Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Să-ți spun ceva: nimeni nu-ți garantează postul…


Nu știu dacă am auzit prima dată la Oradea prin 95 această afirmație. S-ar putea să o fi auzit și înainte. Dar atunci era un context diferit. Cel ce o pronunțase era capo di tutti capi. Și ca să nu fim invidioși sau să nu credem că aveae ceva cu noi, a mai spus că nici postul său nu era garantat. Sau că nimeni nu garantează nici postul său. Ca să ne băgăm mințile-n cap. El fiind capul…

Ca să zic așa, dacă cineva ar fi avut cheful, inițiativa, timpul și gațul să-l contreze, trebuie să se ia de ceea ce se lua el de obicei cînd se lua de altcineva mai jos ca el. De exemplu cum rămîne cu chemarea. CHEMAREA… Adică cum vine să ai certitudinea că cineva de sus îți spune să faci ceva, undeva, cumva pentru el. Și vine neica capul și-ți spune că ba. Nu-i nimic garantat. Cam ca și cînd ar spune că ce ai auzit, ce ai crezut nu e chiar așa de valabil. Poate…

Poate nu se mai găsește loc pentru tine. Și nu pot spune că s-a înșelat. Înainte de a împlini zece ani în biznis mulți au trecut pe la etajul ăsta. Din păcate. Sau din fericire. Oricum aș paria că ei nu s-au înșelat. Nici Dumnezeu. Poate altcineva.

Dar asta e istorie. Cine știe, chiar a bisericii.

Dar aud că și în alte instituții mai mult sau mai puțin creștine li se spune angajaților, cam tuturor angajaților, că locul lor de muncă nu este garantat. O fi economia de piață? O fi un dumnezeu mic sau o fi inepția vreunui cap sau altul… Cert este că această atitudine, voită sau prostească, face mai mult rău decît bine.

Angajatului i se aprinde un beculeț ce se colorează pe zi ce trece din roz în roșu din ce în ce mai intens. Avarie! Ca urmare începe să nu mai fie atît de implicat, apoi interpretează semnele și minunile în sensul depărtării de imponderabilitatea periculoasă a actualului loc de muncă. E un loc nesigur, se pregătește debarcarea sa, așa că e mai bine să-și pregătească și ieșirea. Așa că își va căuta un alt loc de muncă. Dacă nu o va face va fi în detrimentul său.

Dacă pleacă pierde un salar. Dacă pleacă ia cu el toate abilitățile sale. Toate realizările sale trec la noul angajator. Ce are avantajul să nu fi investit nimic în angajat, dar să se aleagă cu un angajat instruit, rutinat și dornic să-și uimească noii șefi. Uite pentru ce ne-a pregătit Domnul…

În încheierea lecției, un cuvînt la adresa angajatorilor: aveți angajați calificați, prețuiți-i, asigurați-vă că locul lor de muncă e acolo și mîine pentru ei. Nu de alta, dar dacă aveți de gînd să îi puneți pe liber, sun o leită va trebui să angajați pe altcineva pe postul lor. Asta dacă nu ies în șomaj și postul acela va fi blocat. În plus omul ce are garanția locului de muncă va investi doar acolo. Kip him hepi tă meic iu hepi! Sau viceversa.

Și nu puneți la îndoială chemarea sa. Nici măcar Dumnezeu nu o face.

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Între autoritate și înțelepciune


Am citit prorocia lui Florin Ianovici. Cam eronată. Am citit Comunicatul cultului cu privire la decizia sa. Cam…

Să fiu sincer, nu știu cine-i Florin Ianovici. Nu l-am întîlnit, nu i-am vorbit. Nici el nu mă știe. Dar nu asta contează.

Nu știu dacă acuzațiile la adresa sa sunt adevărate. Și nici nu știu dacă el avea dreptate. Dar nici asta nu contează.

Ceea ce contează din comunicat este absența lui Dumnezeu. Elusivitatea lui este mai accentuată decît în Evanghelia lui Marcu. Ca să nu mai amintesc de Estera. Duhul Sfînt pare să nu se fi pogorît, dar na, vor fi și critici ce-mi vor atrage atenția că numai ce-a avut loc  învierea… Dar pentru că este o chestiune penticostală, parcă Duhul Sfînt ar fi trebuit să fie prezent. Cel puțin cît pentru o lucrare, o prorocie sau o vorbire în limbi. Că astea contează.

Nu am băgat de seamă să fi apărut pe acolo numele Domnului, Isus Christos. Sau Hristos. Semn că tot ce s-a făcut o fi în numele altcuiva? Ar conta asta…

Dar în definitiv, de ce mă amestec în ceva ce nu mă privește? Fiți liniștiți, nu mă amestec, nu dau sfaturi, nu iau partea. Doar observ.

Observ că se face caz de autoritate. De mare autoritate. De AUTORITATE. Și aici observ cuvinte multe, dar mici. Umflate, dar goale. Pentru că în lipsa autorității de sus, autoritatea cu a mic este palidă, de conjunctură și reprezentativă. Doar. Pe alocuri criza reprezentării rezonează cu aroganța. Ceea ce contează enorm.

Am spicuit din comunicatul oficial:

oamenii de bună credință, comportamentul, perioada de suspendare, nu a convins, să-i mai dea o șansă, monitorizarea lui și a Bisericii, 2018, care este an electoral în Cultul Creștin Penticostal, Conducerea Cultului Creștin Penticostal, nici vreo altă biserică dintre cele 3000 care-i aparțin, Conducerii Bisericii, Conducerii Cultului Penticostal, servicii divine, legitimația de pastor, sediul Cultului, etc.

Multă fibră lemnoasă într-un comunicat dat de liderii uni cult în care prorociile, glosolalia și șoapta Duhului sparg tiparele. Să nu conteze? Poate.

O limbă de lemn vecină cu cea a feseniștilor anilor 90 unde făceau legea cetățenii de bună credință. Că cei de rea credință erau în partidele istorice. Oare unde se află acum credincioșii de rea credință?

Dar trebuie să recunoaștem, boala este aceiași. Ca cea a cultului baptist și a instituțiilor sale. Dovedită în ultimul timp. Experimentată de diferite persoane. La toate  nivelele.

Domnilor, s-a terminat! Limba asta a murit! Dacă tot vreți să vorbiți o limbă moartă, învățați limba latină.

Cu toate acestea lecția nu este despre limbă, ci despre autoritate și înțelepciune. Acolo unde este autoritate și înțelepciune de sus lucrurile se leagă și au continuitate. Acolo oamenii nu trebuie suspendați. Dar acolo nu există o limbă de lemn, ci cu totul altceva. Limba harului, a milei, a acceptării.

Este trist că Dumnezeu este împiedicat să vindece. este trist că Duhul nu mai poate comunica. Și este trist nu numai că Isus Christos nu mai este prezent, ci că el nu mai este nici măcar invocat.

Peste ani, ironic și amar vine acea frază ce a urmat instalării comuniștilor la putere și a acceptării legionarilor în partidul comunist: Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist! Să fie oare nevoie de o parafrazare, dacă anul 2018 tot este un an electoral? Ce-a ajuns Biserica Domnului? O scenă pentru reglarea conturilor, pentru înțelegeri politice și ambiții bizare. Și din păcate asta contează foarte mult. Dacă nu aici jos, cel puțin sus în ceruri.

La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Să presupunem că presupunem?


Azi pe feisbuc a apărut postarea asta:

„Să presupunem că un bărbat și o femeie se căsătoresc conform ritului ortodox. Ea la un moment se convertește la baptism sau penticostalism și bărbatul ei nu acceptă asta și intentează divorțul. Divorțul se pronunță și ei se despart dar ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism. Ce facem fratele meu în situația asta? Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?
Este slujirea ei primită de Domnul?”

Ce se dă?

Se dă la marea presupunere una bucată femeie și una bucată bărbat. Se mai dă o căsătorie și un rit ortodox. Se mai dă o convertire, nu contează la care, baptiști sau penticostali. Tot un …cult. Se mai dă un bărbat propriu ce nu acceptă convertirea și intentează divorț. Cu toate că nu se dă tipul culturii (comunistă, musulmană sau oligofrenă), divorțul se pronunță și ei se despart. Dar se mai dă și că ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism.

Acum intervin cu o deducție logică, deloc creștină, dar logică: dacă ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar ȘI prin misionarism, e clar că ea deja slujește prin altceva. Nu se spune prin ce. Nici unde, dar presupun că în țara de baștină (ce poate fi comunistă, musulmană sau oligofrenă), oricare ar fie ea. Presupun că femeia e femeie chiar dacă mai poartă pantaloni, burka, sari sau salopetă. Să fiu mai explicit, adică ce înseamnă femeie într-o astfel de societate? Coafură, studii, bătăi de la soț, cratițe, copii, sex cu d-a sila, salar mai mic comparativ cu un bărbat, mai multe îndatoriri în căsnicie, distracție ioc, relaxare între un spălat de covoare și prașitul grădinii? N-are sens c-a divorțat de ea liberalul ăla ortodox.

Ce se cere?

Se cere că ce facem cu ea fratele meu în situația asta? Deci e responsabilitatea fratelui să facă ceva cu ea. Să facă? Da, să facă! Sigur să facă!!! N-o întreabă nimeni pe ea? Nu. Nici nu îi trece prin minte s-o întrebe pe ea? Nu. De ce? Ce-s întrebători din secta cu aceiași nume? Ei vor doar să facă!

Rezolvare:

,,Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?

Este slujirea ei primită de Domnul?”

Nu-i bai dacă unele culturi, la fel ca a noastră a fraților, nu-i dau trecere, că deh, a disvorțat-o bărbatu-so. Reacție de tipul pagubă-n hribi, șompinioane, pleurotus și alți bureți! Așa-i trăbă. Cine-a pus-o să ia calea străinătăților?

Dar aici la rezolvare se întoarce gîndul de parc-ar fi un aftăr sot… Dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă? O cultură liberală. O cultură de-a latul voii Dumnezeului nostru. Un scandal.

Dar chinuirea ipotezei continuă și în ipotetica, presupusa rezolvare: dacă o acceptă ca misionară ce ne facem? Ei, aici e nodul gordian al credinței presupuse: ce se fac ei, dacă femeia asta acționează ca misionară? Eu aș continua, aș supralicita: ce vă faceți dacă femeia asta ce a suferit va suferi mai mult și va muri ca martiră? Bzzzz. Se aude musca. Nu pentru mult timp. Și ei își acoperiră urechile și începură să strige: Răstignește-o, răstignește-o! O femeie de care s-a divorțat, care a ajuns misionară este un scandal. Este o chestie abominabilă. S-a întors Împărăția lui Dumnezeu cu sus-un jos!

Dar asta nu e totul. Nici de data asta. De fapt, problema lor, stringentă, arzătoare, ce are nevoie de rezolvare (oare?) acum și aici este la fel de ipotetică ca și întreaga chestiune: Este slujirea ei primită de Domnul?

Vai cîtă grijă! Vai ce emoționant! Mi-au dat lacrimile. Sunt un mic crocodil. Plîng. Acum am înțeles. Acum mi-am dat seama. Ei erau preocupați de eventualitatea pierderii răsplății acestei femei. Tacing! Empatizez. Deci se recunoaște că este slujire. Ea a slujit ca misionară. Și deodată, un gînd i-a săgetat pe acești vajnici bărbați ai Domnului ca pe iudei pe cînd cuvînta Stefan: Dar dacă nu are parte de răsplată, dacă slujirea ei nu este PRIMITĂ de DOMNUL?

Păi dacă ar fi după voi, evident, dacă vă puneți o astfel de întrebare NU ESTE PRIMITĂ. În schimb am două vești pentru voi și pentru cei ca voi: o veste bună și o veste rea. Care o vreți prima?

Presupun că pe aia bună: răsplata slujirii ei, a oricui de fapt, nu este treaba voastră. Este a Domnului. Și dacă vă dați peste cap nu o să aflați ce va spune Domnul. Doar dacă nu cumva vreți să mergeți direct la el. Vestea rea: vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici pe Dumnezeu. Dumnezeu nu tratează cu ipoteze. Spre deosebire de voi, Dumnezeu nu presupune. Sau să presupun că vreți să-l informați pe el în avans, vreți să-i trimiteți o notă informativă, o hotărîre de comitet că mai-știu-eu-ce?

Vedeți c-au fost alții mai presupuși ca voi, au discutat și au decis că pe un vîrf de ac nu încape decît un înger. Asta acum cîteva sute de ani, cînd trecuseră deja alte cîteva sute de ani de cînd au murit multe martire. Chiar divorțate. Sau abandonate de familie. Să presupunem ceva? Ce?

PS Cum e aia convertire la baptism sau la penticostalism? Penticostalismul n-are baptism? Nici ortodoxismul?

Filozofi, farisei și traficanți


A dat internetul peste noi. Ne-am emancipat. Scriem, postăm, huiduim sau lăudăm. Ne-am democratizat. Vox populi vox dei! Prin aclamarea poporului era ales liderul. Prin laicuri, mirări și inimioare se măsoară afecțiunea masei, afectivitatea maselor și adorarea stăpînilor. Printr-un clic nevinovat sau încrîncenat îți dovedești personalitatea, loialitatea sau adversitatea. Față de cineva, față de ceva. De stînga sau de dreapta. De Dumnezeu, diavolul sau un ins oarecare. Ajungi viral sau epic fără să faci prea multă poezie. Ești pe val sau ești dus de val. Sau de talazuri. Visezi sau provoci coșmaruri.

Ne-a dat Dumnezeu sau Satana Internetul? Unii ar spune că Internetul e a lui Dumnezeu și doar netul negru, ascuns al Satanei. Cine poate ști dacă în spatele unuia sau altuia se ascunde un demon? Sau mai mulți? Un matrix sau o matrice…

Internetul a deschis poarta largă filozofilor de tot felul. Băgătorilor de vină sau vini. Mai mult sau mai puțin imaginare. Eul s-a dezlănțuit și se pretinde Dumnezeu. Gigi ne-a spus că e filozof din naștere. N-a fost bai că a spus-o, ci că unii chiar l-au crezut. Și chiar dacă n-a spus-o pe internet, a ajuns să fie multiplicat la nesfîrșit pe internet. A dat aripi unora care pînă atunci nu crezuseră că au măcar mîini sau picioare. I-a identificat, i-a conștientizat și i-a mobilizat. Le-a dat un scop în viață, în univers. Cu alte cuvinte i-a adus la viață.

Și așa ne-am trezit cu o armată de filozofi. Asta era acum vreo zece ani. Între timp indivizii ăștia s-au înmulțit. Acum pe net e o adevărată inflație de filozofi. Și știți cum e cu inflația de monedă: monedei îi scade valoarea. Ce ieri era un leu azi e zece, mîine o sută, peste o săptămînă un milion și la anul un miliard. Sau mai rău.

Dar la farisei stăm bine. Numărul lor este constant. De ce? Simplu: e greu să intri în tagma fariseilor. Nu de alta, dar nu te lasă. N-ai onoarea, n-ai predestinarea, n-ai limba și nici ochiul șmekeresc care să clipească întru identificarea castei. Dacă nu ai așa ceva nu poți fi fariseu. Ești cel mult o lighioană abjectă și vei fi tratat/ă ca atare. Vai de tine dacă le-ai deschis apetitul neprihănirii persomale. Lighioană ce ești, faptul că respiri pentru ei este întruchiparea păcatului original. Existența ta este o jignire la adresa rasei umane. La adăpostul minciunilor nevinovate pe acoperă cu păcate inventate, te despoaie de personalitate și te anulează. Existența-ți este vecină cu demonul aflat la etajul cel mai de jos al iadului. Mene, mene, teckel, upfarsim! Cum din iad n-a mai scăpat nimeni contemplezi trecerea la altă religie, dacă s-ar putea cu escatologie mai puțin elaborată. Islamul îți trece șuierînd pe la ureche…

La toți ăștia se adaugă traficanții. Pe net e liber la trafic și la traficanți. Își inventează un profil, două, zece și dă-i mami bătaie. E ca și cum ar merge pe autostradă în România cu 230 la oră și poliția deși îi vede nu îi poate opri, nu îie poate identifica și nu îi poate amenda. E șaorma cu de toate. E înghețata asortată. Și e gratis! Este activarea tuturor simțurilor pentru adularea eului. Ego masaj? Nu. Este apoteoza desăvîrșirii personale. Răzbunare dulce vecină cu diabetul zaharat în cel mai înalt grad. Doar cumularea planetară a tuturor artificiilor de Revelion, extazul absolut și plenar al regnului animal ar mai avea o mică șansă să rivalizeze cu această împlinire. Sunt imuni, invincibili, sunt în același timp via dolorosa, răstignirea, învierea, ridicarea la cer și revenirea în glorie. Sîngele curge pînă la zăbala cailor putere… Doamne, ce sentiment! Alexandru, Cesar, Napoleon, Socrate, Platon, da Vinci, Michelangelo, Sara Bernard, Picasso, Churchill, Brigitte Bardot, Caruso și toți ceilalți cîștigători ai premiilor Nobel, Pulizer, Emi sau Grammy sunt niște anonimi piperniciți pe lîngă traficantul nostru. Trafichez, deci exist, pentru că nu se mai pune întrebarea a trafica sau a nu trafica! Traficul se mua, este esența existenței, este chintesența contemplării absolutului.

În odăița sa filozoful, fariseul și traficantul se roagă parcă la unison: …facă-se voia noastră, precum pe Internet, așa și pe pămînt. Conexiunea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și răsplătește eforturile noastre astăzi pre cum îi certăm și noi pe greșiții noștri și nu ne dezvăluie adevărata identitate, ci ne izbăvește de băgăcioși… Căci a noastră este puterea, cinstea și slava…

 

Nimic despre stat și biserică


După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.
Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…
Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.
În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?
Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?
În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.
Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.
Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic a unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Interesul poartă fesul… soldatului american


Se spune că interesul poartă fesul. Adică fesul (în speță cel turcesc la origine) merge unde îl duce interesul lui Ali. Normal că interesele te pun în mișcare. Cam așa se întîmplă pretutindeni. Chiar în America. Dar nu mulți dintre noi știu că în urmă cu destui de mulți ani, saudiții (și nu numai) au fost invitați să investească în America. Și au făcut-o. Faptul că CNN este acum patronată de un prinț saudit musulman este doar vîrful aisbergului.

Ca urmare, atunci cînd Trump a lansat ideea Let’s make America great again! și lozinca America First, America First! eforturile americanilor, fie ei de stînga, dar mai ales de dreapta, și banii ce decurg de aici se îndreaptă spre investitorii ce dețin economia americană.

Apărarea intereselor americane nu mai este NUMAI apărarea intereselor americane. Este apărarea intereselor financiare americane care nu sunt 100% americane.

În mod ironic, atunci cînd soldații americani mor, sîngele lor vărsat pe cîmpuri de luptă străine pompează bani în buzunarele investitorilor, inclusiv în cele ale investitorilor musulmani din alte țări.

Iată de ce un război mondial va fi mult mai complicat, iată de ce o nouă cursă a înarmării trebuie văzută printr-o nouă prismă și iată de ce apărarea gliei, a nevoilor și a neamului nu mai este ce era odinioară.

Poeții nu o mai cîntă, tipografiile nu mai tipăresc efluvii patriotice. banii se fac altcumva, altundeva, de altcineva. Și în ciuda idealismului uman, banii pun lumea în mișcare.

Ni s-a promis liberă circulație, economie de piață și libertatea cuvîntului. Oare nu asta am cerut și noi? Dar ce se ascunde în spatele ei numai Dumnezeu și Satana știu mai bine… Primul pentru că ne arată adevărul și al doilea pentru că ni-l ascunde. Dar fiecare dintre ei cunosc ADEVĂRUL.

Întrebarea nu este ce facem noi să îndreptăm situația, ci ce facem noi cu Adevărul?

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Pilda fiului… strîngător?


Cu toate că Isus învăța de bine, se spune că n-a avut niciodată propria sa casă. Unii mai prudenți au lansat ipoteza că a avut totuși una în Capernaum, că prea se învîrtea pe acolo. Mai știi? Aștept ziua, ceasul și ora cînd un cult sau vreun ocult îi va descoperi proprietatea. Precis va înființa o companie imobiliară: Cumpărați de la noi pentru că și Isus Cristos avea așa ceva. Imitați-l!

Sau poate va deschide un mic hotel. Un pătuț acolo va fi mai scump ca cel mai cel apartament din Burj-al-Arab! Păi normal: ce senzații, ce minuni, ce…

Și cum spuneam, Isus pare să fie un tip rece, calculat. Sau mi se pare mie? Pentru că pe de o parte spune că fericirea este a celor ce plîng, a celor săraci și a celor asupriți, dar pe de altă parte vorbește în pilde și dă exemple în care este criticată risipa, dezmățul (pilda fiului risipitor) și este lăudată dobîndirea valorii (pilda celor 10 monezi, oaia numărul 100, giuvaerul, etc.). Pilda ispravnicului/administratorului necinstit și cea a datornicului ne pun în și mai mare mirare avînd în vedere lipsa de caracter a personajelor principale.

Ciudată etică. Dar nu va faceți o impresie falsă: subiectul principal nu sunt oamenii cu defectele sau calitățile lor, ci împărăția cerurilor. Nu este vorba de un studiu de caz per se, ci de niște exemple care descriu o realitate (Împărăția cerurilor) aproape imposibil de ilustrat în cuvinte omenești.

Oare cum ar suna azi pilda fiului risipitor rearanjată? De ce să nu-i spunem pilda fiului ascultător și econom? Pentru că și fiul cel mare dă o pildă. Ia să vedem:

Un om avea doi fii. Deloc gemeni. Ba chiar pe dos. Probabil mai multe fiice, dar pe vremea aceea fetele nu prea contau. Un fiu era normal. Celălalt era mai mare. Dar tot normal, nu? Ăla micu, un pic cam adolescent sau cu o adolescență întîrziată. S-a plictisit așteptînd. S-a plictisit în coada celui mare. Prea se purta de parcă el era întîiul născut și a lui era totul. Ceva totuși nu înțelegea cum trebuie: tata nu-i dădea o parte din avere. Păi tata nu a murit. Oricum nu i-ar fi dat-o tata ce era mort…

Anii treceau prea încet. Viața se contura prea monoton. Cu niște bani, într-un anumit anturaj, ar fi fost altcumva. Probabil că mai mult ca sigur. Fiul cel mic își luă inima-n dinții personali, îl somă pe babacu să iasă cu mălaiul și p-aci ți-e calea! O tunse. Se lansă-n biznis, în social, în străinezia. Zilele parcă zburau. După cum zburară și banii. N-avea sens să-și piardă vremea cu vreun job, nici măcar part-time. Extrase de cont în roșu? Asta era ceva nou. Unde se dusese atîta amar de bănet? Pe apa sabatului… Poate știe unde s-au dus banii ăia sfînta Vineri…

Complexul zoo era un fel de replică a adăpostului maidanezilor. Era murdar de spurcat. Dar era bio. Se dădeau decît roșcove. Decît că lui nu s-a gîndit nimeni că i-ar fi bune de papa. Venea cu o cutiuță din acelea de snack ca să creadă porcii că nu le face concurență. Noroc cu apa la liber. dacă ar fi fost numai îmbuteliată…

În fine, ce mai tura-vura, plin de regrete ca PNL-ul după dezastrul din ultimele alegeri, se sui în mașina timpului și băgă-n marșarier. Noroc că se uita în retrovizor cînd era pe ultimii metri. Împotriva oricăror uzanțe taica fugea în întîmpinarea sa de parcă omul nostru ar fi venit acasă din iad, nu din diaspora. S-au pupat, s-au plîns, s-au iertat și s-au povestit. Au avut ce. Și ca să meargă bine povestea, taica a tăiat una bucată bou în devenire, fost vițel fraged. Poate au găsit niște vin. Și un pic de muzică, dar nu simfonică.

Cînd să se uite la un serial pe net (erau prea obosiți pentru un breicdens…) apare fratelo magnifico. Sau Magnus. Fratele sorei sale Aula Magna. Era botos. Era ostănit. Era de la cîmp. Și era flămînd. Și era scorțos. Că era flămînd, bag sama…

Din două vorbe, trei parole află cît era ceasu. Cînd a aflat ce s-a întîmplat, i-a stat ceasu-n loc! Și aprecie că el s-a obosit atîta, s-a conformat atîta, și-a văzut de treabă atîta și nimic. Nici măcar un nenorocit de mecIed pentru el și amicii lui de pe feisTora. Dar ăsta, pe lîngă că ți-a tocat banii cu stuardese d-alea de drumul mare, mîncă un mecVițel pe care EU l-am îngrășat. Pe care EU l-am tratat, EU l-am dus la veterinar, EU i-am pus cerceii ăia galbeni în ambele urechi. Și i-ai dat LUI inelul, nu MIE. Și l-ai îmbrăcat cu costumul ăla Dior pe EL, nu pe MINE!

O fi fost rău fratele ăsta mai mare? Nu chiar așa de rău. Doar un pic invidios. Un pic cam încrezut și un pic cam insensibil. Poate și un pic zgîrcit. Dar scria frumos, era înalt și vorbea cursiv. Și cu vederea și cu auzul stătea bine. Era cast și avea prieteni de nădejde.

Față de fratele său fără prieteni, cu multă experiență în domenii deloc de invidiat și mai mult ca sigur cu un viitor drum la analize HIV-SIDA. Just in case…

În final, pilda fiului strîngător parcă vine-n contrast cu pilda fiului risipitor. Nu degeaba spun destui de mulți că ar vrea să fure și ei vreo zece milioane de euro și să stea doar trei ani jumate la facultate. Dar din nou, nu există o paralelă perfectă între cele două personaje. Învățătura esențială a pildei este că dacă ai apucat-o pe cărări greșite te poți întoarce la Dumnezeu, îți poți cere iertare și vei fi iertat, chiar dacă unii (și atenție: unele!) nu cred că merită să fii iertat. Ei sunt fiii strîngători lipsiți de imaginație ce n-au ieșit din porunca tatălui de frică.

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva p miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Isus regele României?


Isus a fost proclamat rege al Poloniei. Cam demult nu a avut Polonia un rege. Și apropo, fecioara Maria a fost proclamată la 1 aprilie 1656 regină a Poloniei de Jan Kazimierz, pe atunci regele Poloniei. Promisiunea de a împărți dreptatea tuturor a fost subminată de nobilime, dar armata regelui a fost cel puțin victorioasă asupra suedezilor și rușilor. Nobilimea s-a prevalat de protecția Mariei pentru a eluda contribuția la apărarea Poloniei. Cert este că din nou, pe 29 august 1956 pe vremea regimului comunist și în timpul ocupației sovietice, ea a fost proclamată regină în prezența a circa 1 milion de polonezi de către ierarhia bisericii catolice.

Ce putem zice? Este necesar ca Isus să fie proclamat rege al României? De ce ar trebui sau n-ar trebui să-i imităm pe polonezi?

Există mai multe considerente pentru care un astfel de demers s-ar încadra în zona banalului. În primul rînd România este o republică. Asta nu e rău, dar tot în România avem un fost rege nerecunoscut oficial, ce a abdicat pe vremea ocupației sovietice, Mihai I. Să nu uităm că și tatăl său, Carol II a renunțat la tron după care a revenit și a abdicat din nou. Regaliștii pot trage niște învățăminte…

În afară de acest rege, oarecum inedit, avem un rege al rromilor. Pe deasupra, pe lîngă acest rege al rromilor și parțial și al românilor, avem un împărat al rromilor, de parcă domeniul rromilor ar fi un imperiu. În acest caz regele s-ar subordona împăratului, dar nu, regele nu îi este subordonat, este rege peste alți rromi. Cum avem doi foști președinți încă în viață, unul în exercițiu, un fost rege, un rege fără regat și un împărat fără imperiu, nu ne-ar mai lipsi decît să-l declarăm pe Isus rege al României.

Mă întreb ce efect ar avea această declarație asupra alianțelor noastre. O Polonie (cu o majoritate) catolică are același rege cu o Românie (majoritar) ortodoxă. În ciuda ridicării anatemelor reciproce în anii 60 de către papă și patriarhul de la Constantinopol ( Istanbul din 1453), ortodocșii nu îi consideră români pe catolicii din România. Cum încă unii mai cred că ortodoxia este singura și adevărata credință, ar fi anormal să-i considerăm pe catolicii polonezi egalii noștri. De ce ar avea nevoie Dumnezeu de două biserici adevărate!

În plus, cum ar putea protestanții (urăsc termenul ăsta de neo-protestanți, că n-are acoperire istorică, logică și lingvistică) îi botează și pe ortodocși și pe catolici (care în treacăt fie spus, își recunosc reciproc sacramentul/taina botezului), să recunoască un legămînt inițiat de o ierarhie a statului și a bisericii a cărei sacramente nu sunt valide?

Dar să presupunem că trecem peste asta. Oricum evanghelicii (cu excepția Bisericii Anglicane) nu recunosc sacramente, ci doar simboluri și acte de cult. Sec pe 2! Cum va pune în practică statul și biserica ortodoxă un astfel de legămînt în România? Care sunt termenii săi? Unde începe și unde se termină efectul acestui legămînt și cine este îndrituit să verifice și să consemneze îndeplinirea sau încălcarea sa? Care ar fi urmările legale ale călcării acestui legămînt? Te sancționează statul, biserica sau ambele?

De exemplu, care este rolul papei în acest caz? Se amestecă papa, ca și cap al Bisericii Catolice în Polonia? Cumva și în România? Avem o istorie plină de sincope în ceea ce privește Biserica Greco-Catolică. Ce s-ar întîmpla cu ea în acest caz? Dar ce se va întîmpla dacă Rusia ortodoxă, geloasă pe monarhia teocratică instaurată în Polonia și România îl va declara țar pe Isus în Rusia? Puțin probabil din cauza legăturilor cu fostele republici sovietice unde islamul este puternic? Poate. Dar un țar este mai mare decît un rege. Și unii nu vor duce lipsă de imaginația impunîndu-l pe țarul rus Isus ca suveran al regilor Isus al Poloniei catolice și a României ortodoxe. Fabulez? Nu. Ne inspiră politicienii de pretutindeni.

Și nu-l uitați pe Savonarola. La finele secolului al XV-lea și el l-a proclamat pe Isus rege al Florenței. În numele lui Isus s-au făcut percheziții, denunțuri, abuzuri, au fost arse deșertăciunile cetății. În vîrful lor trona o paiață ce îl întruchipa pe Satana. A fost criticat și papa, dar a intervenit papa. Călugărul recalcitrant a fost abandonat de florentini, a fost arestat, torturat, spînzurat și ars. Punct. Așa s-a sfîrșit domnia regelui Isus la Florența? Dar oare chiar a fost Isus regele Florenței? Este nevoie ca Isus Cristos, cel prin care a fost creat universul să fie proclamat regele unei cetăți sau a unei țări, de către o autoritate omenească, indiferent care ar fi ea? Nu este el regele universului?

Putem noi face un legămînt cu Dumnezeu? Putem. Are efect? Nu. Pentru că noi nu avem nici un fel de autoritate înaintea lui Dumnezeu. Doar el are. Ca urmare, noi putem doar să spunem că ne conformăm cererilor sale și capitulăm. Apoi putem conlucra cu el. Dar numai după capitularea necondiționată. Legămîntul este un tratat. Tratatul se încheie de către cel tare, în cazul nostru Dumnezeu, care impune termenii tratatului, asupra celui slab sau al vasalului, adică noi, România, Polonia. Eu, tu, Polonia, România, Rusia sau SUA nu pot încheia un tratat cu Dumnezeu. Eu, tu, ele putem, pot, doar să capituleze. Necondiționat. Ori asta este altceva.

Și aici intervin complicațiile. Care sunt termenii capitulării? Evanghelicii spun una, ortodocșii spun alta, catolicii alta. Cu același Isus Cristos e cam ciudat!

 

Carte de rugăciuni


E mică, de buzunar, pe hîrtie îngălbenită de timp. Pe lîngă rugăciuni are şi datoriile. Care sunt trei. Şi cele nouă porunci bisericeşti. 5. A ne ruga pentru domnitorii şi stăpînitorii noştri. 7. A nu citi cărţi eretice. 8. A nu înstrăina lucrurile bisericeşti.

Faptele îndurării sufleteşti. şi a îndurării trupeşti. Ultimul fiind a înmormînta pe cei morţi. Probabil contra arderii morţilor.  Şi păcatul. De două feluri: strămoşesc pe care-l moştenim şi personal. Care este de moarte şi uşor. Cel de moarte poate fi capital, contra Duhului Sfînt şi strigător la cer.

Capital: mîndria, lăcomia, necurăţia, pizma sau invidia, lăcomia sau necumătarea, mînia, trîndăvia sau lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfînt sunt: a. Prea mare încredere în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. b. Deznădăjduirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu. c. Împotrivirea la adevăr pentru ca păcătosul să stăruiască în păcat. d. Lepădarea de credinţa ortodoxă. e. Pismuirea aproapelui pentru harul ce a primit de la Dumnezeu. f. Neînvăţarea neştiutorilor în ale credinţei, din cauza răutăţii.

Păcate strigătoare la cer.

  1. Uciderea cu voinţă.
  2. Sodomia.
  3. Asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor.
  4. Oprirea plăţii lucrătorilor.
  5. Defăimarea și nemulțumirea părinților.

Rugăciunea pentru mîntuire

…Mă pocăiesc dar fă să prisosească a mea căință…

Îți închin, o Dumnezeule, gîndurile mele, faptele mele, suferințele mele, ca în viitor să gîndesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Continuă cu multe altele printre care rugăciunea pentru ziua nașterii sau a numelui, rugăciune pentru vrăjmași, rugăciune pentru cei ce urăsc și ne asupresc pe noi, rugăciune pentru cei răposați și se încheie cu liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-aur.

Tipărită iulie 1943. În ea era și

Invitație la Marșul Protest

(împotriva homosexualității)

Îndurerați de drumul pe care vor să ne tîrască guvernanții noștri, și conștienți că asemenea păcate atrag blestemul lui Dumnezeu asupra națiunii,

Bisericile Creștine din Arad

organizează în data de 9 iulie a.c. ora 13.00

Marșul Durerii

Prin acest marș…

Dumnezeu să binecuvinteze România

Demoni mai vechi și mai noi


Ieri a fost maslul la biserica din localitate. S-a făcut publicitate la panoul electronic de afișaj din centru. Oare pe unde umblă acum demonii exorcizați? Un subiect incitant, periculos, vechi, dar totuși actual. Ce fel de demoni (ne) mai bîntuie?

A început cu șarpele despre care unii zic că n-a fost decît un biet animal nevinovat. Atîta l-a dus capul pe dobitoc! Apoi a continuat cu idolii importați din Aram, din Egipt și cu cei întîlniți în Canaan: Baali, Astartee, Ahure, Mamona, Belial și atît de prezentul Satana, împotrivitorul, devenit parcă după ce Isus și-a început lucrarea, șeful tuturor demonilor, tartorul cel mare. În cele din urmă au venit grecii, apoi romanii.

În Apocalipsă ni se dau detalii mai specifice și secrete, dar ce avem de spus acum în secolul XXI? Azi abundă vrăjitoarele, sataniștii își cer dreptul la existență instituțională, fenomene ciudate sunt catalogate ca entități, iar dracii sau demonii sunt considerați rezultatul unor secole de obscurantism. Parcă asta pretindeau și comuniștii… Și ca să fim în ton cu unii mai avansați, extratereștrii ne țin sub observație, se amestecă în treburile noastre sau chiar ne răpesc pentru cine știe ce experimente demne de caznele iadului. De-ar fi așa de simplu…

Desigur că știți că nu Vechiul Testament, ci Noul, cu toate că e mult mai redus ca întindere, cuprinde cele mai multe referiri la demoni, spirite malefice și draci. Cel puțin în limba română. Dar poate încercați în ebraică.

Un fost lider baptist certa o studentă mai puțin prudentă în ale exprimării că Sfînta Treime este jignită că și-a luat îndrăzneala să numească cele trei fiare din Apocalipsă treimea malefică. Eu n-aș fi așa de sigur, dar cine știe, nu te poți pune cu cei ce au parte de revelație directă și nemijlocită. Aceasta nu se poate corecta pentru că este de natură divină.

Deci, după o trecere fulgerătoare printre demonii vechimii, să vedem dacă mai avem de-a face cu alții mai noi, sau cu unii care și-au schimbat înfățișarea, numele sau obiectul muncii.

Ce ați spune de demonul vitezei, al progresului, demonul politicii, cel al timpului pierdut, cel al nivelului de trai ridicat și alții de aceiași teapă?

De exemplu demonul vitezei ne face să consumăm resurse pentru a bate încontinuu recordul. Indiferent care, în ce domeniu și unde. Principal este să faci treaba cît mai repede. Nu contează că ieri ai fugit 100 metri în 9,8 secunde, azi trebuie să fugi mai repede. Se țin olimpiade, balcaniade, concursuri regionale, naționale, europene, mondiale sau simple competiții în aer liber sau în sală. Trebuie să îi bați pe ceilalți și dacă se poate, pentru că trebuie să se poată, să îți bați recordul personal. Ce se întîmplă dacă nu reușești? Ești înfrînt. Ai pierdut. Ce? Bani, faimă, acces la trupul și sufletul unora, accesul în mediul VIP.

Demonul progresului ne spune că societatea omenească, omenirea, merge tot mai bine, evoluează de la o societate primitivă la una superioară în care nu vor mai fi boli, foamete, război, suferință în general. În plus omul își va atinge potențialul maxim pentru că va exista omul de tip nou. Mă întreb ce se va întîmpla cu omul de tip vechi? Va fi reciclat, va fi scos afară din societate pe ușa din dos, pe cea din față sau pur și simplu se va sinucide? Uitîndu-mă doar la istoria ultimilor 100 de ani nu cred că găsesc răspunsuri satisfăcătoare. Să caut mai departe?

Demonii politicii ne spun că partidele ne vor asigura fericirea, bunăstarea, viitorul și ne vor explica trecutul. Trebuie să ai mare credință în astfel de demoni. Uniri, despărțiri, aranjamente, asasinate, atentate, războaie, genocide sunt rezultatul acestui demon. Este un demon cu mai multe capete, extrem de activ și de convingător. Spunea cineva, mai demult, că va fi capabil să-i facă să cadă și pe cei aleși. Căci și despre alegere și alegeri este vorba.

Uite-l și pe demonul timpului pierdut, al uitării de sine și al uitării de aproapele. E un demon liniștitor. Un fel de amoc. O marihuană socială ce se vrea nevinovată. Al neimplicării. Al totalei uitări de sine. Și nu numai. Dar fără obiect. Pentru că, nu-i așa, și așa nu contează. Nimic nu contează. Sau aproape nimic. Un demon ce te convinge să nu investești pentru că oricum o să pierzi. Un demon ce te ține anchilozat la nivelul inferior al plăcerii personale. Al nederanjării aproapelui. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Dacă nu riști nimic este ca și cînd cîștigi. Pași mici, viață lungă. Și uite-așa vei ajunge să-ți risipești viața într-un consumatorism ieftin, o apatie vecină cu moartea clinică.

Dimpotrivă, demonul nivelului de trai ridicat te energizează, te pune-n mișcare, dar îți oferă obiective facile, imediate, ce te propulsează în atenția invidioșilor de doi bani: te-ai realizat. Te-ai dat peste cap să dovedești, mai ales celor care nu te bagă-n seamă și nu contează de fapt în viața ta, că ești cineva pentru că te înscrii un pic mai sus decît ceilalți care trăiesc normal. Ești mai sus la studii, la avere, la familie și distracții. Pentru că îți permiți? Nu, pentru că investești în așa ceva. De fapt acest demon este demonul deghizat al recordurilor. Cu fiecare realizare deșartă îți bați propriul tău record personal. Ești mai sus cu o treaptă. Oare?

Ce vor de fapt demonii? Nimic. Totul. Totul și nimic. Cînd te prinde, un demon te minte. Te fraierește. Te convinge să-i dai lui viața. Toată. Să uiți ceea ce este important. Ce contează. Să uiți că ai venit gol pe această lume și că pleci din ea fără să iei nimic cu tine… în afară de binele pe care l-ai făcut.