron nu putea că era mare preot, este izolată şi se vindecă în 7 zile. Cartea asta are ceva cu femeile…

În Numeri 14:33 apare şi prima menţiune a purgatoriului: deşertul curăţă, moartea elimină. Apoi Core, Datan şi Abiran pleacă în locuinţa morţilor de vii, ceea ce mă face să mă găndesc că moartea e o uşurare şi că au fost cam chinuiţi pentru că s-au luat de mai-marii norodului. Aviz amatorilor de pe bloguri! Mult mai tîrziu, prin contrast cu cei răi care erau pedepsiţi groaznic, cei f.f.f. buni, un alt israelit, dar să nu anticipez, se va ridica la cer viu. Probabil tot prin contrast, cel mai bun lucru ce ţi s-ar putea întîmpla în viaţă, este lipsa morţii. În Numeri 16 vedem că tămîia pusă de Moise pe altar e capabilă să facă ispăşire, aşa că n-ar trebui să fim aşa de supăraţi pe preoţii ortodocşi şi catolici. Cred eu.

Ni se spune în Numeri să fim mai temperaţi cu viziunile şi vorbirea în limbi: prima fiinţă care vede un înger după Avraam şi Lot, este o măgăriţă dintre Neamuri, prorocul (tot dintre Neamuri) specialist fiind chior de-a binelea. Tot ea este cea care deschide dialogul vorbind în limbi …omeneşti. N-ar fi fost oare mai simplu invers? Dacă tot te porţi ca un animal, să şi comunici ca el. În 23:10 Balaam jinduieşte la moartea israeliţilor, fără să ştie că cei ce mureau în pustie nu erau consideraţi neprihăniţi, dimpotrivă. În cele din urmă s-a ales şi el cu acelaşi tip de deces.

31:15 crează precedentul căsătoriei cu fetele neamurilor periculoase, cartea încheiîndu-se tot cu o pricină a femeilor. Deci Numeri, sau altceva? Cred că Moise era îndrăgostit!