Viitorul sună bine?


sursa: http://www.neogaf.com/forum/showthread.php?t=567225

În anii 80 se spunea, cu o anumită doză de ironie, despre institutului teologic baptist de la București că este o școală profesională de pastori. Avea un număr foarte limitat de absolvenți și un nivel foarte scăzut al educației. Dar exista. Vina aparținea în mare parte guvernului comunist și departamentului cultelor ce limitaseră la 10 absolvenții fără să permită o altă admitere. Dar, statutul cultului baptist spunea că pastorii pot fi aleși dintre membri oricărei congregații, fără să fie nevoie de studii teologice. Simptomatic poate, erau preferați intelectualii ce se puteau exprima mai bine.

În anii 90 s-a dezvoltat institutul biblic al bisericii baptiste Emanuel din Oradea. Poate cu un ethos un pic mai destupat, dar tipic baptist. Mai destupat pentru că ereau admiși și studenți penticostali, adventiști și ostași. Au urmat promoții de absolvenți ai secției de teologie pastorală. Exista și o secție fără frecvență ce dădea posibilitatea celor ce erau deja activi în biserici să dobîndească o diplomă universitară în domeniu pastoral.

Bucureștiul și Oradea produceau pastori după chipul și asemănarea lor. Unii mai liberali, alții mai conservatori. Unii mai academici, alții mai orientați spre slujire. Dar și unii și alții au întărit sistemul, au devenit pastori și atît. Bineînțeles că exagerez, dar după 25 de ani de libertate pun la îndoială sistemul învățămîntului teologic pastoral din țara noastră, în general. Sistemul nu a dus la întărirea bisericilor, la înmulțirea lor, la o mai bună finanțare a celor două școli de teologie, la o mărire a numărului de credincioși.

Nu sunt atît de limitat să cred că doar neajunsurile acestor două școli au dus la plafonarea baptiștilor, dar se ridică o întrebare legitimă: în ciuda facilităților, a finanțării, a libertății în general, a deschiderii spre libertatea religioasă, a multor edituri și o profeției lui Iosif Țon din cartea Adevărata credință, că va urma o explozie a credinței creștine evanghelice, așa ceva nu s-a întîmplat.  Cu toate că părea foarte roz, viitorul cultului baptist după 1989 nu a sunat atît de bine pe cît se așteptau unii proroci, astfel că nu s-a realizat adeziunea în masă la credința într-un Dumnezeu personal și practicarea credinței într-o biserică neliturgică.

În anii 70-80, acuzați că importă un sistem extra-eclesial Navigatorii au implementat un sistem de educație informală cu accent pe ucenicizare. Apoi acest sistem a fost demontat de legalizarea școlilor confesionale din anii 90. Cu toate acestea, în Noul Testament nu avem un model extra-eclesial, dar nici unul ultra-eclesial, adică unul care să producă pastori per se.

Chemarea la Cristos nu este înlocuită prin chemarea la o biserică, după cum chemarea de a păstori nu trebuie monopolizată de școlile teologice. Oricum nu toți absolvenții acestor școli devin pastori, după cum nu toți absolvenții ies la pensie ca pastori. În plus va exista o dată în care necesarul de pastori va fi acoperit. Ce se va întîmpla atunci cu cele două școli? Se închid cele două școli profesionale?

Ca urmare, care ar fi soluția? Sau soluțiile…

Subvenționarea școlilor de la guvern sau din altă parte nu mi se pare viabilă. De ce s-ar păstra forma în detrimentul fondului? În alte domenii vedem vînzători la piață cu diplomă de inginer, sau manichiuriste cu trei diplome: una în drept, alta în finanțe-bănci și alta în alimentație publică. Ce facem cu cerea și oferta în Împărăția cerurilor?

L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…


sursa: http://apintofmadness.wordpress.com/2013/03/06/twentyyearsafter/

Porniți cu mari speranțe la al doilea sunet al trîmbițelor în 1990 (vezi LBC (1)), cînd la Oradea s-a aflat la crème de la crème, la finalul drumului, după hurducături financiare, organizatorice și dogmatice (fără a le mai pomeni pe cele mustăcioase) se cade să trag o concluzie la 20 de ani după absolvire. Ca orice concluzie, este subiectivă și deci pot fi făcute mai multe observații preliminare. Asta din punct de vedere metodologic și de ce nu, sentimental. De dragul organizării am optat pentru două posturi: După douăzeci de ani și Imperiul contra-atacă…

După două zeci de ani…

Proiectul studiilor în teologie făcute mai ales de români baptiști și de unii penticostali în străinătate după 1989 s-a materializat în cîteva locații diferite, dar au existat două direcții principale de studiu: una în Statele Unite ale Americii și a doua în Marea Britanie. După spusele unui important personaj de la București, două direcții sensibil diferite în care se vor confrunta teologii neo-conservatori (i.e. liberali…) formați în Anglia, cu cei conservatori, chiar fundamentaliști, formați în USA…

Aceeași percepție a avut-o și Iosif Țon ce ne-a atenționat (tardiv) la LBC în ultimul an că ne confruntăm cu teologia liberală. După mai puțin de un an, același Țon m-a somat la interviul angajării la IBEO să declar cum m-am luptat cu teologia liberală. Am fost angajat. (Asta ca să se termine o dată cu cît de liberal sunt și pe cine slujesc.) De remarcat că cele două curente nu s-au confruntat doctrinar, conceptual, ci, după cum spunea un tovarăș de suferință, în domeniul sferelor de influență și în antagonizarea reciprocă a surselor de finanțare din străinătate.

Atît prima direcție, cît și cea de-a doua s-au desfășurat în diferite locații. În SUA amintesc Liberty University unde au plecat unii dintre tinerii ce din păcate (sau din fericire) nu s-au mai reîntors în țară. Tot în SUA a existat și o școală mai fundamentalistă a cărei locații îmi scapă. În cea de a doua direcție, au existat mai multe centre (Belfast, Queens’ University. Wales, Spurgeon), unul dintre ele, poate cel mai populat de români a fost LBC, unde ne aflam în anul al treilea, 15 români. Spre edificare vezi poza ce apare pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, din care lipsesc Daniel Bulzan și Paul Negruț, cel de-al doilea fiind considerat probabil cel mai influent exponent al baptismului conservator autohton.

Singurul pastor penticostal ce îl cunoscusem în program pe cînd eram încă în țară nu a finalizat cursul.

O altă remarcă de care trebuie ținut cont este că indiferent de orientarea celor care au început să studieze teologia la acest nivel, nu s-a pus niciodată problema orientării teologice a școlilor în cauză. În primul rînd s-a sesizat oportunitatea, apoi s-a făcut chemarea la studii și s-au așteptat rezultate. Deschiderea inițială, cînd s-au trimis tineri și tinere nu a avut în vedere că România și mai ales bisericile baptiste și penticostale erau tributare unui sistem patriarhal aproape închis ermetic, unde femeile ce predau erau privite cu suspiciune.

Deci, de la circa 40 de oameni, cu care a plecat la drum proiectul LBC, au obținut doctorate Paul Negruț, Gheorghe Ille (London University), Alexandru Neagoe, Octavian Baban, Cornel Boigeanu, Silviu Rogobete, Sorin Sabou, Simona Sabou, Alexandru Nădăban, Dănuț Mănăstireanu, ceea ce înseamnă 25%. Cu toate că 10 doctorate (împreună cu cele a lui Sorin și Simona Sabou ce n-au studiat în străinătate, ci la Oradea, dar și-au făcut doctoratele la LBC) ridică procentajul celor ce au terminat la LBC și  au obținut un doctorat la 10/17, adică mai mult de 50%. Pozitiv sau negativ, acesta este rezultatul. Atîta s-a realizat.

Mircea Mitrofan, Dorin Axente și Cristi Sigheartău mai au la activ un MA în teologie cu specializarea hermeneutică tot la LBC.

La revenirea mea în țară, am început să predau, urmat la scurt timp de Dănuț Mănăstireanu, după un an de Mircea Mitrofan și Dorin Axente (ce au finalizat programul de MA). Ulterior ultimii doi au revenit la Londra pentru doctorat. Din surse independente am aflat că ulterior a mai predat, cel puțin în scripte și Corneliu Boingeanu. Tot pe surse, Mitrofan și Axente ar fi dorit să continue să predea, dar au fost refuzați din motive neînțelese de mine (și nu numai) de către eminențele cenușii de la UBEO. Dorința de a preda acolo și-au manifestat-o atît Gina și Petrică Bulica, Alexandru Neagoe și Silviu Rogobete (rezidenți în Timișoara), dar și aceștia au fost amînați și ulterior refuzați. Ca urmare la Timișoara a apărut și s-a dezvoltat Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană Areopagus.

După doi ani de studii în țară cu LBC Emil Bartoș a ales finalizarea studiilor la o altă universitate din Marea Britanie, plecînd să își finalizeze studiile în 1994. După obținerea doctoratului a ocupat funcția de decan la UBEO, apoi din cauza divergențelor cu Paul Negruț a fost executat în același stil binecunoscut, ulterior plecînd Paulian Petric (PhD Cluj) și Silviu Tatu (PhD Oxford).

În același timp lui Sorin și Simonei Sabou li s-a refuzat prelungirea contractului la UBEO. Motivul sau motivele stau poate în orientarea spre finalizarea studiilor prin SMR (alias Iosif Țon), nu prin filiera Paul Negruț. Un alt personaj important prin prisma alegerilor independente făcute a fost și Călin Pop ce a terminat la IBEO, apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD în USA, actualmente Atlanta. Atît lui cît și unui alt student înscris la doctorat la o universitate din Ivy League i s-a spus că nu pot preda la UBEO atunci cînd aceștia au vizitat UBEO. Les jeux sont faits, rien ne va plus…

Nu știu de ce nu a mai predat la UBEO Gheorghe Ille. Totuși Corneliu Boingeanu și Octavian Baban, ulterior Sorin și Simona Sabou au predat la ITB București și Emil Bartoș la ITPB. Mărturisesc că și mie mi s-a făcut propunerea de a preda la București de către Ioan Bunaciu, dar am refuzat. În același timp am fost tras de limbă cu o mare invidie detectată în glasul dumnealui cu privire la sursele de finanțare din străinătate a Oradiei. N-am avut contacte directe cu astfel de surse, așa că nu le cunoșteam. În contrast cu cele spirituale, totdeauna banii m-au lăsat rece.

Și cu aceasta am ajuns la partea mai spinoasă, dezamăgitoare a afacerii studii în străinătate pe bani mulți, cu aplicații în țară.

La acest punct aș vrea să fac o remarcă cu caracter general, dar cred eu, de bun simț. Orice investiție are un scop. Cu cît este mai importantă, cu atît se așteaptă ca rezultatele ei să fie mai bune. În anii 90, cînd noi ne-am început studiile, românii plecau din țară ca să nu se mai întoarcă, pentru că la noi nu erau condiții bune de studiu, de trai și de muncă. Acest lucru a fost confirmat de plecările masive la munca și traiul din străinătate după deschiderea granițelor CE. Investiția ce se făcea în noi, ce ne consideram pe bună dreptate niște privilegiați, a fost privită cu seriozitate și respect.

Marea investiție făcută în studierea teologiei evanghelice în beneficiul comunității evanghelice din România a fost subvenționată de comunitatea evanghelică din Occident. Parafrazînd o veche expresie ce spunea că la filmele coproducție franco-române noi am dat caii și peisajul, și ei actorii și banii, aș putea spune că de data asta noi am dat actorii și ei au dat finanțele. Și aici există, poate de ambele părți, cred eu, două mari regrete: primul, că această investiție nu a fost exploatată și al doilea, că această investiție extrem de mare a fost sabotată. Să mă explic:

Reveniți în țară, absolvenții 1994 au fost înglobați în sistemul românesc: trai deloc ușor, mijloace materiale reduse, salarizare aproape mizeră, facilități inexistente și resurse academice extrem de reduse. La toate astea se adăuga presiunea continuării studiilor post-universitare, lipsa cronică a timpului de pregătire a cursurilor, lipsa de experiență în predare și de ce nu, o familie sau o căsnicie ce își cerea drepturile legitime. Ba unii dintre cei ce erau în programe de doctorat erau implicați în pastorală.

Unde ar fi fost loc de relaxare, meditare, gîndire fecundă plină de imaginație și cine știe, conform visurilor unora, predicare, ucenicizare, misiune, timp devoțional pentru creștere spirituală? Ca să dau un singur exemplu, în cei zece ani de predare la Oradea am fost doar de două ori în concediu, prima dată datorită unui eveniment foarte trist, decesul tatălui meu. El ne-a lăsat niște bani și am moștenit Dacia aceea de pomină. Dar cine știe, alții au avut parte de timpuri mai bune.

Studiile în străinătate mai aveau ca scop și promovarea unor „lucrători” bine pregătiți. Se subînțelegea că cei bine pregătiți vor sălta calitativ și poate cantitativ nivelul comunităților din țară. Cu toate acestea structurile de putere baptiste interne nu erau pregătite pentru un influx masiv din exterior. Asta ar fi dat peste cap rînduielile deja împămîntenite. Și fiefurile controlate. Biserica-fortăreață nu era gata să ofere locuri cu mari reponsabilități și influență unor persoane integre, pe care nu apucaseră să le influențeze, să și le subordoneze în vreun fel, să le integreze în structuri de interese și diverse proiecte. Am simțit asta pe pielea mea de cîteva ori cînd cineva mi-a comunicat că vrea să mă trimită la un curs de șase săptămîni în SUA, apoi altcineva m-a informat că se puneau întrebări de genul „Cine-l ține pe ăsta aici?”

Dar nu am fost singurul ce a beneficiat de atenția unui sau altui pol al puterii.

Teologia românească cea de toate zilele sau Miroslav Volf, Budha și testul elefantului


sursa:http://www.mbird.com/2012/09/knocked-unconscious-part-ii/peanuts-theology/

Teologia românească cea de toate zilele era calmă, distantă, pioasă și la locul ei. Cu greu puteai găsi un autor autohton evanghelic înainte de 1990. Mai mult îl bănuiai pe Richard Wurmbrand decît îl știai. În schimb stăinii erau pomeniți numai de bine. Nu contează cine erau, contează cum erau apreciați. Mai tot credinciosul avea acasă cîteva cărți de teologie populară intrate ilegal în țară. La astea se adăugau cărțile de cîntări, sau pe limba noastră cîntece bisericești, ce enunțau și ele o anumită teologie. E adevărat că autorii cîntecelor proveneau din diferite straturi ale credinței creștine, dar tocmai asta mă face să mă întreb cum de înainte de 89 nu ne dădeam cu cîntecele-n cap și acum ne dăm? Nu conta cine-i autorul (de cele mai multe ori enoriașul din bancă habar n-avea cine a scris textul, cine a compus melodia și din ce denominație face parte) și se cînta fără încruntări de sprîncene. O tempora! O mores!

Tot înapoi în România anilor 1990 baptiștii și penticostalii școliți la școlile profesionale de pastori de la București (ITB și ITP) și nu numai, au avut parte de un șoc cînd au stat față-n față cu cîțiva profi, doctori în teologie, cu studii făcute pe bune în adevărata lume academică, nu în România savantei de renume mondial ce polimeriza și poli-pruniza specific polimerii. A se citi Elena Ceaușescu. Tinerei sub 40 de ani le dădeau cu tifla eroilor credinței ce lăsau de obicei biserici întregi cu gura căscată după predici fulminante. Era bătaie de joc? Nu era bătaie de joc. Era realitatea. Senzația pe care ți-o lăsa o astfel de întîlnire era una de neputință, de inutilitate și primitivism. Și era vorba de teologie anul I made in GB! Ani și ani de studiu, de interpretare, de aplicare și de dogmă erau puse sub semnul întrebării. Teologia noastră cea de toate zilele era sub asediu. Care teologie?

Participanții cursurilor deja școliți autohton aveau un ego atît de mare încît unul dintre profi a prorocit că cutare personaj nu va îndrăzni să ia teologia de la zero de teamă să nu fie flituit de tinere de 18-19 ani cu convingeri la fel de puternice, dar diametral opuse. Chiar aș fi vrut să asist la o astfel de dezbatere teologică… Unii n-au riscat și au obținut doctorate fără studii în  teologie.

În fine, dacă tot vorbim de teologia noastră cea de toate zilele, după 1994 unii au suferit un șoc constatînd că pregătirea profilor de teologie în exercițiu la București era una pe măsura teologiei noastre cea de toate zilele. Parafrazîndu-l pe Caragiale se putea afirma că teologia asta era sublimă, dar lipsea cu desăvîrșire. Nu e un secret că domniile lor au scos cărți utilizînd această teologie de succes. Cărți ale unor autori străini și-au schimbat titlul, un pic textul și s-au tras concluziile ce trebuiau să rimeze cu teologia noastră cea de toate zilele. Apoi cărțile au ajuns pe rafturile bibliotecilor. Personale sau instituționalizate. Ei eu continuat să predea. Nu ar trebui să ne mai întrebăm care este calitatea teologiei lor, ci ce fel de teologie au născut în tărtăcuțele celor ce le-au citit produsele. Rezon! Cred că s-a închis cercul. Sau cerul…

Și acum despre Miroslav Volf. Păi nu este nimic de spus despre Miroslav Volf decît că a căzut în mediul românesc cu o astfel de teologie și că este judecat conform acestei teologii. Nu numai de teologi ci de tot felul de cititori de teologie românească, cea de toate zilele. Ce bine că Volf nu știe cine suntem, nici cum gîndim. Să sperăm că n-are prea mulți prieteni p-aici care să-i spună adevărul!

Volf a fost atacat, luat în derîdere, ironizat și minimalizat de teologii amatori de teologie populară românească. Ce știu ei despre Volf? Mai nimic. Dar asta nu contează. Volf le insuflă neîncredere, nesiguranță și dubii. Care ar fi motivele? Cu siguranță se găsesc în conținutul prelegerii de la ITP și printre rîndurile cărții recent traduse în limba noastră. Sau altundeva.

Și acum despre Budha. Nu vă speriați, n-am trecut la hinduism, nici nu sunt adeptul cristbudismului. Dacă cumva așa ceva chiar există. Dacă nu există, precis se va găsi un român vajnic care să-l inventeze. Sper să nu fiu acuzat de cristbudism, dar le dedic amatorilor de teologie românească o istorie povestită de Budha.

„Cîndva, demult, trăia un împărat, care chemându-şi servitorii, le-a spus:”Adunați-vă cu toţii, servitori credincioşi, apoi mergeţi de strângeţi la un loc pe toţi orbii din naștere din împărăţie, pentru a le arăta un elefant.”
„Prea bine, mărite” au spus servitorii, după care fiecare a plecat spre a îndeplini voia împăratului lor.
Când toţi orbii au fost adunaţi în locul desemnat de împărat, acesta a venit în mijlocul lor şi le-a spus, „V-am adus un elefant”. Un orb a pipăit capul elefantului, altul orb trompa, altul urechea şi aşa mai departe, fiecare crezînd că ceea ce a pipăit a fost un elefant.
Apoi împăratul îi întrebă pe orbi cum arată un elefant.
Cei care au pipăit doar capul elefantului au spus că elefantul este ca o oală. Apoi cei care au pipăit doar urechea au spus că elefantul este ca un coş de fructe; cei care au pipăit colţii de fildeş ai elefantului au spus că elefantul este ca un plug; cei care au pipăit trupul elefantului au spus că elefantul este ca un grânar; cei cărora au pipăit picioarele au spus că elefantul este ca şi coloanele ce susţin un templu; cei care au pipăit coada au spus că elefantul este ca o perie, iar cei care au pipăit trompa au spus că elefantul este ca un șarpe mare.
Apoi toţi orbii adunaţi în acea piaţă au început să se îmbrâncească şi să ţipe:

„Așa arată elefantul!”

„Ba nu, elefantul nu arată aşa!”

„Ba da!”

„Ba nu!”

În curând lucrurile au scăpat de sub control şi orbii s-au luat la bătaie.

Maestrul a încheiat, spunând „La fel sunt şi aceşti oameni ce își dau cu părerea despre lucruri pe care nu le-au văzut… Prin ignoranţa lor, sunt exact ca orbii din povestea cu împăratul: certăreţi şi deformând realitatea într-un fel sau altul.

Există în România niște indivizi ce pretind că sunt teologi. Adepții acestei teologii, cu sudalme și afurisiri l-au înghesuit pe Miroslav Volf într-o cutie cam strîmtă. Una bătută-n cuie. Pe măsura teologiei lor.