Re-re-ul


O singură dată a trebuit să se organizeze o comisie pentru o re-re-examinare. Cred că în 1997. Din comisie a făcut parte Iosif Ţon, Dorin Axente şi subsemnatul. Studentul de la asistenţă socială repetase anul din cauza Istoriei Bisericii. Cum i se recunoscuseră toate celelalte examene, trebuia doar să ia note de trecere la acest curs. S-a prezentat în semestrul I. Nu ţin minte dacă a căzut la primul examen, dar ţin minte că pe primul semestru i-am dat o notă puţin mai mare decît merita. Speram să îl încurajez. La examenul din al doilea semestru a intrat, a luat un bilet. S-a uitat la el, l-a pus la loc, a întrebat dacă mai poate lua unul. L-a luat, s-a uitat la el, l-a pus jos şi a ieşit afară. Totul a durat sub două minute. Apoi a venit la re-examinare în toamnă. A căzut. N-a ştiut absolut nimic. A făcut cerere de re-re-examinare ce i-a fost aprobată.

Stăteam toţi la o masă. Studentul a intrat, a luat un bilet, s-a dus în bancă să se gîndească. A revenit, a pus biletul pe masa comisiei şi nu a mai spus nimic. Ţon l-a întrebat dacă ştie ceva despre misticism, curentul în care se încadra subiectul. Studentul a bînguit că nu. Ţon a căscat nişte ochi mari, a început să spună el cîte ceva despre subiect, apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Păi, frate, l-ai învăţat ce e aia… misticism?” De data asta am făcut eu nişte ochi mari. Am răspus că nu era treaba mea să îl învăţ noţiuni de bază, ce se găseau în cărţi, era treaba lui să înveţe. Era şi aşa puţin să predai două mii de ani de istorie a bisericii în 56 de ore. În mijlocul disputei noastre despre cui îi revenea responsabilitatea de a-l învăţa ce însemna misticismul pe student, studentul strigă aidoma sfîntului Pavel pe cînd era judecat de Sanhedrin: „Frate Ţon, eu nu pot să învăţ Istoria Bisericii! Nu pricep nimic din ea! Din cauza asta am repetat anul”! Contrariat, Ţon îl întrebă dacă mai are şi alte restanţe. Studentul îl asigură că nu. Ţon se întoarse iar spre mine. Studentul deznădăjduit mirosi că se deschide o portiţă de scăpare, aşa că adăugă cu disperare, precipitat: „Frate Ţon, frate Ţon, fac ce vreţi dumneavoastră, numai treceţi-mă!” Sensibil la strigătele deznădăjduiţilor ca şi Dumnezeu la cele ale nenorociţilor care strigă în deznădejdea lor, fratele Ţon se opri contrariat, îi spuse să iasă afară. Mie îmi trasă sarcină să îl trec, că era student bun şi îmi mai spuse să îi mai dau studentului un eseu, două, ceva să compenseze nota de trecere. Am rămas mască. Ţon mulţumit, studentul fericit, eu ameţit.

Bineînţeles că nu l-am mai văzut pe studentul respectiv, că nu l-am mai căutat, dar atunci am decis să schimb stilul examinărilor, de la oral la scris. Cel puţin să existe o dovadă palpabilă a ceea ce răspundea studentul, fie că trecea, fie că pica.

Despre Istoria Bisericii, curs, examene, note (1)


Ieri a fost ultima zi de cursuri. Am pus Istoria Bisericii în cui pînă pe semestrul II. Mă văd cu studenţii la examen, pe 1 februarie, ora 10. Dar ziua de ieri nu a fost ultima în care mă întîlnesc cu studenţi sau cu foşti studenţi. Mă mai văd pe Facebook şi mai povestim despre cursul ce l-am predat din 1994. Într-o discuţie recentă cineva spunea că la mine  se tremura la examen. Probabil. La mine s-au făcut cele mai multe contestaţii şi chiar eu am încurajat acest lucru. Democraţia şi corectitudinea trebuiau promovate. Şi încă mai trebuie.

De-a lungul anilor de predare a cursului de Istoria Bisercii am trecut prin mai multe faze. Prima a fost cea în care cursul era sfînt. Atunci am declanşat primul şoc. De fapt, dacă mă gîndesc, primul şoc a fost la prima sesiune de examene, în iarna 1995. Era oral. Pentru teologie, dublă specializare trăgeai un bilet cu două subiecte. Le ştiai luai 10. Nu le ştiai, picai. Nu trebuia să vorbeşti mai mult de trei minute ca să îmi dau seama dacă ştiai sau nu subiectele. Îmi aduc aminte că o studentă a început să prezinte primul subiect şi am oprit-o relativ repede. A început al doilea subiect şi şi acolo i-am spus după scurt timp să se oprească. Deja îi trecusem nota în momentul cînd nu s-a uitat la mîna mea. Cum studenţii erau adunaţi în sala de lingă cea în care se dădea examenul, se puteau auzi efectele notelor date. Studenta a ieşit după ce şi-a luat indexul închis, dar cu nota trecută. Apoi am auzit o bubuitură! Sărise în sus de bucurie că luase zece. „Mi-a dat 10, mi-a dat 10!” -urmat de „Să văd!Să văd!” Mi-ar fi plăcut să îi văd figura. Era primul zece la Istoria Bisericii.

La teologie pastorală era mai draconic: trăgeai un bilet, răspundeai bine, luai 7. Dacă voiai să treci mai departe mai trăgeai un bilet şi răspundeai la alegerea mea, la unul dintre subiectele de pe bilet: luai nota 9, te calificai pentru 10. În caz că nu ştiai, picai. Dacă ai răspuns bine şi voiai zece, trebuia să mai răspunzi la încă o întrebare ce o formulam eu. În caz că nu ştiai, picai! Asta era metodologia din documentaţia cursului, nu era un secret. Acum mă simt ca Augustin scriind Retractări! Bieţii studenţi. Mai ales că au avut de-a face cu profi din SUA, ce dădeau 10 aşa cum dădeam eu 6.

Am predat, vorba vine, şi la ultimul an de studii, o altă disciplină. Erau studenţi de cîţiva ani… La auzul notelor, în majoritatea lor 7, am fost avertizat de unul dintre studenţi cu care mă cunoşteam de mult timp, că „s-ar putea să am probleme, că unora nu le convine să le stric mediile.”  Pentru mine conta să fiu obiectiv şi ei să demonstreze că ştiu. Ah, ce a făcut din mine şcoala britanică! Au rămas cu mediile şifonate. Ulterior cînd instituţia a angajat dintre ei preparatori, mă tot tachinau.

Apoi a urmat faza a două. Subiectul era mai important şi discutam despre Istoria Bisericii, mai relaxant şi poate mai interesant. Asta după cîţiva ani de la prima fază. În cele din urmă am ajuns la faza a treia şi ultima, discutăm despre ce propune studentul şi ce are el nevoie, cursul oricum îl învaţă dacă merită proful. Asta se întîmplă de cîţiva ani.