Anunțuri oficiale?


http://www.wallsave.com/wallpaper/1920×1080/apocalypse-x-more-324474.html

Mai ieri puteai citi anunțuri de genul ,,Bătălia tuturor bătăliilor începe!” Era vorba de Irak. Vedeam imagini cu avioanele companiei irakiene ce aveau nume oarecum ciudate: Babilon. Amenințările lui Sadam (asemănătoare cu ale lui Hitler), apoi cacialmaua cu armele de distrugere în masă. După primul război din golf au văzut o carte scrisă înainte de declanșarea războiului despre iminenta apocalipsă. Sfârșitul era aproape.

Erau anunțuri oficiale? Unele da, altele nu. Erau prorocii? Unele da, altele nu. Să fie limpede: nu vreu să mă refer la prorociile biblice, ci la cele ale unor indivizi ce fac anunțuri de parcă ar fi purtătorii de cuvânt a lui Dumnezeu în persoană. Unii sunt, alții nu.

De obicei un anunț ce se referă la trecut se poate verifica. Un anunț oficial despre trecut se bazează pe date verificabile. Un anunț cu privire la ceva din viitor trebuie să fie confirmat. Dar dacă fac un anunț despre viitor și acesta nu se confirmă, va fi uitat. Dacă se confirmă unii vor spune că a fost o prorocie. Cu toate acestea prorociile, adică anunțurile care pretind că prezic viitorul, abundă.

Unul dintre primele anunțuri de acest gen a fost făcut în decembrie 89 pe când mă aflam în primăria din Arad, pe atunci ocupată de una din facțiunile armatei ce fusese implicată în crimele de la Timișoara. Apare acest individ, foarte plin de sine (fusese chemat de o tînără ce era verișoara persoanei ce ocupa la acea dată funcția cea mai înaltă din județ), aș spune de parcă era purtătorul de cuvânt menționat mai sus și îi spune autorității că va urma o noapte ca cea a Sfîntului Bartolomeu (oare îi plăcuse istoria?) dacă mai știu eu ce… Era intransigent! A venit noaptea, a venit dimineața, n-a venit măcelul. S-o fi dus la plimbare pe altundeva.

Dumnezeu 0: Noi 1? Poate unii ar fi înclinați să gândească așa, dar să ne gândim de ce iau oamenii în serios anunțurile de genul acesta:

1. Pentru că dau senzația de putere celui care le face. El și Dumnezeu sunt cineva, impun frica, ascultare și responsabilitate. Nimeni nu s-a dus să îl tragă de mânecă pe anunțătorul cu pricina. Nimeni nu a murit atunci. Și chiar dacă îl trăgea putea spune că datorită unor rugăciuni, la care am fost invitat și eu, toți am fost protejați și suntem bine mersi. N-am prea crezut în așa ceva.

Poți să arunci bomba și să îți vezi de calea ta, indiferent care ar fi aia, că responsabilitatea unui anunț de genul ăsta nu mai e a ta, e a lui Dumnezeu. Hmmm… Niciodată nu putem ști dacă anunțul a fost veridic sau nu, dacă destinul nostru și-a schimbat traiectoria sau nu. Bine că am scăpat!

2. Pentru că un astfel de anunț, într-un astfel de context avea un impresionant iz apocaliptic. La fel ca și cele de genul marilor nenorociri care se vor abate acum asupra Americii. Nimic mai ușor: o combinație de frică și dor de teoria conspirației în contextul potrivit este numai bună să atragă: voturi, laicuri, rating, tiraj, atenție și iar atenție, băgând boala în oamenii ce vor crăpa de frica anxietății.

De ce s-o fi strigat cu aplomb în decembrie 89 Nu vă fie frică Ceaușescu pică? De ce se striga Armata e cu noi? Că ne era frică și încă una de moarte! Dar n-aveam ce pierde.

Acum situația s-a schimbat: ne este frică tocmai pentru că avem atâtea de pierdut. Ce diferență! Nu-i bai, crește anxietatea, dar crește și credibilitatea anuțătorului și generatorului de panică programată.

De remarcat că înainte de decembrie 89 se înmulțiseră predicatorii apocaliptici americani care vizitau bisericile baptiste. Ce au făcut între timp? Probabil că au aprofundat situația. Unde sunt acum? Probabil conspiră. Vorba unei cărți: cum nu e păpică se prorocește despre sfârșitul lumii și despre războiul sfînt. În ape tulburi se poate pescui mai ușor.

3. Mai apar unii care scriu despre prorociile ce s-au făcut pe vremea lui Ceaușescu despre mai știu eu ce. Serios? Vii după 20 de ani să îmi spui că ele au existat? E ca și cum ar fi scris cineva cartea Daniel după desfășurarea evenimentelor. Dacă cineva spune că Daniel s-a scris după desfășurarea evenimentelor și nu e vorba de o prorocie, se spune despre el că e liberal, e dat afară din învățământul confesional, într-un cuvânt e trimis acasă.

Deci dacă prorociile astea au fi existat cu mai bine de 24 de ani în urmă le-aș fi crezut. Așa cum i-am crezut pe americanii ăia apocaliptici, dar care s-au dovedit niște mincinoși. Ba l-am crezut și pe Iosif Țon care a făcut ceva ce demonstra cât de efemer va fi comunismul. Dar el nu e proroc, nu?

Păi nu vă supărați, dar de ce e voie să preamărești acum, după 24 de ani, anunțurile de pe vremea lui Ceaușescu ca și când ar fi fost prorocii? Mie mi se pare că de fapt nu au existat și au fost confecționate după. De ce inventăm prorocii? De ce pretindem că sunt prorocii propriile noastre temeri? O întrebare mai greu de răspuns?

Unor le place să trăiască aproape de alinierea planetelor, de virusul mileniului, de sfârșitul lumii și de ceva care spune că o mare catastrofă este iminentă. E mai ușor să sperii decât să dai speranță pentru că în mod natural omului îi este  frică, iar frica motivează și generează soluții.

Dar ce are frica cu credința, nădejdea și dragostea? Prorociți vă rog! Sau așteptăm un anunț?

Puterea: de la deliciu la răzbunare


Zimbardo disecă atît experimentul său din 1971 de la Stanford, cît şi alte cîteva experimente asemănătoare, dintre care cel mai greu de acceptat este cel al aplicării unor şocuri electrice de mare putere asupra unor subiecţi care nu dădeau răspunsuri corecte. Ceea ce iese la suprafaţă din toate aceste experimente este că unora dintre noi le place puterea şi că oricine poate deveni torţionar, dacă are şeful potrivit. Cu asta poate se mai toceşte mitul liderului înnăscut, al salvatorului providenţial, al măsurilor de urgenţă ce trebuie luate pentru salvarea naţiunii şi eliminarea duşmanilor. Şi ca o consecinţă probabil că ar trebui să investim mai mult în ridicarea nivelului civic al omului de rînd, al liderului educat ca să devină conducător responsabil.

Zimbardo mai face şi o analiză a sistemelor care au permis ca cei în poziţii de autoritate să abuzeze, să tortureze, fără să apere drepturile celor fără putere. Aici se pune întrebarea: cum a fost posibil aşa ceva. Tot Zimbardo atrage atenţia asupra fotografiilor făcute cu zîmbetul pe buze de către soldaţii americani care „were having a good time” şi care îşi imortalizau pentru posteritate (şi condamnare) ipostazele: cele ale vînătorului victorios stăpîn de invidiat şi de necontestat asupra trofeelor sale.  Era un deliciu personal.

Puterea îmbată. Puterea absolută, dreptul de viaţă şi de moarte amorţeşte raţiunea, umanitatea, suspendă timpul, decenţa respectării legilor şi pune la bătaie faima. De ce ori fi fost nevoie de imagini ale soldaţilor americani „in action” în închisoare, cînd cam toată lumea ştie că meseria de paznic de închisoare este detestată. Este evaluată un pic mai sus decît cea de călău. Dar angajîndu-se în torturarea deţinuţilor, soldaţii americani s-au jucat rîzînd copios şi de-a călăul. Era un deliciu pentru soldaţii americani. Dar mai era clar că în aceste condiţii irakienii nu valorau mai mult decît o ceapă degerată, diferenţa dintre „dead or alive” fiind minimă. Şi totuşi asta face să mă întreb, la fel ca şi oricare om normal, ce a fost în mintea irakienilor chinuiţi şi cum au îndurat ei situaţia. (Poate ar fi inetersant ca Zimbardo să stea de vorbă şi cu ei) Oare i-ar condamna cineva dacă ar vrea să se răzbune pe cei care i-au torturat? Există un procuror american care să ceară despăgubiri pentru victimele de la Abu-Ghraib? Cum poate sistemul vreodată să repare ce a stricat? Mai sunt şanse?

Să revenim pe pămînt american la atacul armat de la Newtown. Un fost elev înarmat a intrat în fosta sa şcoală şi a lichidat 20 de elevi şi şase profesoare. Nu înainte de a-şi lichida mama. În final s-a sinucis. Dar acest atac nu a fost ceva singular. Au mai existat atacuri asemănătoare. Nu cred că aceşti elevi asasini au învăţat să ucidă la şcoală. De ce un sistem ce nu are legătură cu violenţa este atacat şi de ce copiii care au trecut printr-un astfel de sistem au recurs la gesturi atît de iraţionale, dramatice, fără posibilitatea de reparare? Greu de spus, dar nu imposibil. Cert e că faptele au consecinţe. Chiar şi în ţara în care unii cred că curge lapte şi miere, cîinii umblă cu covrigi în coadă şi porcii zboară. Dar aici era vorba de răzbunare. Oarbă!

Fundamentaliştii spun că acest tip de incidente se datorează scoaterii lui Dumnezeu din şcoli. Poate că da, poate că nu. Dar oare de ce nu s-a spus acelaşi lucru în legătură cu abuzurile armatei americane din Irak? Unde era Dumnezeul americanilor cînd ei îşi torturau deţinuţii după ce superiorii le dăduseră mînă liberă? Era El cu cei ce abuzau în numele statului american sau era cu cei torturaţi? Unde era dumnezeul islamului? Atît Dumnezeul creştin, cît şi cel musulman este un Dumnezeu răzbunător. În final fiecare îşi va primi răsplata conform faptelor sale.

Fostul elev s-a sinucis, aşa că nu mai putem şti ce era în capul său. Probabil că nu a putut îndura ceea ce el însuşi a imaginat şi pus în aplicare. Nu era soldat. Nu a fost instruit să omoare cu sînge rece. Sinuciderea lui poate a fost o reacţie destul de normală. Cam tot aşa a procedat Iuda cînd şi-a dat seama că a greşit.

Dar soldaţii americani implicaţi în torturarea deţinuţilor de la Abu-Ghraib au fost judecaţi. Nimeni nu s-a sinucis. E o reacţie normală? La asta doar Zimbardo ar putea răspunde. Dar cum rămîne cu şefii, cu sistemul, pentru că după cum ştim şi noi putoarea peştelui se propagă de la cap la coadă şi în ciuda asigurărilor date de secretarul de stat că va căuta „at the bottom of this”, nimeni n-a căutat „at the head”.

În final, revenind acasă, ar trebui să ne întrebăm cum de sisteme de autoritate îşi ating scopul indiferent de mijloace şi de pierderi. Mai ţineţi minte afacerea Ţigareta? A plătit doar colonelul Truţulescu. Dar incidentele de la Tîrgu-Mureş din 1990? Au plătit doar cei ce au fost induşi în eroare şi s-au bătut ca chiorii. Deturnarea evenimentelor din decembrie 1989? Mai degrabă o răzbunare faţă de fostul regim. Nici aia dusă pînă la capăt. Unde sunt cei ce au conceput acapararea puterii? Mai ţineţi minte acuzaţiile de lovitură de stat legionară cînd Iliescu plîngea la tevere să fie ajutat că i se scurge puterea printre degete? Intervenţia minerilor? Şi altele mai mici sau mai mari? După mai bine de 20 de ani ne dăm seama că unii au făcut din putere şi exercitarea ei un deliciu. Dar vine şi răzbunarea…