L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…


sursa: http://apintofmadness.wordpress.com/2013/03/06/twentyyearsafter/

Porniți cu mari speranțe la al doilea sunet al trîmbițelor în 1990 (vezi LBC (1)), cînd la Oradea s-a aflat la crème de la crème, la finalul drumului, după hurducături financiare, organizatorice și dogmatice (fără a le mai pomeni pe cele mustăcioase) se cade să trag o concluzie la 20 de ani după absolvire. Ca orice concluzie, este subiectivă și deci pot fi făcute mai multe observații preliminare. Asta din punct de vedere metodologic și de ce nu, sentimental. De dragul organizării am optat pentru două posturi: După douăzeci de ani și Imperiul contra-atacă…

După două zeci de ani…

Proiectul studiilor în teologie făcute mai ales de români baptiști și de unii penticostali în străinătate după 1989 s-a materializat în cîteva locații diferite, dar au existat două direcții principale de studiu: una în Statele Unite ale Americii și a doua în Marea Britanie. După spusele unui important personaj de la București, două direcții sensibil diferite în care se vor confrunta teologii neo-conservatori (i.e. liberali…) formați în Anglia, cu cei conservatori, chiar fundamentaliști, formați în USA…

Aceeași percepție a avut-o și Iosif Țon ce ne-a atenționat (tardiv) la LBC în ultimul an că ne confruntăm cu teologia liberală. După mai puțin de un an, același Țon m-a somat la interviul angajării la IBEO să declar cum m-am luptat cu teologia liberală. Am fost angajat. (Asta ca să se termine o dată cu cît de liberal sunt și pe cine slujesc.) De remarcat că cele două curente nu s-au confruntat doctrinar, conceptual, ci, după cum spunea un tovarăș de suferință, în domeniul sferelor de influență și în antagonizarea reciprocă a surselor de finanțare din străinătate.

Atît prima direcție, cît și cea de-a doua s-au desfășurat în diferite locații. În SUA amintesc Liberty University unde au plecat unii dintre tinerii ce din păcate (sau din fericire) nu s-au mai reîntors în țară. Tot în SUA a existat și o școală mai fundamentalistă a cărei locații îmi scapă. În cea de a doua direcție, au existat mai multe centre (Belfast, Queens’ University. Wales, Spurgeon), unul dintre ele, poate cel mai populat de români a fost LBC, unde ne aflam în anul al treilea, 15 români. Spre edificare vezi poza ce apare pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, din care lipsesc Daniel Bulzan și Paul Negruț, cel de-al doilea fiind considerat probabil cel mai influent exponent al baptismului conservator autohton.

Singurul pastor penticostal ce îl cunoscusem în program pe cînd eram încă în țară nu a finalizat cursul.

O altă remarcă de care trebuie ținut cont este că indiferent de orientarea celor care au început să studieze teologia la acest nivel, nu s-a pus niciodată problema orientării teologice a școlilor în cauză. În primul rînd s-a sesizat oportunitatea, apoi s-a făcut chemarea la studii și s-au așteptat rezultate. Deschiderea inițială, cînd s-au trimis tineri și tinere nu a avut în vedere că România și mai ales bisericile baptiste și penticostale erau tributare unui sistem patriarhal aproape închis ermetic, unde femeile ce predau erau privite cu suspiciune.

Deci, de la circa 40 de oameni, cu care a plecat la drum proiectul LBC, au obținut doctorate Paul Negruț, Gheorghe Ille (London University), Alexandru Neagoe, Octavian Baban, Cornel Boigeanu, Silviu Rogobete, Sorin Sabou, Simona Sabou, Alexandru Nădăban, Dănuț Mănăstireanu, ceea ce înseamnă 25%. Cu toate că 10 doctorate (împreună cu cele a lui Sorin și Simona Sabou ce n-au studiat în străinătate, ci la Oradea, dar și-au făcut doctoratele la LBC) ridică procentajul celor ce au terminat la LBC și  au obținut un doctorat la 10/17, adică mai mult de 50%. Pozitiv sau negativ, acesta este rezultatul. Atîta s-a realizat.

Mircea Mitrofan, Dorin Axente și Cristi Sigheartău mai au la activ un MA în teologie cu specializarea hermeneutică tot la LBC.

La revenirea mea în țară, am început să predau, urmat la scurt timp de Dănuț Mănăstireanu, după un an de Mircea Mitrofan și Dorin Axente (ce au finalizat programul de MA). Ulterior ultimii doi au revenit la Londra pentru doctorat. Din surse independente am aflat că ulterior a mai predat, cel puțin în scripte și Corneliu Boingeanu. Tot pe surse, Mitrofan și Axente ar fi dorit să continue să predea, dar au fost refuzați din motive neînțelese de mine (și nu numai) de către eminențele cenușii de la UBEO. Dorința de a preda acolo și-au manifestat-o atît Gina și Petrică Bulica, Alexandru Neagoe și Silviu Rogobete (rezidenți în Timișoara), dar și aceștia au fost amînați și ulterior refuzați. Ca urmare la Timișoara a apărut și s-a dezvoltat Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană Areopagus.

După doi ani de studii în țară cu LBC Emil Bartoș a ales finalizarea studiilor la o altă universitate din Marea Britanie, plecînd să își finalizeze studiile în 1994. După obținerea doctoratului a ocupat funcția de decan la UBEO, apoi din cauza divergențelor cu Paul Negruț a fost executat în același stil binecunoscut, ulterior plecînd Paulian Petric (PhD Cluj) și Silviu Tatu (PhD Oxford).

În același timp lui Sorin și Simonei Sabou li s-a refuzat prelungirea contractului la UBEO. Motivul sau motivele stau poate în orientarea spre finalizarea studiilor prin SMR (alias Iosif Țon), nu prin filiera Paul Negruț. Un alt personaj important prin prisma alegerilor independente făcute a fost și Călin Pop ce a terminat la IBEO, apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD în USA, actualmente Atlanta. Atît lui cît și unui alt student înscris la doctorat la o universitate din Ivy League i s-a spus că nu pot preda la UBEO atunci cînd aceștia au vizitat UBEO. Les jeux sont faits, rien ne va plus…

Nu știu de ce nu a mai predat la UBEO Gheorghe Ille. Totuși Corneliu Boingeanu și Octavian Baban, ulterior Sorin și Simona Sabou au predat la ITB București și Emil Bartoș la ITPB. Mărturisesc că și mie mi s-a făcut propunerea de a preda la București de către Ioan Bunaciu, dar am refuzat. În același timp am fost tras de limbă cu o mare invidie detectată în glasul dumnealui cu privire la sursele de finanțare din străinătate a Oradiei. N-am avut contacte directe cu astfel de surse, așa că nu le cunoșteam. În contrast cu cele spirituale, totdeauna banii m-au lăsat rece.

Și cu aceasta am ajuns la partea mai spinoasă, dezamăgitoare a afacerii studii în străinătate pe bani mulți, cu aplicații în țară.

La acest punct aș vrea să fac o remarcă cu caracter general, dar cred eu, de bun simț. Orice investiție are un scop. Cu cît este mai importantă, cu atît se așteaptă ca rezultatele ei să fie mai bune. În anii 90, cînd noi ne-am început studiile, românii plecau din țară ca să nu se mai întoarcă, pentru că la noi nu erau condiții bune de studiu, de trai și de muncă. Acest lucru a fost confirmat de plecările masive la munca și traiul din străinătate după deschiderea granițelor CE. Investiția ce se făcea în noi, ce ne consideram pe bună dreptate niște privilegiați, a fost privită cu seriozitate și respect.

Marea investiție făcută în studierea teologiei evanghelice în beneficiul comunității evanghelice din România a fost subvenționată de comunitatea evanghelică din Occident. Parafrazînd o veche expresie ce spunea că la filmele coproducție franco-române noi am dat caii și peisajul, și ei actorii și banii, aș putea spune că de data asta noi am dat actorii și ei au dat finanțele. Și aici există, poate de ambele părți, cred eu, două mari regrete: primul, că această investiție nu a fost exploatată și al doilea, că această investiție extrem de mare a fost sabotată. Să mă explic:

Reveniți în țară, absolvenții 1994 au fost înglobați în sistemul românesc: trai deloc ușor, mijloace materiale reduse, salarizare aproape mizeră, facilități inexistente și resurse academice extrem de reduse. La toate astea se adăuga presiunea continuării studiilor post-universitare, lipsa cronică a timpului de pregătire a cursurilor, lipsa de experiență în predare și de ce nu, o familie sau o căsnicie ce își cerea drepturile legitime. Ba unii dintre cei ce erau în programe de doctorat erau implicați în pastorală.

Unde ar fi fost loc de relaxare, meditare, gîndire fecundă plină de imaginație și cine știe, conform visurilor unora, predicare, ucenicizare, misiune, timp devoțional pentru creștere spirituală? Ca să dau un singur exemplu, în cei zece ani de predare la Oradea am fost doar de două ori în concediu, prima dată datorită unui eveniment foarte trist, decesul tatălui meu. El ne-a lăsat niște bani și am moștenit Dacia aceea de pomină. Dar cine știe, alții au avut parte de timpuri mai bune.

Studiile în străinătate mai aveau ca scop și promovarea unor „lucrători” bine pregătiți. Se subînțelegea că cei bine pregătiți vor sălta calitativ și poate cantitativ nivelul comunităților din țară. Cu toate acestea structurile de putere baptiste interne nu erau pregătite pentru un influx masiv din exterior. Asta ar fi dat peste cap rînduielile deja împămîntenite. Și fiefurile controlate. Biserica-fortăreață nu era gata să ofere locuri cu mari reponsabilități și influență unor persoane integre, pe care nu apucaseră să le influențeze, să și le subordoneze în vreun fel, să le integreze în structuri de interese și diverse proiecte. Am simțit asta pe pielea mea de cîteva ori cînd cineva mi-a comunicat că vrea să mă trimită la un curs de șase săptămîni în SUA, apoi altcineva m-a informat că se puneau întrebări de genul „Cine-l ține pe ăsta aici?”

Dar nu am fost singurul ce a beneficiat de atenția unui sau altui pol al puterii.

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

România Mare – România Mică


sursa:http://www.virtueonline.org/portal/modules/news/article.php?storyid=12928#.UzE5xc6GeHc

De data asta n-ați ghicit! Nu e vorba de partidul România Mare, nici de reîntregirea neamului. Cu atît mai puțin de amenințarea rusă. E vorba de fărîmițarea bisericilor. Tare, nu?

Spre neștiința deloc rușinoasă a enoriașilor de tot felul, trebuie menționat că fărîmițarea bisericilor în viitoarea Românie Mare a debutat în ultima jumătate a secolului XIX și s-a accentuat în prima jumătate a secolului XX. Reformații (unguri) s-au transformat în baptiști. Ortodocșii în baptiști. Apoi baptiștii în penticostali. Ortodocșii în tudoriști. În anii 40 penticostalii au trecut la baptiști ca să reziste la presiunile statului.

Continuă lectura

Umbra lui Mircea la Cozia?


sursa:http://romaniancoins.ancients.info/mircea.htm

Prin anii 1990-2000 apărea pe tevere un reportaj făcut de echipa de la Pentru patrie sau ceva asemănător. O emisiune făcută de armată. Pe cînd filmau ei încolo-și-ncoace pe la mănăstirea Cozia și au uitat aparatul deschis, ce să vezi, apare Mircea. Pe casetă. Ca o mustrarea la adresa românilor ce voiau să devină capitaliști, să-și vîndă țara și sufletul și altele de genul ăsta. Un gen deloc neutru.

Am stat cît am stat să văd minunea, dar pas să mai apară renumitul voievod. Pînă în final au uitat complet de el. Atunci i-o fi apărut și lui Diaconescu inspirația pentru OTV.

Cine n-a uitat de ce i-a apărul poetului umbra, adică fantoma lui Mircea cel Bătrîn la Cozia, să-i aducem aminte:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mândre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește, O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc… Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește… Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă… Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez… Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute, Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura, Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc, Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează, Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință: Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași; Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință, Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat: Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare, De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit, Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește, Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topește Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește, La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt; Peste unde și-n tărie întunerecul domnește; Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Și-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.

(„Propășirea“, 7 mai 1844)

(Puțini dintre noi știu că scrierile lui Grigore Alexandrescu Lebăda și puii corbului și 1840 au deranjat și a fost întemnițat.)

Mă tot gîndeam în urmă cu cîteva zile la vremurile pe care le trăim, la lipsa liderilor în biserici. Nu lipsa popilor sau a pastorilor, ci lipsa acelor lideri, conducători, care să inspire, să dea direcție și să polarizeze. Iosif Țon nu are un urmaș. Paul Negruț nu are un urmaș. Cine e urmașul lui Vladimir Pustan? Aceiași lipsă ca pe vremea lui Grigore Alexandrescu. Doar că noi l-am vrea pe Țepeș, nu pe Mircea…

Mă gîndeam că în ziua de azi nimeni nu mai amintește și nu mai dă dovadă de sacrificiu. Toată lumea pretinde, vrea și țipă să se ajungă, să nu piardă ocazia. Să ducă o viață îmbelșugată și liniștită. Fără probleme.

Mă gîndeam la Cozia ca la un nume cu rezonanță. La fel ca la Alba Iulia, unde în 1918 Iuliu Maniu a mutat adunarea națională de la Arad pentru unirea Transilvaniei cu țara, pentru că Alba Iulia avea ceva ce nu avea nici un oraș din Transilvania. Alba Iulia însemna ceva, Aradul nu le spunea nimic. Inimile românilor din Transilvania au tresărit la vestea adunării de la Alba Iulia. Era un simbol. Ca El Alamo.

Azi nu mai contează simbolul. Azi contează materialul. Să construim, să aranjăm, să investim, să profităm.

Mă întrebam dacă s-ar arăta umbra lui Wurmbrand, unde s-ar arăta? Precis nu în California.

Dacă s-ar arăta umbra lui Bradin unde s-ar arăta? La Sovata?

Dar umbra lui Cornia? Precis nu la București.

Și noi am ajuns niște umbre…

De ce nu sunt nici baptist şi nici carismatic



Că tot veni vorba de Iosif  Ţon, ce a acceptat, conform unora, să treacă într-o altă tabără şi cum Iosif  Ţon este baptist, m-am lăsat şi eu influenţat de acest val şi am hotărît să rup tăcerea. Probabil că acum se aude cum pîrîie. Fiţi pe pace, nu o să vă doară urechile. În primul rînd, nu o să vă plictisesc cu istoria carismatică a lui Iosif Ţon. Deja sunteţi plictisiţi şi nervoşi. Vorba aia: „De ce nu vi s-a întîmplat vouă una ca asta?” Deci, Ţon a fost baptist carismatic, cîndva, apoi un timp carismatic secret (vorba papei, in pectore) şi acum se declară baptist carismatic deschis. Cu ce seamănă tipul ăsta de a te declara openli ceva? Mă iertaţi!

Deci, prin urmare şi luînd în considerare, am decis să mă esprim la propria-mi gazetă, ca să nu fiu dat de gol (Doamne păzeşte! – repede, trei cruci şi o flegmă bine ţintită-n sîn) sau să nu mă facă de ruşine cîrcotaşii cultului, ai neamului sau a speciei umane (am omis pe cineva?).

De la bun început trebuie să precizez exact, dacă e nevoie, că acest post este un pamflet adevărat, nu un adevărat pamflet şi nu doresc şi nici nu tind, dacă pot spune aşa, să îmi văd numele pe top 100 wordpress, să sparg audienţa (de felul meu sunt paşnic, cu mici excepţii, de ex. cînd conduc în mijlocul unei hoarde de han-tătari sau cînd mă calcă cineva pe coada personală. Aici să nu mă acuzaţi că sunt animal, darwinist sau marxist, că nu ţine. Sunt, ba chiar mi-s, şi io ca voi.) sau să ies în vreun fel din tipare. Mă pretind, ba chiar fac o ambiţie din a fi un …echilibrat!

În consecinţă, declar sus şi tare, că nu mă doare niciunde de ce crede cutare, cutărescu sau cutărică, aici intrînd toţi şi toate vreţi dvs să intre. Mi-am rezervat mie restul opţiunilor! Dar e treaba Celui de sus să se ocupe de cine ce crede, cînd şi unde.

Iosif Ţon a fost la un moment dat duşmanul carismaticilor, dar şi Pavel a fost al creştinilor, ca să citez un comentariu bloghist, aşa după cum Ciurcil a fost cînd duşmanul, cînd prietenul, apoi iarăşi duşmanul sovieticilor. La fel ca Mao care a fost duşmanul americanior, apoi prietenul lor, ca apoi să nu se mai ştie, oscilînd între a-şi lichida propriul popor sau a-i lichida pe americani. Dar asta e altă poveste.

De ce freamătă atunci lumea baptistă? Ah, am uitat, eu nu mă declar baptist pentru că nu mai vreau să mă identific cu o biserică care moare pe mîna ei. Prefer vorba altui clasic fost baptist încă în viaţă (N-au reuşit să-l mănînce că era prea ţepos. E un compliment, Dănuţ!), că e mai bine să moară unul din ceilalţi decît unul dintr-al lor…  M-am declarat, dacă tot a trebuit, creştin şi protestant, caind ăv, pentru că ţin la credinţa pe care am primit-o în pruncia credinţei mele. Da, e trist, nu mă pot lăuda c-am evoluat!

Lumea baptistă freamătă precum codrii din poezia eminesciană (alegeţi dvs care) pentru că îşi aduce aminte cu mintiuţa şi memoria ei colectivă (Doamne dă-mi timp să salvez postul ăsta să nu se ia curentul şi să se piardă! Numa Satana o fi luînd curentul!) conform cărţii de Istorie a baptiştilor că prin deceniul al treilea al secolului trecut, citez din memoria ce mi-a mai rămas neutilizată, „penticostalii s-au aruncat ca nişte corbi asupra bisericilor noastre” (nota mea: bisericile lor), făcînd probabil ce fac de obicei corbii: croncăne, se socializează, papă, fac ouă, le clocesc, scot pui, zboară, învaţă, şi trăiesc foarte, foarte mult. O fi fost aşa, că altfel nu se explică ura confesională reciprocă dintre cele două denominaţii. N-o fi fost aşa, atunci nu ştiu de unde avea autorul datele şi de ce le rupea studenţilor de la ITP filele din lucrările de licenţă atunci cînd făcea parte din comisia… pe asta să o lăsăm pe altă dată!

Din perspectiva mea limitată, de om echilibrat, de independent, aş putea zice, mă tot întreb ce le lipsea baptiştilor de corbii penticostali au avut atîta succes? Păi cred că baptiştii la vremea respectivă aveau o ediţie limitată sau neterminată sau chiar a marcionistă a Noului Testament (Pariez că un anume domn din Bucureşti îşi ascute privirea, gata să ia noţiţe pentru a mă critica. Vai-ş-amar de baptiştii ăia!) pentru că altfel nu se explică de ce nu au ştiut că Dumnezeu chiar împarte darurile cum vrea El, cui vrea El şi cînd vrea El. Din cele mai diverse, şi ei nu pot face nimic pe chestia asta! Nu cumva o fi fost mai mare vina învăţătorilor, păstorilor, predicatorilor, liderilor, într-un cuvînt, pentru lacuna ce a pricinuit răpirea oiţelor baptiste de maleficii corbi penticostali? În treacăt fie zis, niciodată nu am reuşit să înţeleg cum un corb atît de mic poate răpi o oaie baptistă atît de mare! Hei, prea multe semne de mirare!!! O învăţătură autentică din NT, poate şi din VT ar fi aşezat credinţa baptistă pe o temelie solidă, pe un făgaş bătătorit, iar efectul „nu sunteţi mîntuiţi dacă nu credeţi asta şi nu vă manifestaţi aşa” nu ar fi avut efect. Dar n-a fost aşa la vremea aceea.

Apoi, în 1990 a apărut pericolul carismatic ce a scuturat atît bisericile penticostale (sau pentecostale), cît şi cele baptiste. Fraţii mai copţi cădeau în fel şi chip. Pe cînd eram la studii în străinătate umblau după mine carismaticii să mă ademenească. N-au avut pe cine, eram în branşă de circa zece ani! Dar nu m-am carismatizat, nici nu m-am ştiţi voi, liberalizat, că ăla era pericolul după cum am fost informat de mai-mari. Nu spui cine…

În fine, în ultimii ani carismaticii au devenit mai cuminţi, nu mai supărau nici ei pe nimeni, mai repede se supărau ei între ei. Penticostalii au devenit mai baptişti, adică mai puţin carismatici, că vorba aia, cum să fi ditamai pastorul şi proroc să fie unul neşcolit şi fără costum? Ei, să lăsăm astea! Dar, se poate vedea în bisericile penticostale de la oraşe că nu mai sunt aşa de …penticostale cum erau în urmă cu ceva timp. Pariez că nu baptiştii sunt de vină!

Acum, cum de au sărit (iar!) în aer baptiştii, că unul de-al lor s-a declarat mai carismatic ca papa, era să zic… Păi am o bănuială, de natură istorică. Nu mă ironizaţi, nu e de natură isterică, că nu s-a isterizat niciun baptist pînă la ora asta! Cred că, bănuiesc, dar nu sunt sigur, că pentecostalismul se întoarce! Iar? Păi, bine că nu se răzbună, nu contra-atacă şi că nu se dezlănţuie. Chiar bine? Dacă acum în concepţia alarmiştilor, se va putea produce acelaşi fenomen, doar că, virgulă, corbii vor avea o călăuză să intre în cetăţuie, să dea în vileag toate secretele baptiştilor, cifrul de la poartă, unde şi cîte sunt armele de lovire şi de apărare, unde este visteria, comoară, şi unde doarme regele, regina, toată familia regală baptistă. Dacă se va atenta la viaţa lor, dacă vor cuceri arsenalul, dacă vom fi …trădaţi, ocupaţi, eradicaţi? Basme frate, veţi spune. Sau citând din VT ,,Minciună! Spune-ne dar!” (2 Împãrati 9:12).  Baptiştii n-au aşa ceva! N-au? Dar au avut? Ce a mai rămas din cît de periculoşi erau ei, că la începutul secolului XX mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, Vasile Suciu le aborda foarte serios teologia şi practica în a sa Teologie Dogmatică? Asta ar trebui să îşi dea ei seama.

Mai am o bănuială: dacă se lasă cu carismaticeală la baptişti, să te ţii la dispute, la pierderea controlului şi la crize de genul, „dacă eu sunt şef aici, cum de Domnul face minuni prin altcineva?” Grea haină, grea ipostază, dar nimeni, nici chiar Dumnezeu nu ţine pe cineva cu forţa într-o biserică sau într-o anumită poziţie. Prea mult confort, prea puţine probleme, prea mulţi bani şi prea mult control a bisericii duce la moartea ei sau în cel mai bun caz la aplatizarea şi pierderea luminii evangheliei. Din contră, problemele, chiar persecuţia, sunt cele ce cern adevăratul creştinism, neghina împuţinîndu-se. Da, n-am uitat pilda cu neghina şi interpretarea ei. Dar, în practică, s-a putut constata că o biserică vie e una care, nu numai că se adună în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu, ci are de-a face cu lucrări miraculoase ale Tatălui, prin mijlocirea Fiului, în lumina Duhului. Vi se pare normal? Mie da!

Mare va fi însă mirarea, uimirea şi nedumerirea baptiştilor alarmişti dacă cumva se va întîmpla ceva bun prin toată această trecere a lui Iosif Ţon pe la carismatici. Dacă vor avea loc vindecări? Dacă muţii vor vorbi? Dacă şchiopii vor umbla? Dacă orbii vor vedea? Dacă toată această tevatură nu este decît o alarmă falsă? Îşi va cere cineva scuze sau iertare? Din proprie experienţă pot să vă spun că acesta va fi mai degrabă Iosif Ţon.

În fine, nu vreau să treacă această ocazie ca să spun şi de ce nu sunt carismatic. Am avut parte de daruri (unele) pînă în prezent, nu mă laud cu ele, nici nu sufăr că mi-au fost date. În definitiv Dumnezeu face ce vrea! Şi dacă cineva crede că am făcut afirmaţiile de mai-sus urmărind oarece avantaje de o anume natură, tu hum it mai consărn, hiă bai dicleă că nu fac parte din vreo biserică, mişcare sau ceva de genul ăsta penticostală, carismatică sau străjerească (Majestate, iertaţi-mă!), după cum nu urmăresc o alipire de aşa ceva.

Nu v-am cîntat de jale, ca să nu plîngeţi. V-am cîntat de …haz. Fraţilor şi surorilor, sper să vă mai descreţiţi frunţile.

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.