Uniforma școlară

sursa:http://www.protv.ro/stiri/vine-politia-intr-o-noua-uniforma.html

Mă tot bătea gândul să scriu despre uniforma școlară. E o experiență comună multor milioane de români. A fost și a mea și este de ceva timp și a unuia dintre băieții mei.

În clasa I m-am simțit ca măgaru-ntre oi. Motivul era uniforma. Aveam un costum de tergal gri închis, nu o uniformă bleumarin. A rămas un mister de ce mi-au comandat un costum făcut la comandă la croitor cu puțin înainte de începerea școlii. Dar părinții dictau și oricum eu n-aveam habar de mersul la școală. Cert e că la inspecția directorului, prof. Brașovean (un tip care te făcea să-ți înghețe nu numai sângele, ci și sufletul) am fost sculat în picioare ca exemplu negativ. Nu mai știu ce s-a întîmplat după, dar cred că în cele din urmă am ajuns și eu la banala, dar obligatoria uniformă. Materialul era slab, ponosindu-se rapid. Degeaba călcai pantalonii că după vreo oră-doua erau burlane. Fetițele aveau șorț alb (parcă) sau negru după cum era sărbătoarea de mare, părul legat în codițe cu fundă sau tăiat scurt sub ureche și fără cercei în urechi. Cordeluța albă și călcată era obligatorie. Nu era voie să vii cu trening la școală decât purtat pe dedesubt. În zilele în care aveam educație fizică mă simțeam ca blindat.

În v-viii uniforma s-a schimbat doar la fete, devenind albastră, băieții având doar un rever mai dschis la sacou. La liceu nu mai suportam pantalonii uniformei așa că mă îmbrăcam cu niște pantaloni făcuți de un croitor la pensie, tata unei colege de-a mamei mele. Un pic evazați, dar nimeni nu s-a prins, în afara colegilor de clasă. Fetele din nou altă uniformă, mai închisă la culoare și o cămășuță bleu. Cordeluța obligatorie. Rămîn regulile la tocuri, păr și ciorapi.

Și a venit revoluția: uniformele au fost abandonate ca semn al respingerii înregimentării comuniste. Bun!

Apoi Anglia, cu uniforme mai elaborate, cu bun gust. Apoi primul meu băiat la școală: fără uniformă. Al doilea băiat la școală: a apărut uniforma. Au apărut protestele. La ce o mai fi nevoie de uniformă când la anul pleacă la altă școală? Nu? Apoi altă uniformă la școala nouă, fără să fie nu știu-ce: blue jeans, cămașă albă, cravată bordo cu 30 de lei cumpărată după ce a fost înscris și pulover bleumarin. Și acum mai vine directoarea în inspecție să vadă cine-i fără uniformă. La ședința cu părinții am întrebat de ce se face caz de uniformă. Dira ne-a spus, dându-și ochii peste cap, că a fost în Anglia și că acolo toți copiii erau în uniformă.

Mi-aș da și eu ochii peste cap, dar mi-a fost de ajuns. Uniforma nu e garanția unei școli bune, a unei discipline ce-i ajută pe elevi. Copiii găsesc căi de ocolire a regulilor și părinții plătesc indisciplina lor cu amenzi. Ilegal. Inutil. Școala nu e o închisoare, dar a devenit una, cu gardieni, cu interdicții mai multe. Ajută la asa-zisul proces de învățămînt? Nu cred.

Uniforme, ţoale şi alte costume (1)

Comunismul a dictat uniformizarea muritorilor chiar şi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea. Dacă ne uităm la filmele documentare chinezeşti de pe vremea lui Mao, îi vedem pe toţi sau aproape toţi îmbrăcaţi în uniformă de doc. Dar dacă ne uităm atent la poze, mai ales la cele ale conducătorilor, vom observa că deşi îmbrăcaţi în uniforme, de obicei albastre, uniforma liderilor era confecţionată dintr-o stofă de lînă de cea mai bună calitate.

În România, nu s-a pus un accent deplasat pe uniformă, dar buzunarul te făcea să recurgi la ea, sub formă sau alta. Copiii erau îmbrăcaţi în treninguri, majoritatea de culoare bleumarin. Un trening maro sau verde nu arăta bine pur şi simplu. Am purtat trening chiar şi în liceu, mai ales la orele de educaţie fizică. Uniforma de şcolar era obligatorie şi calitatea materialululi ei te făcea să te simţi inferior. În loc de un tergal bun care să dureze era o stofă ce nu am mai văzut-o la nimic altceva. Pantalonii erau mai ales de comă: îi călcai acum, dunga dispărea după zece minute de purtat. Aşa am devenit specialist în călcatul pantalonilor. Pe lîngă costum mai aveam şi un chipiu. Chipiurile erau de două feluri: unul făcut la o intreprindere de stat, mai mare, mai puţin arătos şi mai ieftin şi unul făcut de ceva cooperativă meşteşugărească, mai micuţ, material mai bun şi mai arătos, dar mai scump. Le-am avut pe amîndouă. Degeaba!. În liceu am primit ca şi haine de protecţie şi prima salopetă veritabilă. Arătam ca „muncitorii”, dar spre deosebire de salopetele lor (soioase şi negre) ale noastre erau de cele mai multe ori albastre ca în ziua fabricaţiei. Tot atunci a apărut basca sau bascul ce ne proteja părul împotriva accidentelor în caz că am fi avut păr lung. Cum trebuia să ne tundem la 3 cm nu ne puteam imagina cum vreun utilaj sau vreo maşină ar putea să ne agaţa părul pentru a ne lua scalpul. Poate totuşi mai exista şi vreo maşină cu tendinţe războinice de apaş sau chayene. Neagră şi diformă, pusă pe urechea dreaptă sau stîngă sau pur şi simplu trasă peste urechi, te făcea de nerecunoscut. Arătam toţi ca un I mare albastru cu un punct negru deasupra. No şi?

Pe acasă toată lumea purta trening, cu excepţia anotimpului cald. Cu sau fără fermoar, babe, moşi, tineri sau batrîni, copii sau nu, treningul era uniforma neoficială, cazuală a românului şi româncei. Dincolo de comoditatea hainei în sine, adică a treningului, te ajuta să te pierzi în mulţime. Dacă erai într-un loc necunoscut nimeni nu te putea interpela: „Hei tu ăla în trening!” Dispăreai în masa anonimă a mulţimii. Dar în eopca comunistă magazinele nu îţi oferea diversitatetea de azi aşa că în anii 60, vedeai copii de aceiaşi vîrstă îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi de doc acelaşi model dar de mărimi diferite. Nici fetiţele nu scăpau de aşa ceva. Cum apărea vreo rochiţă mai frumoasă, cum toate fetiţele se trăgeau la uniformă. Chinul era cu pantofii: cred că prima pereche de pantofi adevăraţi am purtat-o pe la 10 ani. Cînd venea vremea rece venea la putere bocancul. Bocancii erau universali şi unisex: erau negri sau maro. Cam două modele. Punct!

Capotul era şi el uniform. Era necesar din lipsa hainelor. Şi cu hainele astea de casă erau două concepţii: una zicea că acasă poţi să stai în hainele cele mai rele, astfel că petreceai cam cea mai mare parte a timpului în nişte boarfe incolore, dar foarte odore, informe şi găuriforme. Mergeai la cineva acasă, băteai la uşă (sonerii erau foarte puţine înainte de inventarea blocurilor) şi te pomeneai în faţă cu o …sperietoare de ciori. O altă perspectivă era cea a unora cu ceva bani sau relaţii, care cel puţin – ziceau ei – acasă să stai îmbrăcat în hainele care te avantajau. Halatul era deci un mare pas înainte dacă nu un compromis foarte acceptabil. Dar cum partidul comunist nu făcea nici un compromis, trebuia să ţi-l asumi individual. Tata a primit cadou de la mama un halat de molton scurt cu guler negru răscroit cu un material negru lucios. Arăta bine şi era foarte folosit. Pentru tăiatul şi căratul lemnelor din pivniţă avea un halat gri, simplu lung şi larg, de o calitate dubioasă. Noi copiii aveam treningurile clasice. Cînd au apărut cele supra, bleumarin cu dungi sau albe cu dungi, am rămas cu gura căscată! Nu mi-am mai revenit pînă în ziua de azi pentru că după un anumit timp am refuzat să mai pun mîna sau piciorul în aşa ceva.

Apoi au apărut jeanşii. Rifle de la sîrbi, alte mărci de contrabandă de te miri unde şi apoi cei redegişti şi româneşti. Făcînd o comparaţie import-export jeanşii româneşti erau mai buni decît guma de mestecat românească. Cel puţin aici nu am dat-o în bară atît de vizibil. După liceu au invadat jeanşii italieni. Era frustrant să vezi toată lumea în jeans mai puţin tu. Nu acceptam uniformizarea comunistă, voiam una capitalistă! Cum nu aveam bani de aşa ceva am ales o soluţie de compromis, mai ieftină, dar în acelaşi timp mai avantajoasă: am cumpărat cîţiva metri de catifea albastră şi un croitor priceput mi-a făcut o pereche de pantaloni şi o jakă ca de jeans. Am folosit nasturi de metal de la „Fondul plastic” şi m-au ţinut mai mult, fără să mai pun la socoteală că nu prea vedeai pe atunci costume întregi de jeans. Ce minuni face Neckermanul şi croitoria socialistă! Am repetat figura pînă cînd am ajuns să îmi ajustez pantalonii la maşina de cusut a mamei. Trăiască iniţiativa privată! Eram în pas cu moda.

O altă uniformizare a fost cea a trenciurilor sau baloanelor cum li se mai spunea balonzaidelor de pe vremea părinţilor mei. Dacă nu aveau epoleţi îţi era ruşine să ieşi în stradă că rîde lumea de tine! trebuia să ai cordon cu cataramă îmbrăcată într-un material plastic maro şi dacă se putea perechea ta să fie trasă la ţol identic sau cel puţin foarte asemănător!

În anii 76+ a inceput uniformizarea gecilor de „sky” sau acel plastic lucios şi lipicios în culori tari. De data asta am preferat negru.