Învățămîntul nostru cel de toate zilele (1)


sursa:http://koponyeg.hu/hireso/62-gaudeamus-igitur-

Ei, nu chiar de toate zilele, că mai sunt duminici și sîmbete, vacanțe, dar e ceva ce ne obsedează de milenii…

Cînd eu am început să merg la școală tocmai se eliminase învățămîntul de tip sovietic și o luaserăm pe un făgaș românesc. Fără să fie naționalist. Elevii mai mari și părinții lor spuneau în schimb că manualele sovietice erau mai simple. Și ce dacă radioul a fost inventat de Radionov, telefonul de Telefonov și comunicarea la distanță prin fir de Morsev? Dar și în cazul meu și al celor dinaintea mea, învățămîntul era unul de mase, de egalizare, de turnare a cunoștiințelor cu pîlnia și de reținere a datelor. Era ceva concurență-n clasă, că se dădeau note, mai picau cîte unul, doi repetenți, dar  nu se murea din asta. Repetenții nu erau proști, erau doar certați cu cartea și cu disciplina. Autoritatea se numea învățător, profesor, diriginte, director. Un maistru la lucru manual avea mai puțină autoritate. Era clar și asta știau și elevii. Sistemul lua pe toată lumea, procesa totul identic și scotea mase de oameni cu cultură generală, ce erau ascultători, precauți și dependenți. Disciplina și hărnicia erau răsplătite. În clasă se stătea cu mînile la spate, toți elevii se ridicau în picioare dînd bu-nă di-mi-na-ța ceremonios în cor. Nu-ți doreai să ieși din tipar. Acasă era altceva.

Faza a doua a fost faza învățămîntului din etapa naționalist avansată, un dezastru ce nu putea devia de la dezastrul național. Cum ar fi putut învățămîntul să o ducă mai bine cînd toate celelalte, în afară de fotbal și gimnastică, se prăbușeau pe marșuri despre iubirea tovarășului și a tovarășei, despre împlinirea mărețului plan de înaintare spre comunism și de edificarea unei societăți multilateral dezvoltate. Manuale tot mai naționaliste, cărți de citire în clasa a doua cu 28 de lecții despre faptele de vitejie a poporului, de parcă eram moștenitorii mongolilor, spaima turcilor în zilele lor bune. Liceele industriale ne abrutizau mințile dar trebuia și socialismul să fie construit de cineva în următorii ani.

La facultă se intra cu ceva pregătire, dar nu neapărat. În școli se trecea fără probleme că așa spuneau documentele programatice ale PCR: trebuiau absolvenți. Profii se ungeau un pic, ca pe vremuri, meditații se dădeau, tot ca pe vremuri și totul se ascundea sub preș. Controlul absolut al școlii asupra elevului se manifesta la vedere: erai în uniformă, aveau număr cu matricolă, existau controale în clase și prin oraș (raziile erau executate de tovarășii de la UTC și de la Inspectorat). Miliția te legitima prin baruri seara pentru a depista persoane fără ocupație, după ce cu vreo 10 ani înainte apăreau prin ziare știri despre un nou bar destinat tineretului pentru petrecerea timpului liber. (Mai intram și eu să beau o aracola pe la 10.30 că în rest totul era închis.)

Facultățile la fel ca și liceele îți dădeau o repartizare la locul de muncă, scopul statului fiind de a produce muncitori disciplinați, nu vedete intelectuale. Cine se rupea cu învățătura primea bursă, chiar bursă republicană și participa la olimpiade internaționale. Dacă erai geniu și pile ajungeai departe. Un exemplu de acest gen a fost lucrarea unor studenți de foarte mici dimensiuni ce a fost premiată la Daciada în detrimentul unei instalații similare cît 5 dulapuri duble executată de un alt colectiv. Primii folosiseră piese furate de la IPRS Băneasa, ceilalți ce se găsea de obicei prin fabrici și uzine.

Planul de învățămînt reproducea planul cincinal: era nevoie de muncitori, ceva profesori, un pic de ceferiști, un pic de agricultori, un pic mai mic de hidrologi, ceva constructori, ceva militari, un pic de mediciniști, ceva artă, nește marinari, nește din ăia și nește din-ăialalții. Suzana Gîdeau ultimul ministru comunist acorda planul de învățămînt cu cel de producție. Și restul se adaptau în funcție de găurile existente. Țara avea nevoie de tine la Sf Gheorghe, te duceai la polul frigului. Țara avea nevoie de tine, te duceai la Malul lui Maliuc în Deltă. Altfel nu prea găseai de lucru. Voiai să mergi altundeva după absolvire, dacă găseai loc trebuia să aduci negare de la locul unde erai repartizat. altfel nu se putea.

La facultate aveai cursuri lungi, plicticoase, fără să îți dai seama la ce servesc, cu profi ce dictau de prin notițele neschimbate de ani de zile. Cerința pieții nu exista în schimb era nevoia de a face bani. Cea mai mare concurență la admiterea la facultate era la teologie (peste 20 pe un loc) și la medicină (cam 12 pe un loc). Ne mai mirăm că am ajuns cu sistemul de sănătate acolo unde am ajuns? Noroc că la teologie nu se lucra cu bisturiul! Cel mai ușor se intra la facultatea de construcții: te aștepta șantierul!

Traficul de influență în învățămînt se făcea cam ca și acum: meditații, cadouri, pile. La meditații sistemul s-a conservat: 1-5 elevi înghesuiți de obicei în bucătărie să nu facă prea mare deranj. cam 20-50 lei pe ședinta de 2 ore. Pregătirea la facultă costa mai mult și puteai vedea la mica publicitate anunțuri de genul prof universitar meditez admitere politehnică, garantez intrarea. Se mai făceau și miș-mașuri. Din perioada aceea ne-a rămas zicala că dacă ai o restanță trebuie să-i deschizi ușa profului cu capul, că mîinile îți erau ocupate de gențile doldora cu una-alta. Și sexul avea același efect, dar numai la studente. Nu glumesc. A rămas și beleau asta.

Totul mergea ca pe roate. Dar, după ce am desăvîrșit construirea socialismului, am încercat să intrăm cu toată viteza în comunism. Așa viteză am avut că s-a iscat o coliziune: revoluția din 89.

Cîteva schimbări aduse de revoluție:

– sfîrșitul sistemului autoritar, erodarea autorității, deci apusul profului cu autoritate absolută;

– posibilitatea de a studia în străinătate;

– invazia altor metode de învățare;

– diversificarea învățămîntului;

– exodul cadrelor din sistem;

– creșterea abandonului școlar;

– recrudescența violenței în școli.

Și cu toate astea am cîntat Gaudeamus igitur…

 

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Trecutul.


sursa: pe poznă

Acest post nu se pretinde o analiză sau un studiu biblic al motivației, resurselor, teologiei și eșecurilor lucrării cu tineretul. Avînd în vedere că experiența și know-how-ul meu se limitează la biserica baptistă din România și un pic la cea penticostală, ceea ce găsiți mai jos luați ca un punct de vedere limitat și personal. Nu sunt Mafalda.

Internetul și nu numai internetul a fost incendiat de un filmuleț american despre abandonarea bisericii de către tineri. Cauzele, vîrsta și procentele abandonării sunt prezentate, dar autorii filmului le pun unele întrebări tinerilor (dacă optează pentru un Pămînt tînăr sau vechi, cu alte cuvinte dacă sunt pro sau contra evoluției), astfel că ne dăm seama ce tip de biserică au abandonat aceștia. Cauzele sunt relevate de unul dintre comentatori: tinerii aveau parte de distracție la biserică nu de Cuvînt, biserica a devenit neimportantă prin neimplicarea familiei, punându-se astfel sub semnul întrebării eficacitatea sistemului aflat sub controlul și îndrumarea așa-zisului pastor de tineret și de aici și rolul activității tinerilor în biserică (în misiune și slujire). Ca un fel de motto, de lozincă îndrumătoare, filmul face caz sau mai degrabă uz de versetul din Proverbe 22:6:

Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie să meargă, iar când va îmbătrâni nu se va îndepărta de la ea.

Și își pune întrebări. La fel ca și alții, mai ales cei ce sunt părinți, și vor să-și știe copiii mîntuiți.

Am participat la prima oră de tineret pe cînd aveam 30 de ani curînd după ce am devenit creștin. Mă încadram la tineri? Probabil. Aveam impresia că Isus va reveni mîine, dar dacă nu va reveni viața mea nu o va depăși în lungime pe a sa. Eroare. Un alt cuplu de tineri căsătoriți au abandonat întîlnirile curînd după ce am apărut eu. Concidență? Poate. Poate nu.

Am fost la colindat cu tineretul, și în tabără cu tineretul. Au ieșit scîntei… Deși n-am beneficiat de formula magică ,,crescut în bisericăˮ am avut prilejul să văd diferența dintre insaideri și autsaideri. Sunt partinic, dar nu pot altcumva. Așa sunt eu. Deci n-am putut beneficia de acoperirea religioasă a versetului 2 Timotei 3:15: Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi, care-ţi pot da înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus. Mea culpa!

Pînă în 1990 inclusiv m-am ocupat de trei grupuri de tineri de la trei biserici baptiste diferite. Unul de băieți cam de aceiași vîrstă, circa 12-14 ani cu părinți creștini, altul mixt eterogen cu vîrste de la 10 la 18 ani printre care se găseau și unii cu părinți necreștini, și ultimul similar, dar cu vîrste de la 17 ani în sus. De unde și problemele diverse…

Diferența dintre tinerii din biserică și cei puțini veniți din afară era una de fond. Prima categorie era școlită din două direcții: acasă și la biserică. La biserică existau tineri care se ocupau de copii în fiecare duminică, aceștia participînd și la școala duminicală cînd puteau să spună pe de rost un verset numit de aur. Dacă tot viețuiam sub incidența iepocii de aur… Deci copiii de ieri erau tinerii de azi. Unul dintre copii făcuse furori pe la o biserică de sat reproducînd o predică înregistrată a unui faimos predicator, dar s-a dat de gol pînă la urmă. Pînă atunci a fost privit ca un mic proroc, speranța bisericii de mîine.

Tinerilor din al doilea grup le-am dat să răspundă la un formular. Niște  întrebări a căror răspuns mi se părea relevant la vremea respectivă: dacă se roagă cu familia, dacă citesc Biblia, dacă citesc altceva, cum stau cu școala și altele de acest tip. Părinții și implicit comitetul s-au alarmat crezînd, în mod greșit, că pun la cale o organizație revoluționară. Bine ar fi fost… Încă mai am răspunsurile lor. Cu mici excepții, mama se ocupa cîteodată de un pic de rugăciune, de un pic de învățătură. O singură excepție: o familie mai orientată spre cititul Scripturii și rugăciune.

Ce am făcut cu ei: rugăciune, studiu biblic, concursuri și la cererea bisericii scenete. Dar în afară de asta am discutat și învățat despre logică, despre OZN-uri și am încercat și am reușit să le predau un studiu bazat pe cartea Doorways to discipleship a lui Winkie Pratney. Aici găseai cam totul în materie de creștinism și tineri. În plus față de ce voiam eu, discutam individual ori de cîte ori era nevoie, dar mai dezbăteam și subiecte propuse de ei.

Obiectivul meu (fără a discuta cu altcineva) a fost să îi ajut să se descopere ca persoană, să ajungă să-l cunoscă pe Dumnezeu așa cum îl cunoșteam eu și să îi ajut să ia o decizie. Cu o singură excepție toți tinerii s-au botezat. Am considerat că a fost atins un obiectiv, dar numai unul intermediar. Ulterior unii s-au îndepărtat de biserică, cauzele variind.

După mulți ani am aflat mai multe despre calitatea creștinilor din acea biserică. Atunci biserica avea un diacon neordinat și nu avea pastor. Multe de spus și în direcția asta. Poate prea multe. Ne mirăm că tinerii dispar din biserică…

Dar în esență eu nu am imitat la întîlnirile tinerilor biserica adulților. Era inutil. Mai trebuie menționat că atmosfera și practica bisericii locale erau afectate de legalism, ceea ce a afectat negativ  majoritatea tinerilor. Unii tineri au preferat să nu participe la întrunirile de tineret, pe motiv că eu nu le spun cum să răspundă întrebărilor puse de colegii de la școală. Inutil să menționez că n-am servit niciodată răspunsuri tip, ci i-am ajutat pe tineri să producă propriile lor răspunsuri.

Fără a intra în prea multe detalii aș putea evidenția cîteva hibe ale sistemului de tineret. Nu exista o corelare între familie și educația (să-i spunem așa) venită pe filiera lucrării cu tineretul sau cu copiii. Prezența nu era obligatorie, așa că existau mari variații în domeniul frecvenței. Copiii din biserică își însușiseră deja un limbaj de lemn ce le verbaliza ceea ce se numea credința baptistă. Copiii sau tinerii veniți din ,,lumeˮ se exprimau mai liber, în lipsa șabloanelor de gîndire baptistă. Ei nu doreau să se conformez modelului oferit de biserică fără a-l mesteca, ci doreau răspunsuri pertinente sau îndrumare pentru a răspunde întrebărilor personale.

De multe ori obiectivul bisericii părea că este prezența copiilor și a tinerilor în adunare și atîta tot. Bineînțeles în afară de politețe, ascultare, supunere și conformare faţă de cei în vîrstă acești participanți la serviciile bisericii puteau cînta în cor, solo sau grup, puteau spune poezii sau versetul de aur, se puteau da în spectacol într-o scenetă creștină sau cînta în fanfară. Unii băieți mai răsăriți în ale vorbitului mai erau ,,luați la amvonˮ la ora de rugăciune. Mult sau puțin, asta era. Dacă fuseseră botezați nu aveau voie să deschidă gura în ora frățească că erau mici, neînțelepți și poate prea obraznici. Ca Isus?

În concluzie, în ciuda activismului preocuparea pentru copii era redusă ca esență. Dar îmi pun următoarea întrebare: cum de un cult ce pune accentul pe convertirea și botezarea adulților își exprimă totdeauna preocuparea față de educația religioasă a copiilor lor vaccinînd generația următoare la capitolul credință?

Fariseismul, legalismul și conformarea cu normele unei comunități religioase se învață cel mai bine în biserică. Copilul iese rar din tipar pentru că nu vrea să-și supere părintele, mama, pastorul, liderul de tineret. Nu de alta, dar există repercusiuni… Ca urmare, chiar dacă nu acceptă sau nu înțelege ce se întîmplă cu viața sa de credință, el o neglijează sau o abandonează atunci cînd nu mai poate fi sancționat, adică la ieșirea de sub tutela părinților.

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.