Învățămîntul nostru cel de toate zilele (1)


sursa:http://koponyeg.hu/hireso/62-gaudeamus-igitur-

Ei, nu chiar de toate zilele, că mai sunt duminici și sîmbete, vacanțe, dar e ceva ce ne obsedează de milenii…

Cînd eu am început să merg la școală tocmai se eliminase învățămîntul de tip sovietic și o luaserăm pe un făgaș românesc. Fără să fie naționalist. Elevii mai mari și părinții lor spuneau în schimb că manualele sovietice erau mai simple. Și ce dacă radioul a fost inventat de Radionov, telefonul de Telefonov și comunicarea la distanță prin fir de Morsev? Dar și în cazul meu și al celor dinaintea mea, învățămîntul era unul de mase, de egalizare, de turnare a cunoștiințelor cu pîlnia și de reținere a datelor. Era ceva concurență-n clasă, că se dădeau note, mai picau cîte unul, doi repetenți, dar  nu se murea din asta. Repetenții nu erau proști, erau doar certați cu cartea și cu disciplina. Autoritatea se numea învățător, profesor, diriginte, director. Un maistru la lucru manual avea mai puțină autoritate. Era clar și asta știau și elevii. Sistemul lua pe toată lumea, procesa totul identic și scotea mase de oameni cu cultură generală, ce erau ascultători, precauți și dependenți. Disciplina și hărnicia erau răsplătite. În clasă se stătea cu mînile la spate, toți elevii se ridicau în picioare dînd bu-nă di-mi-na-ța ceremonios în cor. Nu-ți doreai să ieși din tipar. Acasă era altceva.

Faza a doua a fost faza învățămîntului din etapa naționalist avansată, un dezastru ce nu putea devia de la dezastrul național. Cum ar fi putut învățămîntul să o ducă mai bine cînd toate celelalte, în afară de fotbal și gimnastică, se prăbușeau pe marșuri despre iubirea tovarășului și a tovarășei, despre împlinirea mărețului plan de înaintare spre comunism și de edificarea unei societăți multilateral dezvoltate. Manuale tot mai naționaliste, cărți de citire în clasa a doua cu 28 de lecții despre faptele de vitejie a poporului, de parcă eram moștenitorii mongolilor, spaima turcilor în zilele lor bune. Liceele industriale ne abrutizau mințile dar trebuia și socialismul să fie construit de cineva în următorii ani.

La facultă se intra cu ceva pregătire, dar nu neapărat. În școli se trecea fără probleme că așa spuneau documentele programatice ale PCR: trebuiau absolvenți. Profii se ungeau un pic, ca pe vremuri, meditații se dădeau, tot ca pe vremuri și totul se ascundea sub preș. Controlul absolut al școlii asupra elevului se manifesta la vedere: erai în uniformă, aveau număr cu matricolă, existau controale în clase și prin oraș (raziile erau executate de tovarășii de la UTC și de la Inspectorat). Miliția te legitima prin baruri seara pentru a depista persoane fără ocupație, după ce cu vreo 10 ani înainte apăreau prin ziare știri despre un nou bar destinat tineretului pentru petrecerea timpului liber. (Mai intram și eu să beau o aracola pe la 10.30 că în rest totul era închis.)

Facultățile la fel ca și liceele îți dădeau o repartizare la locul de muncă, scopul statului fiind de a produce muncitori disciplinați, nu vedete intelectuale. Cine se rupea cu învățătura primea bursă, chiar bursă republicană și participa la olimpiade internaționale. Dacă erai geniu și pile ajungeai departe. Un exemplu de acest gen a fost lucrarea unor studenți de foarte mici dimensiuni ce a fost premiată la Daciada în detrimentul unei instalații similare cît 5 dulapuri duble executată de un alt colectiv. Primii folosiseră piese furate de la IPRS Băneasa, ceilalți ce se găsea de obicei prin fabrici și uzine.

Planul de învățămînt reproducea planul cincinal: era nevoie de muncitori, ceva profesori, un pic de ceferiști, un pic de agricultori, un pic mai mic de hidrologi, ceva constructori, ceva militari, un pic de mediciniști, ceva artă, nește marinari, nește din ăia și nește din-ăialalții. Suzana Gîdeau ultimul ministru comunist acorda planul de învățămînt cu cel de producție. Și restul se adaptau în funcție de găurile existente. Țara avea nevoie de tine la Sf Gheorghe, te duceai la polul frigului. Țara avea nevoie de tine, te duceai la Malul lui Maliuc în Deltă. Altfel nu prea găseai de lucru. Voiai să mergi altundeva după absolvire, dacă găseai loc trebuia să aduci negare de la locul unde erai repartizat. altfel nu se putea.

La facultate aveai cursuri lungi, plicticoase, fără să îți dai seama la ce servesc, cu profi ce dictau de prin notițele neschimbate de ani de zile. Cerința pieții nu exista în schimb era nevoia de a face bani. Cea mai mare concurență la admiterea la facultate era la teologie (peste 20 pe un loc) și la medicină (cam 12 pe un loc). Ne mai mirăm că am ajuns cu sistemul de sănătate acolo unde am ajuns? Noroc că la teologie nu se lucra cu bisturiul! Cel mai ușor se intra la facultatea de construcții: te aștepta șantierul!

Traficul de influență în învățămînt se făcea cam ca și acum: meditații, cadouri, pile. La meditații sistemul s-a conservat: 1-5 elevi înghesuiți de obicei în bucătărie să nu facă prea mare deranj. cam 20-50 lei pe ședinta de 2 ore. Pregătirea la facultă costa mai mult și puteai vedea la mica publicitate anunțuri de genul prof universitar meditez admitere politehnică, garantez intrarea. Se mai făceau și miș-mașuri. Din perioada aceea ne-a rămas zicala că dacă ai o restanță trebuie să-i deschizi ușa profului cu capul, că mîinile îți erau ocupate de gențile doldora cu una-alta. Și sexul avea același efect, dar numai la studente. Nu glumesc. A rămas și beleau asta.

Totul mergea ca pe roate. Dar, după ce am desăvîrșit construirea socialismului, am încercat să intrăm cu toată viteza în comunism. Așa viteză am avut că s-a iscat o coliziune: revoluția din 89.

Cîteva schimbări aduse de revoluție:

– sfîrșitul sistemului autoritar, erodarea autorității, deci apusul profului cu autoritate absolută;

– posibilitatea de a studia în străinătate;

– invazia altor metode de învățare;

– diversificarea învățămîntului;

– exodul cadrelor din sistem;

– creșterea abandonului școlar;

– recrudescența violenței în școli.

Și cu toate astea am cîntat Gaudeamus igitur…

 

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Trecutul.


sursa: pe poznă

Acest post nu se pretinde o analiză sau un studiu biblic al motivației, resurselor, teologiei și eșecurilor lucrării cu tineretul. Avînd în vedere că experiența și know-how-ul meu se limitează la biserica baptistă din România și un pic la cea penticostală, ceea ce găsiți mai jos luați ca un punct de vedere limitat și personal. Nu sunt Mafalda.

Internetul și nu numai internetul a fost incendiat de un filmuleț american despre abandonarea bisericii de către tineri. Cauzele, vîrsta și procentele abandonării sunt prezentate, dar autorii filmului le pun unele întrebări tinerilor (dacă optează pentru un Pămînt tînăr sau vechi, cu alte cuvinte dacă sunt pro sau contra evoluției), astfel că ne dăm seama ce tip de biserică au abandonat aceștia. Cauzele sunt relevate de unul dintre comentatori: tinerii aveau parte de distracție la biserică nu de Cuvînt, biserica a devenit neimportantă prin neimplicarea familiei, punându-se astfel sub semnul întrebării eficacitatea sistemului aflat sub controlul și îndrumarea așa-zisului pastor de tineret și de aici și rolul activității tinerilor în biserică (în misiune și slujire). Ca un fel de motto, de lozincă îndrumătoare, filmul face caz sau mai degrabă uz de versetul din Proverbe 22:6:

Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie să meargă, iar când va îmbătrâni nu se va îndepărta de la ea.

Și își pune întrebări. La fel ca și alții, mai ales cei ce sunt părinți, și vor să-și știe copiii mîntuiți.

Am participat la prima oră de tineret pe cînd aveam 30 de ani curînd după ce am devenit creștin. Mă încadram la tineri? Probabil. Aveam impresia că Isus va reveni mîine, dar dacă nu va reveni viața mea nu o va depăși în lungime pe a sa. Eroare. Un alt cuplu de tineri căsătoriți au abandonat întîlnirile curînd după ce am apărut eu. Concidență? Poate. Poate nu.

Am fost la colindat cu tineretul, și în tabără cu tineretul. Au ieșit scîntei… Deși n-am beneficiat de formula magică ,,crescut în bisericăˮ am avut prilejul să văd diferența dintre insaideri și autsaideri. Sunt partinic, dar nu pot altcumva. Așa sunt eu. Deci n-am putut beneficia de acoperirea religioasă a versetului 2 Timotei 3:15: Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi, care-ţi pot da înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus. Mea culpa!

Pînă în 1990 inclusiv m-am ocupat de trei grupuri de tineri de la trei biserici baptiste diferite. Unul de băieți cam de aceiași vîrstă, circa 12-14 ani cu părinți creștini, altul mixt eterogen cu vîrste de la 10 la 18 ani printre care se găseau și unii cu părinți necreștini, și ultimul similar, dar cu vîrste de la 17 ani în sus. De unde și problemele diverse…

Diferența dintre tinerii din biserică și cei puțini veniți din afară era una de fond. Prima categorie erau școliți din două direcții: acasă și la biserică. La biserică existau tineri care se ocupau de copii în fiecare duminică, aceștia participînd și la școala duminicală cînd puteau să spună pe de rost un verset numit de aur. Dacă tot viețuiam sub incidența iepocii de aur… Deci copiii de ieri erau tinerii de azi. Unul dintre copii făcuse furori pe la o biserică de sat reproducînd o predică înregistrată a unui faimos predicator, dar s-a dat de gol pînă la urmă. Pînă atunci a fost privit ca un mic proroc, speranța bisericii de mîine.

Tinerilor din al doilea grup le-am dat să răspundă la un formular. Niște  întrebări a căror răspuns mi se părea relevant la vremea respectivă: dacă se roagă cu familia, dacă citesc Biblia, dacă citesc altceva, cum stau cu școala și altele de acest tip. Părinții și implicit comitetul s-au alarmat crezînd, în mod greșit, că pun la cale o organizație revoluționară. Bine ar fi fost… Încă mai dețin răspunsurile lor. Cu mici excepții, mama se ocupa cîteodată de un pic de rugăciune, de un pic de învățătură. O singură excepție: o familie mai orientată spre cititul Scripturii și rugăciune.

Ce am făcut cu ei: rugăciune, studiu biblic, concursuri și la cererea bisericii scenete. Dar în afară de asta am discutat și învățat despre logică, despre OZN-uri și am încercat și am reușit să le predau un studiu bazat pe cartea Doorways to discipleship a lui Winkie Pratney. Aici găseai cam totul în materie de creștinism și tineri. În plus față de ce voiam eu, discutam individual ori de cîte ori era nevoie, dar mai dezbăteam și subiecte propuse de ei.

Obiectivul meu (fără a discuta cu altcineva) a fost să îi ajut să se descopere ca persoană, să ajungă să-l cunoscă pe Dumnezeu așa cum îl cunoșteam eu și să îi ajut să ia o decizie. Cu o singură excepție toți tinerii s-au botezat. Am considerat că a fost atins un obiectiv, dar numai unul intermediar. Ulterior unii s-au îndepărtat de biserică, cauzele variind.

După mulți ani am aflat mai multe despre calitatea creștinilor din acea biserică. Atunci biserica avea un diacon neordinat și nu avea pastor. Multe de spus și în direcția asta. Poate prea multe. Ne mirăm că tinerii dispar din biserică…

Dar în esență eu nu am imitat la întîlnirile tinerilor biserica adulților. Era inutil. Mai trebuie menționat că atmosfera și practica bisericii locale erau afectate de legalism, ceea ce a afectat negativ  majoritatea tinerilor. Unii tineri au preferat să nu participe la întrunirile de tineret, pe motiv că eu nu le spun cum să răspundă întrebărilor puse de colegii de la școală. Inutil să menționez că n-am servit niciodată răspunsuri tip, ci i-am ajutat pe tineri să producă propriile lor răspunsuri.

Fără a intra în prea multe detalii aș putea evidenția cîteva hibe ale sistemului de tineret. Nu exista o corelare între familie și educația (să-i spunem așa) venită pe filiera lucrării cu tineretul sau cu copiii. Prezența nu era obligatorie, așa că existau mari variații în domeniul frecvenței. Copiii din biserică își însușiseră deja un limbaj de lemn ce le verbaliza ceea ce se numea credința baptistă. Copiii sau tinerii veniți din ,,lumeˮ se exprimau mai liber, în lipsa șabloanelor de gîndire baptiste. Ei nu doreau să se conformez modelului oferit de biserică fără a-l mesteca, ci doreau răspunsuri pertinente sau îndrumare pentru a răspunde întrebărilor personale.

De multe ori obiectivul bisericii părea că este prezența copiilor și a tinerilor în adunare și atîta tot. Bineînțeles în afară de politețe, ascultare, supunere și conformism cu cei în vîrstă acești participanți la serviciile bisericii puteau cînta în cor, solo sau grup, puteau spune poezii sau versetul de aur, se puteau da în spectacol într-o scenetă creștină sau cînta în fanfară. Unii băieți mai răsăriți în ale vorbitului mai erau ,,luați la amvonˮ la ora de rugăciune. Mult sau puțin, asta era. Dacă fuseseră botezați nu aveau voie să deschidă gura în ora frățească că erau mici, neînțelepți și poate prea obraznici. Ca Isus?

În concluzie, în ciuda activismului preocuparea pentru copii era redusă ca esență. Dar îmi pun următoarea întrebare: cum de un cult ce pune accentul pe convertirea și botezarea adulților își exprimă totdeauna preocuparea față de educația religioasă a copiilor lor vaccinînd generația următoare la capitolul credință?

Fariseismul, legalismul și conformarea cu normele unei comunități religioase se învață cel mai bine în biserică. Copilul iese rar din tipar pentru că nu vrea să-și supere părintele, mama, pastorul, liderul de tineret. Nu de alta, dar există repercusiuni… Ca urmare, chiar dacă nu acceptă sau nu înțelege ce se întîmplă cu viața sa de credință, el o neglijează sau o abandonează atunci cînd nu mai poate fi sancționat, adică la ieșirea de sub tutela părinților.

Kanci american drim!


America m-a fascinat încă din copilărie. Tot ce venea din America era nemaivăzut. Faptul că se discuta în șoaptă despre America îi dădea un farmec aparte. Guma de mestecat venea din America, ginșii veneau din America, pistoalele cauboilor veneau din America. M-a fermecat Ultimul tren din Gun Hill. Purtam la centura de plastic roșu a surorii mele un pistol albastru cu butoiaș. Îl primisem la schimb pe o sabie de cavalerie de lemn deja ruptă.

A apărut în oraş un Chevrolet al unui biet șofer de la județeana de partid, lat-mare-american, deci nemaivăzut. Ce Superman? Mai bine șofer pe mașina asta. În plus toate americanele re-produse în America nu semănau decât la formă, uneori nici la formă, cu originalele. Guma de mestecat românească? O glumă! Ginșii românești? Se căutau doar în Moldova sovietică…

Apoi au început să ne plece rudele pocăite în America. Unde era libertate religioasă. De parcă aici îi oprea cineva să cînte în biserică, să spună poezii în biserică sau să predice în biserică. Sau să se roage acasă, să citească Biblia și să nu își facă semnul crucii. Dar fiecare cu libertatea lui. Credeam că o dată ajunși în America își vor da drumul pe toboganul credinței, îi vor evangheliza pe americanii ăia hippy și bitnici, pe lacomii capitaliști și monopoliști. Pofta-n cui! Doar n-o să se amestece cu lumea. Și atunci de ce au plecat acolo? Hu năus!

Dar precis că le mergea mai bine, că altfel ar fi venit înapoi. Cel puțin după 1989 când nu mai erau urmăriți. Încă țin minte pozele făcute la masa plină de dădea peste, cu zâmbete direct proporționale cu volumului frigiderului bine asortat. America, țara promisă în care într-adevăr curgea lapte și miere și unde gasolina nu era raționalizată, iar mașina se putea cumpăra la liber. Acum țara aia a venit și la noi! Îi spune capitalism pe pîine sau fără milă. Țara lui mamona, dumnezeul banilor, al celor ce vînd și cumpără.

Dar revoluție sau ce-o fi fost aia, ce să spun, în afară de Iosif Țon n-a prea venit multă lume înapoi, ci s-au mai dus alții. Din tinerii ce s-au dus să studieze la Linchburgh, Liberty University, Virginia nu cred că s-a mai întors cineva. Nici dintr-un alt loc unde au plecat vreo 20-30. America a continuat să fie țara tuturor posibilităților. De parcă România era mai prejos… Credința aia mare ce s-a manifestat la plecare s-a pierdut sau s-a transformat. O nouă interpretare a spuselor Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?

În fine după 90 visul american de a te realiza, adică de a te îmbogăți s-a conturat mai bine. Știam că poți fi sarac chiar și în America. Știam că globalizarea vine din America. Ne-au ars împrumuturile sub-prime și alte crize ale Americii. Așa că accesul la informații și traiul patriarhal în vîrful munților a devenit o alternativă și la noi. Banul ochiul dracului din zicala românească tinde să contrazică taim iz manei. Ce folos este să muncești toată viața ca să ai ceva ca apoi să pleci fără să iei cu tine mai nimic. În afara sufletului.

Acum avem ciungă, avem uischi, avem șevrolet, ba avem și glock, colt, bursă și credință la liber. Drimul american se poate reliza și aici pentru că nu trebuie să ne mirăm, nici să ne uităm foarte bine că toată lumea de aici știe că România este țara tuturor posibilităților. Aici curge lapte și miere dacă ai bani și deși nu există rumenien drim, ar trebui să ne facem mai multă reclamă, să atragem cu realizările noastre.

Care realizări? Citiți presa, uitați-vă la teve sau ascultați-l pe Connect-R și pe Puya.

Ce ziceam? Păi în 26.04.2013


sursa http://www.rtv.net/becali-vizitat-de-familie-la-penitenciarul-jilava_83868.html

În urmă cu mai bine de o lună am ales să nu mai scriu. Din diverse motive pe care le-am explicat în So long, farewell… Mă ardeau degetele, dar disciplina-i disciplină chiar și în echipa asta. În 26.04. 2013 l-am scos la licitație pe Gigi Becalli ca să văd care o fi valoarea lui și cine ce dă pe el. N-am obținut nimic. Din contră. Spuneam că acest domn ar trebui să își alinieze spusele cu faptele, adică să își alinieze concepțiile sale cu valorile pe care le trîmbițează. Dacă o tot dai cu Isus Cristos în sus și-n jos, ar fi bine, dacă nu imperativ să mai faci chestii demne de Isus Cristos nu de un gangster. Dar poate am fost indus în eroare de mesajul triumfalist al lui Gigi.

Cu toate astea și alții au văzut discrepanța dintre vorbe și fapte. Toată lumea știe că Gigi Becalli a fost sancționat dur din această cauză. Nu discut lungimea sancțiunii, ci vreau să arat că cineva ce se credea deasupra justiției, ce era votat în orice și ajungea unde voia pentru că era popular, a ajuns la închisoare, adică la cele cinci puncte de pe zar. Nasol.

Nu mă gândesc că am dar de profet, dar parcă îmi este frică că dacă mai scriu despre cineva, cine știe, se poate repeta.

Dar uite, hai să nu scriu eu ce vreau, cine știe, poate cineva are vreo preferință. Despre cine să scriu și pe cine să scot la licitație. Pe Gigi n-a dat nimeni nimic, dar acum e cazat pe cheltuiala mea. E oare corect? Cred că ăștia cu bani ar trebui să-și plătească șederea la mititica.

So, huz next?

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

LBC-LST (7)


Cum pe vremea BA-ului nu existau încă celulare, fiecare student făcea de serviciu la telefonul din holul de la etajul I, cam de două ori pe trimestru. Aşteptai, răspundeai la cele două telefoane publice şi preluai mesajul sau te duceai şi căutai studenta sau studentul respectiv. Asta între orele 18 şi 21. În rest mai existau acţiuni sporadice la care se căutau voluntari. O dată m-am dus cu cîteva scrisori din partea şcolii la vecinii „noştri” ca să îi anunţăm că în zilele următoare se vor face lucrări şi va fi zgomot, ne cerem scuze. Era o plimbare după masa de prînz. În rest nimeni nu ne-a pus să cărăm ceva, să curăţăm zăpada, să spălăm pe jos sau pe sus, să facem cor, să umplem capela că vin „sponsorii” sau ceva de genul ăsta. Era o lume liberă nu numai în cuvînt, ci şi în faptă. Exista doar presiunea de a studia, de a citi, de a nu te face de rîs şi de a nu face notă discordantă.

Examenele veneau şi treceau, la fel şi eseurile şi seminariile. Citeam ca apucaţii, căutam cărţile prin bibliotecă adulmecîndu-i pe cei care nu le restituiau la timp şi ne împiedicau să ne scriem eseurile.

Apoi în ultimul trimestru urma o perioadă de două săptămîni pentru recapitulare, apoi examenele. Recapitularea materiei ţi-o făceai singur, nu existau cursuri pentru aşa ceva, dar te puteai asocia cu alţi 4-5 studenţi şi pe baza subiectelor date în anii precedenţi (care stăteau cuminţi în biblioraftul cu examene din bibliotecă) și puteai să concepi o temă asemănătoare. În loc ca fiecare să conceapă 4-5 fiecare concepea una şi apoi se făcea schimb. Echitabil, mai ales că făceai economie de timp.

Eu nu am recurs la astfel de grupuri, aşa că preferam să îmi organizez materialul singur. Era o metodă eficientă, pentru că în afara eseurilor şi a seminariilor din cursul trimestrului nu reuşeam să învăţ mare lucru. E drept că nici nu făceam mari eforturi în direcţia asta.

Într-una dintre zilele în care învăţam cu geamul deschis, pe la ora 11 dimineaţa, aud voci de bărbat jos, între gardul şcolii şi clădire. Mă uit şi ce văd? Cam cinci-şase studenţi, unii din an cu mine, alţii din ani mai mari, încărcaţi cu găleţi pline cu apă. Au tras în mine cu un pistol cu apă, dar nu m-au atins, geamul interpunîndu-se între noi. Mi-au făcut semn să tac din gură, dar curios să aflu ce se va întîmpla, am coborît din cameră, am traversat biblioteca şi m-am căţărat pe scara de incendiu ce ieşea la etajul întîi al bibliotecii unde uşa era deschisă din cauza căldurii. Studenţii se grupaseră la baza bibliotecii gata de atac în direcţia terenului de tenis, unde pe două terenuri diferite jucau tenis de cîmp două studente din anul II şi Graham McFarlane, proful de etică şi cristologie  şi proaspăta sa soţie. Studenţii au atacat, fetele au fugit în colţul terenului ţipînd cu mîinile sus, dar studenţii s-au îndreptat spre prof şi i-au tras un duş pe cinste. Am rămas mască! În orice şcoală românească întreg grupul ar fi fost imediat exmatriculat. Aici Graham s-a dus să se schimbe şi a făcut abstracţie de eveniment, băieţii din Aldis (aşa se numea pavilionul unde erau cazaţi) avînd o rîcă mai veche cu el din vremea cînd el nu era încă căsătorit, dar care era la nivelul glumelor, unele mai bune, altele mai lichide. L-am întrebat ce o să le pregătească, dar Graham, dînd dovadă de o detaşare totală, mi-a răspuns foarte prozaic: „Nothing.” Să pici pe jos! A fost o lecţie pe care am ţinut-o minte restul vieţii: niciodată nu am urmărit un student, indiferent de motivele mele sau ale lui. Cine a picat, a picat că nu a ştiut, cine a trecut, a trecut pe ştiinţă sau prin har. Nu m-a interesat să primesc nimic de la nimeni (cu toate că au existat tentative), după cum n-am dat nimic nimănui. În cei trei ani de BA nu am auzit ca cineva să fi copiat sau să fi avut fiţuică, după cum nu ştiu ca cineva să fi fost dat afară din examen pentru că a şoptit. La fel şi în cazul eseurilor. Nimeni nu a fost prins plagiind.

Nu acelaşi lucru pot să îl mărturisec despre şcolile din România pe la care m-am perindat, mai ales în ultimele două, unde etica învăţatului, a scrierii eseurilor şi a dării unui examen era înfiorătoare. La o şcoală catalogată ceva mai tîrziu liberală standardele erau creştine, pe cînd la o şcoală creştină, garantată de prezenţa Duhului Sfânt standardele erau absolut libertine. Ciudat!

Prima vacanţă de vară a venit puţin mai tîrziu, datorită faptului că biletul de avion a sosit mai tîrziu. Crezînd că mă scald în bani responsabilul cu biletele nu avea de gînd să îmi dea unul. Eu făcusem grava greşeală de a-l întreba dacă în caz că îmi iau maşină o să îmi plătească benzina dus-întors. Plănuiam să merg în misiune în Franţa şi să îmi iau de acolo (din bursa economisită) un R 12 sau ceva asemănător. Am găsit în Londra o Lada 1200 albă cu 180 de lire sterline negociabil, dar asigurarea era înfiorătoare, depăşind cu mult costul maşinii. Pe la jumătatea trimestrului al treilea şcoala ne-a spus că mai trebuie să primim bursa pe trimestrul doi şi trei, aşa că am devenit brusc „bogat”. Pentru mine era o adevărată avere, niciodată neavînd atîţia bani.

Chiar am mers pe la ambasadele Germaniei, Beneluxului şi Franţei, unde am renunţat, avînd în vedere ce scumpă era viza şi că mai trebuia să plătesc o traversare dublă cu feribotul, pe „continent”. După circa o lună de stat în estul Londrei, am plecat la Bucureşti cu Taromul şi apoi la Arad cu Dacia tatălui meu ce mă aşteptase la Otopeni. O altă lume, o altă civilizaţie. Ajuns în Arad, m-am pomenit la farmacie că vorbesc în limba engleză. Era straniu, nu spuneau bancuri românii care uitaseră limba. Era firesc, gîndeam în engleză, vorbeam în engleză.

Toamna am luat-o în sens invers fiind bucuros că începe din nou şcoala. Anul II promitea, mai ales că apăruseră Gina şi Petrică Bulica şi Silviu Rogobete cu soţia, toţi din Timişoara. Familiştii însă nu erau cazaţi în campus, ci unii în Pinner, relativ aproape de şcoală. Am început activitatea de la penitenciarul din Bovingdon. A sosit şi Alex Neagoe din Ţara Galilor şi Cristi Sigheartău din Vulcan (venit pe o altă filieră) în anul I.

Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea


Mi se pare că o analiză obiectivă, dar lipsită de prezentarea faptelor care au generat unele situaţii ce vor fii descrise în cele ce urmează ar da naştere la și mai multe întrebări, aşa că am decis să o iau tot pe cale istorică şi personală, în finalul fiecărei etape încercînd să trag nişte concluzii. Ceea ce am uitat, sper să fie întregit de comentarii. Cu toate acestea deși tratează lumea academică, această postare nu se vrea academică în sensul strict al cuvântului. Ea face parte din amintiri, din trecut, o lume acum dispărută.

Foto: Călin Pop (fost student IBEO şi apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD in USA, actualmente Atlanta) şi Narcis Vlaşin (provenind din aceiaşi biserică cu mine (Biserica baptistă Golgota Arad, după anul I la IBEO, ulterior MA LBC, în prezent cu PhD în SUA, după ce a fost misionar în Asia).

Începutul jobului de la Oradea se pierde în timp… ca să mă exprim poetic. Încă de la începutul proiectului L.B.C. (London Bible College) ni s-a spus de către Iosif Țon că noi cei ce studiem teologia în străinătate vom preda la Oradea. Nimeni nu a spus ceva despre Bucureşti sau alte şcoli. Aşa că atunci când am terminat BA la LBC şi am upgradat la MTh/PhD eram deja îmbarcat spre Oradea.

Primul job l-am datorat relaţiei cu Paul Negruţ (cu care mă cunoşteam din 1982, la scurt timp după convertirea mea). El a fost acela care m-a invitat la Oradea şi cum în întrunirile studenţilor de la teologie din Marea Britanie fiecare îşi definise cît de cît domeniu de competenţă şi mie îmi plăcea istoria, m-am angajat să predat Istoria Bisericii. Ca urmare, în anul II am optat pentru cursul suplimentar de Istoria Bisericii cu dr. Meic Pearse, iar la propunerea de research am înaintat un plan în domeniul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania.

Am fost admis la research (detalii în episodul VIII din LBC-LST) şi după ce am ajuns înapoi în România am participat la un interviu cu bordul de conducere al IBE din Oradea (Paul Negruţ, Petrică Vidu, Iosif Ţon, Cornel Iova). Interviul a depăşit limitele academice şi un om mai vanitos ar fi refuzat să răspundă la unele întrebări ce nu aveau legătură directă cu jobul în sine. Acele întrebări însă nu au făcut decît să îmi dezvăluie stilul de conducere dur şi intrusiv al bordului. Aceasta venea să completeze ceea ce Paul Negruţ afirma despre conducerea de la Oradea: „Noi discutăm orice problemă, fiecare îşi spune părerea şi apoi votăm. Indiferent cine cîştigă, dacă majoritatea votează pentru, toţi ceilalţi ne conformăm deciziei şi acţionăm pentru punerea ei în practică.” Interviul a marcat şi despărţirea temporară de actualul rector, Iosif  Ţon, care pleca în străinătate să îşi concretizeze studiile de doctorat. De remarcat că IBEO funcţiona în baza unei hotărîri de guvern, fiind acreditat temporar pentru a organiza examene de admitere şi a ţine cursurile.

Am fost chemat la primul concurs de admitere, la supraveghere şi corectare. Am stat la hotelul UGSR din Felix şi am mîncat la cantina Bisericii Baptiste nr 2 împreună cu cei ce munceau la ridicarea clădirii. Tot acolo am întîlnit studenţi care erau obligaţi să muncească la construcţie, sub forma de practică, chiar dacă nu erau din Oradea. Unul dintre ei dormea pe o bancă din viitoarea biserică. (Aș da jumătate din regat dacă cumva cineva își amintește cine era și mai aflu ce mai face.) Mi se părea că este vorba de muncă silnică spre slava Domnului. Vivat academia!

În hotelul UGSR din Felix, în timpul admiterii (septembrie 1994) am dat peste nişte studenţi ce mi-au împuiat capul cu lucrurile abominabile ce se întîmplau în acel loc şi al cărui principal protagonist era unul din studenţii din anul IV. La începutul anului academic Paul Negruţ a spus că este la curent cu situaţia şi că se vor lua măsuri la timpul potrivit, ceea ce s-a dovedit a fi jumătatea semestrului doi.

IBEO era într-un fel continuarea Şcolii profeţilor începută pe vremea lui Ceauşescu. Era o şcoală tot mai mare şi în 1995 a dat prima promoţie de teologi. Dintre aceştia unii vor preda în anii următori, dar simptomatic, niciunul dintre ei nu va rămâne la Oradea. Ca număr de studenţi IBEO era unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare institut de profil din Europa.

La acea dată nu exista un campus, biblioteca funcţiona în sediul Societăţii Misionare Române, iar cadrele didactice nu erau calificate să predea. Situaţia cadrelor didactice era oarecum ciudată. De exemplu, eu eram preparator, dar cu toate că nu intra în atribuţiile mele, eu făceam cursul, eu predam, eu ţineam seminariile şi tot eu examinam şi puneam notele. În acelaşi timp, în cartea mea de muncă scria că sunt preparator, dar de fapt pe schemă tot ce făceam eu era acoperit de o persoană mai calificată, numele acesteia variind, de la Iosif  Ţon, Ioan Bunaciu, la Paul Negruţ.

Deschiderea oficială a anului academic din 1994 a fost marcată de un serviciu divin în BB2, unde a predicat Paul Negruţ, noul rector (şi PhD tot la LBC, dar sub supervizarea lui Colin Gunton de la King’s College London) şi unde au fost prezentaţi noii veniţi: Leslie McCurdy (cu doctorat proaspăt din Anglia, parcă Shefield), Alexandru Nădăban, Doru Hnatiuc (absolvent al Seminarului Baptist Bucureşti), ulterior adăugîndu-se Marius Cruceru (absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice din Iași) şi Dănuţ Mănăstireanu (MA la LBC). Tot în acel an Emil Bartoş a plecat în străinătate pentru a-şi finaliza studiile.

În predica de inaugurare a mandatului său de rector, Paul Negruţ a folosit ilustraţia cu şirul de cocori care are în frunte un deschizător şi care după ce oboseşte, trece la coadă pentru a se odihni pînă cînd îi vine din nou rîndul la conducere. În scurt timp am constatat că în practică exista o realitate ciudată: cîrdul era compus din doi cocori ce alternau la conducere, iar după un timp, unul dintre cocori fiind eliminat, cîrdul era format dintr-un cocor! Ilustrația perfectă a faptului că orice ilustrație are limitele ei…

Dintre cei ce predau la acea vreme, unii nu aveau o pregătire formală în teologie, ceea ce impieta asupra calităţii teologiei predate, dar contribuia la diversitatea locului. În afara rectorului Paul Negruţ unii dintre cei ce predau nu aveau mai mult de un BA sau un MA în teologie, fără ca cineva să fi intrat pe filiera BA plus MA plus PhD, toate în teologie. Unii dintre cei ce predau erau şi pastori (Negruţ, Ţundrea, Galchiş, Ţon, Hnatiuc, McCurdy, Iova), dar aceasta nu era o condiţie, existînd un echilibru (faţă de cei ce nu erau pastori precum Mănăstireanu, Radu Gheorghiţă MA USA, Bunta MA USA, Handaric MA USA, Nădăban, Cruceru, Bartoş), cum nu era o condiţie să locuieşti în Oradea.

Institutul funcţiona în clădirea liceului baptist, la etajul II, unde ocupa trei săli de clasă şi în clădirea veche a bisericii unde se ţineau cursurile cu anii combinaţi teologie plus dublă specialitate.

Biblioteca era unul dintre primele locuri ce prezenta un interes pentru mine la Oradea, fiind una dintre condiţiile continuării activităţii de research impusă de LBC. Era clar că fără o bibliotecă serioasă nu se putea face research. Era mică, cărţile erau vechi şi majoritatea în limba engleză, periodicele fiind aproape inexistente. Am vizitat biblioteca ortodoxă, nimic spectaculos, din contră. În cea greco-catolică, cam aceiași situație, multe lucrări în limba italiană, unele în latină, cîteva în română. Totuşi exista o librărie unde mai apăreau traduceri ale autorilor catolici.

Predam cursul de Istoria Bisericii Universale, cel de Erezii moderne şi un curs de Istoria culturii şi civilizaţiei, ce era facultativ. Facultativ-obligatoriu mi s-a spus de la secretariat, dar în cele din urmă am insistat că dacă e facultativ, să rămînă aşa. Era vorba de anul III teologie. Am transformat cursul într-unul de metodologie pentru a le da posibiltatea studenţilor să scrie un eseu în orice domeniu al teologiei şi de a primi îndrumări la nivelul unui curs tutorial. Aşa că am rămas cu circa 4-5 studenţi mai încăpăţînaţi în întreprinderea aceasta. Ce bucuroși au fost studenții și ce rapid au ieșit pe ușă cînd au aflat că pot să plece fără repercusiuni și că aceasta însemna că nu vor fi notați, dar nici nu vor exista urmări disciplinare. Despre asta poate mai încolo…

Cursul de erezii era pentru anul II teologie si anul IV specialităţi duble (teologie-litere, didactică, asistenţă socială, muzică). Cursul de Istoria Bisericii Universale se adresa studenţilor de anul I teologie şi anul II specialităţi duble. Am devenit şi îndrumătorul anului II teologie-litere. Pe lîngă acestea existau şi cursuri F.F. din doi în doi ani, la care participau circa 40 de studenţi mai în vîrstă de obicei. Studenţii de la zi locuiau la hotelul UGSR Felix unde cazarea, prînzul şi cina erau gratuite. (Ulterior toate gratuităţile au fost eliminate, fondurile mergînd spre construirea unui campus propriu.) Unii studenţi manifestau o „la dolce vita far niente” rămănînd deliberat repetenţi pentru a se bucura de o astfel de viaţă.

Cursul de Erezii a fost un experiment în care am încercat să îi provoc pe cei de la teologie anul II să încerce să aibă un discurs închegat în faţa unei audienţe critice, vanitoase şi greu de ţinut în frîu, adică colegii lor din anul II și IV, aceștia din urmă afișând o atitudine de superioritate pe care nu am înțeles-o. Studenții de anul II editau un material despre o sectă modernă, apoi predau de la catedră. După cum se vede ideea cu fixarea materialului învățat prin învățarea altora s-a aplicat încă din anul 1994. Verificarea finală s-a făcut printr-un eseu, la care cei de anul IV au luat note de la 5 la 10 (probabil pentru prima dată în istoria instituţiei). Urmarea a fost atenţionarea mea vehementă de către unii dintre studenţii de anul IV (cu care mă cunoşteam de ani de zile) „să am grijă, că notele mele le strică unora mediile şi o să am probleme!” Cei de anul III ce au contribuit cu material propriu aveau puncte în plus.

Ca răspuns la ameninţările şi repetatele cereri de explicare de ce am dat note mai mici de 9 şi 10, le-am propus studenţilor de anul IV să facă contestaţie la decanat. Lucrările au fost re-corectate de Vasile Bunta care a dat aceleaşi note fără nici o ajustare. Ulteriror, cîteva dintre studente au fost angajate ca preparatoare la catedra de asistenţă şi mi-au amintit printre zîmbete că eu am fost acela care le-a stricat media. Cred că ar trebui să scriu ceva despre subiect, ceva de genul Mîndria, media și Dumnezeu sau cum să ameninți un prof ca să iei nota pe care de fapt o meriți…

În prima sesiune la Istoria Bisericii Universale (examen oral) am căzut o droaie de studenţi din anul II ce avuseseră iluzia unei note bune după recitarea a două-trei propoziţii din curs, dar care nu aveau habar de materie. Anterior acestei sesiuni (din ianuarie 1995), două studente m-au informat la curs că studenţii erau obişnuiţi cu examene în care trebuiau să reproducă doar textul cursului, fără să emită nici o altă judecată de valoare. Fiind un tip precaut, am comunicat aceasta rectorului care mi-a dat carte blanche. Mesajul lui a fost „În fiecare duminică de la orele 16 fratele cutare ţine caticheza în biserică. Dacă nu au trecut de faza catichezei, pot să participe sau să plece acasă.” Mesajul a fost anunţat la curs aşa că cele două studente au trecut examenul cu 8, fără probleme.

Începea o schimbare de optică. De asemenea am sesizat opoziţia anumitor studenţi din anul II (din Ucraina) a căror limbă maternă nu era limba română. Ciudat sau nu, aceştia aveau impresia că vor lua note de trecere doar pentru că erau prezenţi/prezente. S-au înşelat. Repercusiunile le-am suportat după ceva timp, din partea următorului rector pentru că studenții/studentele persecutați/persecutate s-au plîns soției acestuia. Total academic, creștin și cinstit.

Cu toate acestea, şocul cel mai mare l-am avut cu anul III teologie la un curs de sistematică ţinut de dr. Leslie McCurdy, un canadian ce nu cunoştea limba română şi care m-a rugat să corectez eseurile pe trei-patru teme date. Cu mici excepţii (cinci sau şase) eseurile erau un colaj de citate din vreo trei cărți din mica bibliotecă a institutului (Stott, Crucea lui Cristos, o carte a lui Andrew Murray a cărui titlu îmi scapă). La aşa ceva nu se putea da note de trecere. Am rămas cu un gust amar: în anul III studenţii la teologie nu ştiau ce înseamnă un eseu şi ce înseamnă plagiat. La fel de şocat, McCurdy s-a dus să îl întrebe pe rector care ar fi soluţia pentru un an ce nu promovase în proporţie de 80%. Indicaţia a fost să trateze problema pastoral. Aici cei doi nu au ajuns la un consens, având păreri diferite despre ceea ce ar însemna „pastoral”. Pentru McCurdy ar fi însemnat exmatriculare.

În naivitatea mea aveam intenţia să îi cer rectorului să amîne sesiunea de iarnă. În aşteptarea sa, la cercul de teologie la care participau doar cadrele, i-am întrebat pe Radu Gheorghiţă şi Ilie Ţundrea ce i-au învăţat pe studenţi pînă în anul acela. Ilie Ţundrea, fost inginer, m-a întrebat dacă eu n-am trecut la proiectele pe care le-am făcut stasul de pe borcanul de iaurt la stasul pentru burghie. Răspunsul meu a fost negativ, stasul pentru burghie îl ţin minte şi acum pentru că era cel mai frecvent folosit, operaţia de găurire fiind prezentă la mai toate procesele tehnologice. În acea seară am decis să nu îi mai spun nimic rectorului, pentru că nu avea sens. Purtam un război de unul singur. De ce se ajunsese în această situaţie? Probabil datorită calităţii celor care predaseră pînă atunci, mulţi dintre aceştia fiind americani. Era vremea totuși să se termine cu etapa romantică a teologiei, dacă așa ceva chiar existase.

Din această cauză studenţii din anii superiori îşi manifestau superioritatea în fel şi chip asupra celor din anii inferiori, chiar asupra cadrelor didactice. Elocventă pentru această stare de fapt va fi și un incident definitoriu, ce va marca gîndirea teologică a baptiștilor și penticostalilor și va genera presiuni de jos în sus. (Același tip de presiune s-a regăsit în cazul lui Corneliu Constatineanu de la ITPB.) În urmă cu un an, unul dintre cei mai buni studenţi de la LBC ce terminase cu First şi preda la IBEO a fost trimis acasă în urma sesizării conducerii Institutului pentru că el susţinea că „Daniel” fusese scris după desfăşurarea evenimentelor menţionate în carte. În vreme ce Iosif Ţon l-a trimis acasă, pentru că a fost pîrît de studenții oripilați de altă perspectivă teologică, Paul Negruţ a sugerat zîmbind că situaţia se putea aranja. Dădea de înțeles oare că el nu va fi influențat de studenți? Probabil.

La acea dată la IBEO nu exista un sistem unitar şi obiectiv de notare, studenţii se bazau pe „papagal”, nu exista niciun fel de metodologie pentru seminarii sau pentru scrierea eseurilor. Nu exista metodologie pentru ţinerea examenelor, iar rectorul indica să fie căzuţi cei care au probleme de disciplină (whatever this means). Aici am decis să nu mă aliniez, să nu sancționez prin notare, nota fiind dată nu pe ochi frumoşi, ci pe ştiinţă. Totuși, după ceva timp, prorectorul Doru Hnatiuc mi-a eproșat că i-am dat 10 sau 9 unui student pe care el l-a căzut că suflase în ciorba institutului. Probabil că era o ciorbă prea fierbinte pentru unii studenți. Și smântâna era reținută pentru altcineva.

Cu toate acestea exista un început, în ciuda tuturor tensiunilor existente între formă şi fond. Dar poate mai existau și unele probleme de conștiință, atît la personal, cît și la studenți.

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)