O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceea de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider responsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Era singur cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. Singur a fost vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?