Filmul vieții


Se spune că în momente de stres deosebit îți trece prin fața ochilor filmul vieții. Undeva în creierul nostru se află memorate toate momentele vieții noastre. Chiar și alea pe care le-am uitat. Atunci și acolo, de obicei în împrejurări vecine cu moartea, cineva, poate Dumnezeu, poate ADN-ul imprintat în noi ca oameni ne joaca o festă. Căci cum altcumva s-ar putea numi ultimul film din viață, cel la care nu poți să dai replay. Cel care nu mai poate fi modificat.

Eu n-am avut ocazia să-mi văd filmul acesta. Cel puțin nu pînă acum. Deși au existat supraviețuitori care au povestit cum se desfășoara fenomenul, este cert că toate imaginile înregistrate nu pot fi șterse, alterate, trucate. Este exact ce am trăit, nimic altceva. Ceea ce este bine. În fine nu ne mai putem minți și vedem cine am fost. Visătorul din noi dă nas în nas cu propria-i realitate. Ne este un film artistic, este unul documentar. Istoric. Și deși poate regretăm unele scene, suntem bucuroși că am scăpat cu viață. Recunoscători Cerului că am mai primit o păsuire. Căci cum altfel s-ar putea numi ea?

Ei bine, ieri am fost la întîlnirea de 45 de ani de la terminarea liceului. Pe vremea cînd liceul industrial se făcea cinci ani. Ne-am văzut circa 60-65 de tineri de 64 și 65 de ani. Cîte unul mai fentase sistemul și înncepuse școala cu un an mai devreme… O droaie de păr cărunt sau lipsă de păr. Doar unul dintre noi mai era blond, neschimbat în ciuda cîtorva kile în plus. Mulți ochelari și multe cămăși foarte rotunde. Pînă și eu m-am îngrășat…

Mulți, poate prea mulți absenți pentru care am ținut un moment de reculegere. Dar dincolo de partea tristă, am depănat amintiri, am încercat să refacem filmul vieții și să-l împărtășim cu ceilalți. Am reușit întrucîtva. Din fosta mea clasă, D, am reușit să ne vedem doar 12. Dar ce 12! Din Germania, Israel, România. Nemți, maghiari, slovaci, evrei, români fără alte naționalități.

Au fost cel puțin doi colegi ce nu i-am văzut de 45 de ani. A fost un coleg dintr-o clasă paralelă, cetățean american, ce l-am confundat cu un coleg de armată. Și cireașa de pe tort, au fost prezenți patru profi, din care trei ai clasei mele. Proful de istorie, profa de română și proful de chimie ce în ianuarie face 90 de ani și a fost de față cînd baronul Neuman a fondat echipa de fotbal UTA, multiplă campioană națională. Acum cinci ani ne-a promis ca va fi prezent la întîlnire și s-a ținut de cuvînt. De data asta ne-a promis că va fi prezent și la următoarea, peste cinci ani. Să de-a Domnul să ne revedem cu toții! Filmul vieții să continue!

Alternativa romanului lui Jules Vernes « Căpitan la 15 ani » în Republica Socialistă România: muncă voluntară pe şantierul de îmbunătăţiri funciare (2)


Îţi trebuia ceva efort să mişti din loc pămîntul după ce îndreptai malul. Îţi mai trebuia şi ceva condiţie fizică. Eu nu aveam aşa ceva. Nu am primit cînd s-a împărţit. Sau am fost trecut cu vederea. Sau pur şi simplu s-au gîndit că mie nu îmi trebuie aşa ceva.

Trebuia să stăm trei sau patru săptămîni. Pentru mine prima săptămînă a fost mai dură. Nu eram obişnuit cu munca fizică. Ei, nici cu cea chimică, dacă tot întrebaţi. Dar nu era rău pentru că după-masa era liber. Nu aveam voie să fumăm, să ne îmbătăm şi să plecăm acasă. Dar eram trataţi omeneşte. Nu aveam statut de deţinuţi politici. Eram utecişti, ce mama sărăciei! Cum jumătate din clasa mea era compusă din etnici germani, mă gîndeam cam cum percepeau ei munca asta voluntară pe şantier. Probabil că se gîndeau că nu e rău deocamdată şi îşi aduceau aminte de ce le povesteau părinţii şi bunicii că s-a întîmplat după război. Dar să nu politizăm tovarăşi!

Mergea greu. Lopata era grea şi habar n-aveam cum ar trebui să o folosesc. În viaţa mea nu am mai “taluzat” un canal de irigaţie. Am făcut imediat bătături. A început chinul. Soarele ardea destul de tare aşa că mi-am propus să-mi sabotez propria persoană şi deci şi taluzarea: mi-am dat jos maieul. În seria de dinainte unii au avut parte de nişte arsuri clasa întîi, de i-au trimis acasă cu arsuri de gradul II. Deci, informaţia trebuia folosită. Pauza de 10 a trecut repede şi pe la ora unu încă mă mai căzneam să lopătez pământul îndărătnic pe malul canalului în sus. Dar el se împotrivea. Supraveghetorul n-a fost mulţumit de munca mea, nici eu de soarele care nu m-a ars destul şi nici de mâncarea iute ca boala de la cantina mizeră a şantierului.

Singurul incident haios a avut loc în momentul când a apărut camionul să ne transporte la barăci. Am dat toţi buzna, dar şoferul a frînat şi a dat să întoarcă camionul. A fost asaltat imediat de cei mai nerăbdători şi nebădăioşi dintre noi. În timpul manevrei de întoarcere, unul dintre aceştia a reuşit să se agaţe de oblonul din spate, dar la una dintre hârtoape spatele camionului a fost proiectat brusc în sus. Am văzut cu o ia şi el în sus, dar cînd a coborît, a coborît de tot: a dat cu fundul de pământ, stârnind râsul întregiului detaşament.

După masă, l-am luat pe colegul meu de bancă, Kaposta Iosif şi am dat o raită la birtul din centrul satului, aflat la vreo trei kilometri. Nu riscam nimic, tatăl său era activist de partid. O bere şi un biliard cu popice. Pentru un sat amărât de la graniţa cu Ungaria nu era chiar aşa de rău. N-am câştigat nici la popice şi nici nu am reuşit să mă afum. Întorşi pe şantier am constatat că directorul adjunct al liceului ne-a ratat prezenţa în tabără. Ce păcat pentru el.

În baracă urla Led Zeppelin din toată puterea unui mag cu patru piste. Era aproape zece seara şi se întunecase. Proful mai bătrân, de altfel destul de apatic pînă atunci, n-a mai rezistat. A început să urle ca apucat de ceva. De ce nu ştiam, că nu se vedea nimic. Toţi am încremenit. „Good Times Bad Times” i se opriră în gîtul lui Robert Plant. Eram nişte depravaţi, leneşi, cretini şi on ză top of evrising, făceam prea mare gălăgie. Ca nişte descreieraţi. Discursul părea copiat din fonoteca de aur a fürerului. Mă aşteptam ca în final să pocnim toţi din călcîie şi să răcnim la unison „Jawol meine Fürer!” Însă, Tibi Tajts, un coleg foarte paşnic, ce nu l-ai auzit vreodată ţipînd, i-a luat apărarea profului: