Alegerile, învățămîntul și alte cele


Ei, iar vă bat la cap! Am asistat la o discuție Andi (Moisescu) cu Tudor (Chirilă) despre învățămîntul românesc. Și despre schimbare, mai ales politică. Și tot felul de soluții logice, specialiști, politizare și inutilitate. Copii cu alegeri multiple, comparații cu tevecolor, internet și profi anoști. Părerea mea e că discutau doi autsaideri.

Eu vin din altă perspectivă. M-am școlit socialist, în stil stalinist cu pionieri, mîinile la spate, lecție deschisă demonstrativă în care doar clasa noastră a rămas în toată școala că eram buni și cu mai mulți inspectori decît școlari în bănci. Cu examen de admitere la liceu, cu bac cu copiere pe rupte la mate, dar în rest examen la sînge. Fără facultate.

Apoi cu învățămînt informal underground cu profi din State, de la Universitatea Americană din Cairo și alte forme și biblioteci disponibile. Plus pasiunile de rigoare în aviație, arme, mașini și istorie. Apoi ca prin farmec trei ani de educație teologică formală în Londra.

După care a urmat tranziția proprie de la învățat la predat. În sistem românesc privat. Un pic sectar. Și pe cînd făceam asta mă zbăteam între predare – de care nu prea aveam habar – și standardele educației superioare: cerințe curs, seminare, notare. În contextul re-descoperirii impactului manualului unic de factură comunistă. De vină fiind cercetarea pentru teza de doctorat.

Și după ce am predat sau cel puțin m-am prefăcut că predam, iată după trei zeci de ani învățămîntul românesc se luptă (oare?) cu aceleași probleme: lipsa cadrelor adaptate cerințelor actuale, lipsa școlilor care răspund problemelor din prezent pregătind elevii/studenții pentru viitor, lipsa de voință politică pentru a produce schimbarea. Și cei doi pomeniți mai sus, cu mine împreună ne punem întrebarea: Ce e de făcut?

Evident, se poate discuta. Evident, se pot lua măsuri, se poate face un plan. se pot cere bani. Și apropo, chestia aia cu dublarea salariilor profilor, nu duce la dublarea calității învățămîntului, se știe! Dar mi se pare că în stilul ăsta lătrăm pe cînd caravana trece bine mersi nederanjată pe lîngă noi.

Mie mi se pare că niciun guvern, absolut niciunul, pînă nu este susținut de o majoritate de 80% în parlament, nu o să facă schimbări majore. Pentru că nu riscă să piardă alegerile. O schimbare majoră, dramatică cu concedieri masive ar declanșa greve, reacția opoziției, media va sări în aer ca la oprirea minerilor în drum spre București.

O altă măsură, retrogradă, dar utilă în caz că nu se fac concedieri masive a celor ce încă mențin învățămîntul în Evul Mediu, ar fi – probabil că nu vă așteptați la așa ceva – manualul unic. Atunci cînd comuniștii au tranșat învățămîntul în favoarea lor, au impus politic manualul unic. Și a rămas bătut în cuie. Eu însă propun un manual unic pe o perioadă de tranziție de circa doi, trei ani. După care, fiind deja începută schimbarea de mentalitate, liberalizarea și eficientizarea învățămîntului.

Dincolo de politica de stat în domeniul educației ar trebui să existe susținători și generatori privați de educație de la nivelul zero la învătămînt superior. Compania Aerostar să aibă propriul liceu și facultate în domeniul construcției de avioane. Compania Dacia să aibă nu numai grădiniță pentru copiii angajaților, ci toată gama de școli care să califice și să dezvolte viitorii angajați, de la design la cercetare, fabricație și filosofia protejării mediului.

Cei care vor alege o formă de învățămînt într-o anumită regiune, într-un anumit domeniu vor fi interesați în primul rînd de calitatea acestuia nu de hîrtia ce ți-o la finalul perioadei de studiu. În același timp cei ce predau acolo vor fi direct interesați de predarea eficientă și de lichidarea mitei pentru obținerea notei sau diplomei. Motivul? Calitatea inferioară a absolvenților va duce la scăderea calității produselor acelor companii care are nevoie de absolvenți plasînd companiile sub iminența falimentului. False școli în stilul Spiru Haret n-ar mai exista.

Și atunci mai putem discuta de dezvoltarea infrastructurii. De schimbarea politicii de educație și implicarea statului mai mult în supraveghere decît în impunerea normelor și bugetului.

Divagații despre istoria trecută și viitoare (1): ce ne facem cu viitorul?


Se spune că istoria este știința din care nimeni nu învață nimic niciodată. Nimic mai adevărat. Nimic mai trist și nimic mai inutil. Dar dacă ar fi să o iau pe urmele altora, istoria este ciclică. Prostiile se repetă pentru că vrem să experimentăm personal, nu să învățăm din experiența altora. Nu om fi noi mai proști ca alții. Și totuși…

Am început cu această digresiune pentru că săptămînal voi aborda un subiect din Istoria Bisericii la AltFM 102.0. Cît vor ține balamalele. Cum nu am ambiții prea deșarte, am întrebat cine ce vrea să discutăm. Nu s-au arătat multe sugestii. După Savonarola din Florența, Philipp Spener pietistul, un prieten mi-a sugerat o temă ipotetică, dar de mare interes: va fi creștinismul în secolul acesta în mai mare dificultate decît era pînă a fost legalizat în Imperiul Roman?

Presupun că tema prezintă un oarece interes pentru postacii și postacele ce sunt alarmați de diferite teorii ale conspirației, de cine mai e 666, de vaccinuri, de migrația și refugierea în Europa și America de Nord din Africa și Asia, în special a musulmanilor. Apoi mai este secularizarea, liberalismul religios, libertinismul, oficializarea căsătoriilor gay în SUA, schimbări de sex, PP, genetica, eutanasia, alegera unui președinte republican în SUA (din nou SUA), papa de la Roma, Benny Hinn, comete, cărți și banduri controversate, alți ereziaci.

Deci cu alte cuvinte, dacă vine peste creștini apocalipsa în varianta secolul XXI, o să mai existăm, o să mai rezistă, vine Domnul, mai stăm, ce se va întîmpla? La toate astea pot să răspund ferm, concis, clar și răspicat: NU ȘTIU!

Și dacă luăm în considerare secolele de început ale creștinismului, va fi mai rău, mai bine, la fel sau altcumva?

În primul rînd, dacă e să luăm Apocalipsa ca pe o carte profetică, vreau să spun, că din toate ce se vor întîmpla, dacă vine sfîrșitul, nu putem face altceva decît să ne ținem credința cea bună. În rest, nu putem influența istoria. Așteptăm răzbunarea: Isus se va întoarce și îi va zdrobi pe toți vrăjmașii. Mult sînge va curge…

În al doilea rînd, analizînd primele secole și comparîndu-le cu ultimele, vom vedea că în primele nu a existat o dorință de a schimba lumea. Lumea exista. Creștinismul nu avea un program politic, economic, social, ecologic, educațional. Creștinismul nu avea o conștiință holistică despre sine pentru că nu exista nici globalizarea, nici comunicații rapide. Și dacă voiau să fugă din calea nenorocirilor, oamenii nu fugeau prea departe. Dacă te duceai prea departe riscai la fel de mult ca atunci cînd stăteai acasă și așteptai să ți se decidă soarta. În afara cazului că erai creștin într-un popor migrator. Au existat niște cazuri.

Apoi, pînă la controversa cu privire la data sărbătoririi Paștelor creștinismul n-a prea avut de luat decizii universale. (Primul conciliu adevărat ecumenic s-a ținut abia la Niceea în 325.) E drept că s-a confruntat cu eretici și erezii diferite: Marcion, Montanus, gnosticismul fiind printre primii/primele. Cam atunci a început standardizarea crezului, a liturgicii, canonului Scripturii și believe it or not, au apărut preoții și bisericile, acele clădiri unde se strîngeau creștinii. N-am uitat nici botezul, euharistia și imnologia, plus un pic de artă creștină, nici limbile liturgice: greaca, latina, ebraica. Cel puțin așa susțin cei mai mulți dintre istorici.

Social, creștinii nu au stîrnit nici o revoluție, nu erau de stînga sau de dreapta. Erau și atît. Apoi au ajuns să fie persecutați, în secolul III chiar sistematic. Nu le vom uita pe cele două martire Perpetua și Felicitas, comportamentul, viziunile sau visele lor. Ortodoxia sau lipsa ei nu este sancționată violent, primul teolog creștin fiind Origen ce mai apoi a fost afurisit postum împreună cu Arie, eunomie, Macedonie, Eutih, Apolinarie, Nestorie în secolul VI.

Religiile existente, de la mitraism, religiile misterelor, oracole și zeii arhicunoscuți ai Romei, Olimpului și Egiptului nu au atentat la exclusivismul creștinismului mai mult decît cultul împăratului roman. Creștinismul a fost perceput ca o amenințare politică. dar în același timp fie spus că mama viitorului împărat Constantin era creștină, el se presupune că era însoțit de un episcop ce i-ar fi interpretat viziunea de la podul peste Milvius.

În comparație cu situația din ziua de azi, creștinismul era mult mai anonim, mult mai secret, dar poate mai tranșant. Martirajul bătea la ușă cu soldați și magistrați romani, cu spectacole în circul unde puteai sfîrși ca hrană fiarelor. Creștinul nu era invidiat deloc. Doar unul dintre cei 12 apostoli se pare c-a murit în patul său. Apoi spre sfîrșitul secolului III persecuția a devenit mai sistematică și mai acerbă.

Evident că în secolele de început nu existau mega-biserici, organizarea centralizată de acum, comunicarea și libertatea de mișcare, cu toate că se vorbea foarte mult dialectul koine și toate drumurile duceau la Roma, dar viața era mai simplă, mai puține resurse, mai multe amenințări.

Acum existăm într-o societate post-Darwin, post-Freud, post-Nietzsche, post-comunism, știința se extinde, naționalismul încă pune probleme, creștinismul este în cea mai mare parte instituționalizat. Principalele provocări sunt: materialismul, intransigența islamică, reducerea creștinismului la o religie a vorbelor, a cîntecului și a interiorului în multe țări, abandonarea moștenirii istorice a creștinismului în Europa de vest.

Enumerate mai sus sunt unele realități ce sunt percepute de unii creștini ca amenințări, de alții ca provocări, iar alții le ignoră. Care va fi impactul lor? Se poate discuta, putem prognoza, dar nimeni nu știe sigur. Pentru că istoria este fluidă, nesigură, imprevizibilă. Ea se poate discuta, dar se poate foarte puțin influența. Asta dacă ai un Dumnezeu mic.

Rămîne să discutăm și vineri de la orele 15.00 la 17.00.