LBC-LST (9)


Am început primul an de reseach full-time la LBC după ce m-am mutat la Oradea, unde lucram ca preparator la IBEO. Între timp m-am şi căsătorit, aşa că aveam toate condiţiile necesare unei nereuşite de excepţie: oraş nou, biserică nouă, job nou, apartament cu chirie nou. Totul era NOU.

Researchul l-am început practic de la zero, încercînd să dau de literatură ce m-ar fi putut ajuta. Am făcut cîteva vizite la Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea unde am găsit o bibliotecă mică şi neinteresantă, dar unde am găsit o atitudine pozitivă vi-a-vis de subiectul tezei mele. L-am cunoscut şi pe episcopul greco-catolic care mi-a propus să mă trimită la Roma pentru o perioadă de documentare. Visam la bibliotecile Vaticanului şi la Colegiul Irlandez unde îmi propusese să ajung.

Mi s-a promis de către Les Tidball că în locul unei vizite la LBC pentru documentare, voi beneficia de acelaşi lucru în Italia. Trebuia să obţin doar viza şi în acest scop le-am scris celor de la Institutul baptist din Roma, Pietro Valdo. Cu asta am rămas. Am ajuns şi la protopopiatul ortodox unde am descoperit în bibliotecă cîteva broşuri care mă puneau în temă cu Biserica Greco-Catolică. Cel mai mare ajutor l-am primit însă de la unul dintre prietenii din copilărie ai tatălui meu, părintele Pecican, care mi-a împrumutat pînă la terminarea doctoratului Dogmatica din 1900 a lui Vasile Suciu, mitropolitul greco-catolic.

O altă carte ce mi-a deschis ochii la disputa dintre Biserica Ortodoxă şi ce Greco-Catolică a fost cea a lui Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român. În anul următor am cumpărat cartea lui Damşa, Greco-catolică în perspectivă istorică, un plagiat de zile mari a cărţi mai sus-pomenite a lui Stăniloae.

Cert este că pentru a pune în practică ideea lui Paul Negruţ care mi-a propus să fac cu catolicismul ce a făcut el cu ortodoxia, a trebuit să îi citesc şi teza sa de doctorat. M-a surprins faptul că între cuprinsul cărţii lui Iosif Ţon, Credinţa adevărată şi teza lui Paul exista o paralelă foarte aproapiată, conţinutul fiind foarte diferit. Cine ştie, o fi beneficiat şi Paul de sfaturile lui Iosif Ţon sau poate doar a vrut să-i demonstreze lui Iosif Ţon ce înseamnă în concepţia sa scriere academică. În orice caz, mie mi-a plăcut lucrarea pe care am luat-o drept model, la fel cu cîteva sfaturi de bun simţ, cum ar fi înlocuirea „concluziilor” cu „observaţii”, un termen mai puţin agresiv. 

Primul capitol care l-am predat l-a făcut pe Tony Lane să exclame că acum ştie mii de lucruri noi despre Biserica Greco-Catolică, dar nu m-a încîntat pentru că îmi dădeam seama că între ceea ce voiam eu să scriu şi ceea ce am scris era o prăpastie insurmontabilă. În martie 1995 am plecat pentru a doua oară la Londra după ce eram full time job, full time student şi curînd după sosirea mea la LBC am înţeles că nu numai că eram full time la pătrat, eram şi fool de-a binelea!

La LBC m-am dus direct la bibliotecă, am început operaţiunea scotocirea, şi la scurt timp mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu mai vedeam literele, nu mai înţelegeam mare lucru, începea să mă doară capul. Eram complet surmenat. Am înţeles atunci că se impunea o schimbare dramatică din mers, altfel undeva ceva avea să „puşte”. În ciuda concurenţei de a termina cît mai repede şi a obţine doctoratul, de a preda trei cursuri noi şi de a face faţă tuturor situaţiilor noi cu care mă confruntam, printre care şi o situaţii materiale undeva la limita existenţei, cel mai imporatant era să o iau mai încet şi să termin cursa, nu să termin cu orice preţ pe primul loc.

Ca urmare, am trecut de la full time research la part-time, iar de două ori am fost nevoit să iau cîte o pauză de un an, prima dată în 1997 şi a doua oară în 2001. Între timp pentru că Ministerul Educaţiei a refuzat să îmi echivaleze cei trei ani de LBC cu o licenţă în teologie românească, am fost nevoit să devin student la teologie şi cu toate că Paul Negruţ mi-a spus că faptul că nu am o licenţă în teologie nu va conta în detrimentul meu, relaţiile dintre noi, în ceea ce îl priveşte rămînînd la fel, am dat licenţa împreiună cu studenţii cărora le-am predat Istoria Bisericii (am mai scris cîteva eseuri, unul pentru Doru Hnatiuc, două pentru universitate, la literatura universală), avînd ca lucrare de licenţă unul dintre capitolele din teza de doctorat.

De-a dreptul comic. Am terminat şef de promoţie, împreună cu alt student aşa cu care ar trebui să mă duc la întîlnirile alumni de la UBEO. Unul dintre membrii comisiei de licenţă de la Bucureşti m-a întrebat care au fost judeţele Transilvaniei în care se găseau mai mulţi greco-catolici în secolul 18. Nu existau atunci judeţe, dar el era în comisie… Răspunsul său a fost Satul Mare, dar acest județ nu se afla la vremea unirii în Transilvania.

În fine, am aşteptat încă un an ca să nu merg cu doctoratul la echivalat la numai un an de la terminarea licenţei.

La un moment dat aflat sub influenţa textelor academice ortodoxe am ajuns la concluzia nu mai puţin ortodoxă că dacă voiam o teză care să fie recunsocută de comisia ortodoxă din Românaia trebuia să mă angajez în dezbatere şi cu Părinţii bisericii, aşa că am scris un capitol, pe atunci capitolul 4, cu acest scop. A fost primul şi ultimul la care Tony Lane m-a întrebat: „Care este scopul acestui capitol?” După ce i-am explicat despre ce era vorba mi-a spus sec: „Nu e necesar”, iar eu l-am eliminat, tot sec.

Stilul meu de scris era setat pe modul economic, adică cu cît mai puţin şi bine, cu atît mai bine. Nu mai voiam să tai şi să redactez o teză din sute de mii de cuvinte, cum au păţit alţii. Seara de obicei aveam mai mult spor, cîteodată scriind chiar şi 3000 de cuvinte de calitate. Trebuia să insist pentru că a doua zi inspiraţia dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că nu este posibil să scriu o teză asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ. În primul rînd pentru că nu aveam atîtea surse, cele greco-catolice fiind greu de obţinut, în al doilea rînd pentru că nu eram Paul Negruţ (asta era evident, nu?) şi înclinaţia mea era către istorie, nu către sistematică şi în al patrulea, dar nu mai puţin important, că exista ceva în interiorul meu care mă făcea să merg în mod natural în altă direcţie, a mea proprie.

Trebuie să recunosc însă că la un moment dat, pe la sfîrşitul doctoratului, aveam mari dubii cu privire la teza mea, dar la ultima citire, la ultima întîlnire cu Tony Lane la Timişoara, după ce mi-a citit toată teza de a început pînă la sfîrşit, mi-a spus: „You have a thesis!” Am răsuflat uşurat pentru că pînă atunci, cu excepţia capitolului pe care l-am abandonat nu mi-a spus nici bine nici rău, habar n-aveam dacă mă duc într-o direcţie bună sau rea. A fost un chin, a fost o suferinţă continuă, a fost ceva care m-a transformat.

În drumurile mele la LBC m-am reîntîlnit cu Cornel Boingeanu, care a terminat o dată cu mine, cu Mircea Mitrofan şi Dorin Axente care au făcut un MA în hermeneutică la LBC înainte de a începe doctoratul, cu Dănuţ Mănăstireanu, Alex Neagoe, cu George Ille şi cu Silviu Rogobete, mai rar cu Tavi Baban şi Daniel Bulzan. Am fost martor suferinţelor lui Costel Gott şi Florin Reţe, doi creştini deosebiţi, dar îndrumaţi necorespunzător de Less Tidball.  O singură dată l-am mai văzut pe Cristi Sigheartău care a mai făcut şi el un MA, deloc pe Marius Mazuru şi foarte puţin pe Gina şi Petrică Bulica.

În anul 1995 s-a deschis Centru Guthrie unde cei ce făceau reseach aveau destinat un spaţiu liniştit, unde erau săli special amenajate pentru seminarii, MA rămînînd tot în spaţiul periodicelor din bibliotecă. Am ţinut un research seminar avînd tema Inochenţie Micu-Klein, undeva în al treilea sau al patrulea an de research, nimic deosebit. Pentru mine cu cîteva excepţii research-ul fost un timp extraordinar, benefic şi plin de har. Mai trebuie să menţionez că tot la LBC l-am reîntîlnit pe un prieten din Sevierville, Tennessee, USA, Charles Strohmer, reuşind să mai vin cu Silviu Tatu şi cu David Cathey pe acolo. Simona şi Sorin Sabou de la UBEO, respectiv Institutul Baptist din Bucureşti au terminat tot la LBC, Simona o dată cu mine.

Cu toate că nu mai eram în termeni buni (seach me why!), l-am informat pe Paul Negruţ, rector la acea dată, că nu am bani de bilet de avion şi că nu o să mă pot prezenta la viva ce era fixată pe 11 iunie 2003. S-a oferit să mă ajute cu un împrumut, cu toate că privirea sa nu mai era aceiaşi. Din fericire nu a mai fost nevoie. După ce înainte cu trei ani îmi tăiase bursa pentru că am întîrziat predarea unui eseu (în treacăt fie spus, n-am predat niciun eseu la termen!) şi după ce nu mai credea că o să finalizez doctoratul, după o păţanie în stilul Procesului lui Kafka, Less Tidball mi-a trimis în cele din urmă prin fax documentele pentru ultima viză UK, am plecat la Bucureşti, am luat viza şi să am ajuns din nou la LBC pentru viva. Dar asta în LBC-LST (10).

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea


Mi se pare că o analiză obiectivă, dar lipsită de prezentarea faptelor care au generat unele situaţii ce vor fii descrise în cele ce urmează ar da naştere la și mai multe întrebări, aşa că am decis să o iau tot pe cale istorică şi personală, în finalul fiecărei etape încercînd să trag nişte concluzii. Ceea ce am uitat, sper să fie întregit de comentarii. Cu toate acestea deși tratează lumea academică, această postare nu se vrea academică în sensul strict al cuvântului. Ea face parte din amintiri, din trecut, o lume acum dispărută.

Foto: Călin Pop (fost student IBEO şi apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD in USA, actualmente Atlanta) şi Narcis Vlaşin (provenind din aceiaşi biserică cu mine (Biserica baptistă Golgota Arad, după anul I la IBEO, ulterior MA LBC, în prezent cu PhD în SUA, după ce a fost misionar în Asia).

Începutul jobului de la Oradea se pierde în timp… ca să mă exprim poetic. Încă de la începutul proiectului L.B.C. (London Bible College) ni s-a spus de către Iosif Țon că noi cei ce studiem teologia în străinătate vom preda la Oradea. Nimeni nu a spus ceva despre Bucureşti sau alte şcoli. Aşa că atunci când am terminat BA la LBC şi am upgradat la MTh/PhD eram deja îmbarcat spre Oradea.

Primul job l-am datorat relaţiei cu Paul Negruţ (cu care mă cunoşteam din 1982, la scurt timp după convertirea mea). El a fost acela care m-a invitat la Oradea şi cum în întrunirile studenţilor de la teologie din Marea Britanie fiecare îşi definise cît de cît domeniu de competenţă şi mie îmi plăcea istoria, m-am angajat să predat Istoria Bisericii. Ca urmare, în anul II am optat pentru cursul suplimentar de Istoria Bisericii cu dr. Meic Pearse, iar la propunerea de research am înaintat un plan în domeniul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania.

Am fost admis la research (detalii în episodul VIII din LBC-LST) şi după ce am ajuns înapoi în România am participat la un interviu cu bordul de conducere al IBE din Oradea (Paul Negruţ, Petrică Vidu, Iosif Ţon, Cornel Iova). Interviul a depăşit limitele academice şi un om mai vanitos ar fi refuzat să răspundă la unele întrebări ce nu aveau legătură directă cu jobul în sine. Acele întrebări însă nu au făcut decît să îmi dezvăluie stilul de conducere dur şi intrusiv al bordului. Aceasta venea să completeze ceea ce Paul Negruţ afirma despre conducerea de la Oradea: „Noi discutăm orice problemă, fiecare îşi spune părerea şi apoi votăm. Indiferent cine cîştigă, dacă majoritatea votează pentru, toţi ceilalţi ne conformăm deciziei şi acţionăm pentru punerea ei în practică.” Interviul a marcat şi despărţirea temporară de actualul rector, Iosif  Ţon, care pleca în străinătate să îşi concretizeze studiile de doctorat. De remarcat că IBEO funcţiona în baza unei hotărîri de guvern, fiind acreditat temporar pentru a organiza examene de admitere şi a ţine cursurile.

Am fost chemat la primul concurs de admitere, la supraveghere şi corectare. Am stat la hotelul UGSR din Felix şi am mîncat la cantina Bisericii Baptiste nr 2 împreună cu cei ce munceau la ridicarea clădirii. Tot acolo am întîlnit studenţi care erau obligaţi să muncească la construcţie, sub forma de practică, chiar dacă nu erau din Oradea. Unul dintre ei dormea pe o bancă din viitoarea biserică. (Aș da jumătate din regat dacă cumva cineva își amintește cine era și mai aflu ce mai face.) Mi se părea că este vorba de muncă silnică spre slava Domnului. Vivat academia!

În hotelul UGSR din Felix, în timpul admiterii (septembrie 1994) am dat peste nişte studenţi ce mi-au împuiat capul cu lucrurile abominabile ce se întîmplau în acel loc şi al cărui principal protagonist era unul din studenţii din anul IV. La începutul anului academic Paul Negruţ a spus că este la curent cu situaţia şi că se vor lua măsuri la timpul potrivit, ceea ce s-a dovedit a fi jumătatea semestrului doi.

IBEO era într-un fel continuarea Şcolii profeţilor începută pe vremea lui Ceauşescu. Era o şcoală tot mai mare şi în 1995 a dat prima promoţie de teologi. Dintre aceştia unii vor preda în anii următori, dar simptomatic, niciunul dintre ei nu va rămâne la Oradea. Ca număr de studenţi IBEO era unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare institut de profil din Europa.

La acea dată nu exista un campus, biblioteca funcţiona în sediul Societăţii Misionare Române, iar cadrele didactice nu erau calificate să predea. Situaţia cadrelor didactice era oarecum ciudată. De exemplu, eu eram preparator, dar cu toate că nu intra în atribuţiile mele, eu făceam cursul, eu predam, eu ţineam seminariile şi tot eu examinam şi puneam notele. În acelaşi timp, în cartea mea de muncă scria că sunt preparator, dar de fapt pe schemă tot ce făceam eu era acoperit de o persoană mai calificată, numele acesteia variind, de la Iosif  Ţon, Ioan Bunaciu, la Paul Negruţ.

Deschiderea oficială a anului academic din 1994 a fost marcată de un serviciu divin în BB2, unde a predicat Paul Negruţ, noul rector (şi PhD tot la LBC, dar sub supervizarea lui Colin Gunton de la King’s College London) şi unde au fost prezentaţi noii veniţi: Leslie McCurdy (cu doctorat proaspăt din Anglia, parcă Shefield), Alexandru Nădăban, Doru Hnatiuc (absolvent al Seminarului Baptist Bucureşti), ulterior adăugîndu-se Marius Cruceru (absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice din Iași) şi Dănuţ Mănăstireanu (MA la LBC). Tot în acel an Emil Bartoş a plecat în străinătate pentru a-şi finaliza studiile.

În predica de inaugurare a mandatului său de rector, Paul Negruţ a folosit ilustraţia cu şirul de cocori care are în frunte un deschizător şi care după ce oboseşte, trece la coadă pentru a se odihni pînă cînd îi vine din nou rîndul la conducere. În scurt timp am constatat că în practică exista o realitate ciudată: cîrdul era compus din doi cocori ce alternau la conducere, iar după un timp, unul dintre cocori fiind eliminat, cîrdul era format dintr-un cocor! Ilustrația perfectă a faptului că orice ilustrație are limitele ei…

Dintre cei ce predau la acea vreme, unii nu aveau o pregătire formală în teologie, ceea ce impieta asupra calităţii teologiei predate, dar contribuia la diversitatea locului. În afara rectorului Paul Negruţ unii dintre cei ce predau nu aveau mai mult de un BA sau un MA în teologie, fără ca cineva să fi intrat pe filiera BA plus MA plus PhD, toate în teologie. Unii dintre cei ce predau erau şi pastori (Negruţ, Ţundrea, Galchiş, Ţon, Hnatiuc, McCurdy, Iova), dar aceasta nu era o condiţie, existînd un echilibru (faţă de cei ce nu erau pastori precum Mănăstireanu, Radu Gheorghiţă MA USA, Bunta MA USA, Handaric MA USA, Nădăban, Cruceru, Bartoş), cum nu era o condiţie să locuieşti în Oradea.

Institutul funcţiona în clădirea liceului baptist, la etajul II, unde ocupa trei săli de clasă şi în clădirea veche a bisericii unde se ţineau cursurile cu anii combinaţi teologie plus dublă specialitate.

Biblioteca era unul dintre primele locuri ce prezenta un interes pentru mine la Oradea, fiind una dintre condiţiile continuării activităţii de research impusă de LBC. Era clar că fără o bibliotecă serioasă nu se putea face research. Era mică, cărţile erau vechi şi majoritatea în limba engleză, periodicele fiind aproape inexistente. Am vizitat biblioteca ortodoxă, nimic spectaculos, din contră. În cea greco-catolică, cam aceiași situație, multe lucrări în limba italiană, unele în latină, cîteva în română. Totuşi exista o librărie unde mai apăreau traduceri ale autorilor catolici.

Predam cursul de Istoria Bisericii Universale, cel de Erezii moderne şi un curs de Istoria culturii şi civilizaţiei, ce era facultativ. Facultativ-obligatoriu mi s-a spus de la secretariat, dar în cele din urmă am insistat că dacă e facultativ, să rămînă aşa. Era vorba de anul III teologie. Am transformat cursul într-unul de metodologie pentru a le da posibiltatea studenţilor să scrie un eseu în orice domeniu al teologiei şi de a primi îndrumări la nivelul unui curs tutorial. Aşa că am rămas cu circa 4-5 studenţi mai încăpăţînaţi în întreprinderea aceasta. Ce bucuroși au fost studenții și ce rapid au ieșit pe ușă cînd au aflat că pot să plece fără repercusiuni și că aceasta însemna că nu vor fi notați, dar nici nu vor exista urmări disciplinare. Despre asta poate mai încolo…

Cursul de erezii era pentru anul II teologie si anul IV specialităţi duble (teologie-litere, didactică, asistenţă socială, muzică). Cursul de Istoria Bisericii Universale se adresa studenţilor de anul I teologie şi anul II specialităţi duble. Am devenit şi îndrumătorul anului II teologie-litere. Pe lîngă acestea existau şi cursuri F.F. din doi în doi ani, la care participau circa 40 de studenţi mai în vîrstă de obicei. Studenţii de la zi locuiau la hotelul UGSR Felix unde cazarea, prînzul şi cina erau gratuite. (Ulterior toate gratuităţile au fost eliminate, fondurile mergînd spre construirea unui campus propriu.) Unii studenţi manifestau o „la dolce vita far niente” rămănînd deliberat repetenţi pentru a se bucura de o astfel de viaţă.

Cursul de Erezii a fost un experiment în care am încercat să îi provoc pe cei de la teologie anul II să încerce să aibă un discurs închegat în faţa unei audienţe critice, vanitoase şi greu de ţinut în frîu, adică colegii lor din anul II și IV, aceștia din urmă afișând o atitudine de superioritate pe care nu am înțeles-o. Studenții de anul II editau un material despre o sectă modernă, apoi predau de la catedră. După cum se vede ideea cu fixarea materialului învățat prin învățarea altora s-a aplicat încă din anul 1994. Verificarea finală s-a făcut printr-un eseu, la care cei de anul IV au luat note de la 5 la 10 (probabil pentru prima dată în istoria instituţiei). Urmarea a fost atenţionarea mea vehementă de către unii dintre studenţii de anul IV (cu care mă cunoşteam de ani de zile) „să am grijă, că notele mele le strică unora mediile şi o să am probleme!” Cei de anul III ce au contribuit cu material propriu aveau puncte în plus.

Ca răspuns la ameninţările şi repetatele cereri de explicare de ce am dat note mai mici de 9 şi 10, le-am propus studenţilor de anul IV să facă contestaţie la decanat. Lucrările au fost re-corectate de Vasile Bunta care a dat aceleaşi note fără nici o ajustare. Ulteriror, cîteva dintre studente au fost angajate ca preparatoare la catedra de asistenţă şi mi-au amintit printre zîmbete că eu am fost acela care le-a stricat media. Cred că ar trebui să scriu ceva despre subiect, ceva de genul Mîndria, media și Dumnezeu sau cum să ameninți un prof ca să iei nota pe care de fapt o meriți…

În prima sesiune la Istoria Bisericii Universale (examen oral) am căzut o droaie de studenţi din anul II ce avuseseră iluzia unei note bune după recitarea a două-trei propoziţii din curs, dar care nu aveau habar de materie. Anterior acestei sesiuni (din ianuarie 1995), două studente m-au informat la curs că studenţii erau obişnuiţi cu examene în care trebuiau să reproducă doar textul cursului, fără să emită nici o altă judecată de valoare. Fiind un tip precaut, am comunicat aceasta rectorului care mi-a dat carte blanche. Mesajul lui a fost „În fiecare duminică de la orele 16 fratele cutare ţine caticheza în biserică. Dacă nu au trecut de faza catichezei, pot să participe sau să plece acasă.” Mesajul a fost anunţat la curs aşa că cele două studente au trecut examenul cu 8, fără probleme.

Începea o schimbare de optică. De asemenea am sesizat opoziţia anumitor studenţi din anul II (din Ucraina) a căror limbă maternă nu era limba română. Ciudat sau nu, aceştia aveau impresia că vor lua note de trecere doar pentru că erau prezenţi/prezente. S-au înşelat. Repercusiunile le-am suportat după ceva timp, din partea următorului rector pentru că studenții/studentele persecutați/persecutate s-au plîns soției acestuia. Total academic, creștin și cinstit.

Cu toate acestea, şocul cel mai mare l-am avut cu anul III teologie la un curs de sistematică ţinut de dr. Leslie McCurdy, un canadian ce nu cunoştea limba română şi care m-a rugat să corectez eseurile pe trei-patru teme date. Cu mici excepţii (cinci sau şase) eseurile erau un colaj de citate din vreo trei cărți din mica bibliotecă a institutului (Stott, Crucea lui Cristos, o carte a lui Andrew Murray a cărui titlu îmi scapă). La aşa ceva nu se putea da note de trecere. Am rămas cu un gust amar: în anul III studenţii la teologie nu ştiau ce înseamnă un eseu şi ce înseamnă plagiat. La fel de şocat, McCurdy s-a dus să îl întrebe pe rector care ar fi soluţia pentru un an ce nu promovase în proporţie de 80%. Indicaţia a fost să trateze problema pastoral. Aici cei doi nu au ajuns la un consens, având păreri diferite despre ceea ce ar însemna „pastoral”. Pentru McCurdy ar fi însemnat exmatriculare.

În naivitatea mea aveam intenţia să îi cer rectorului să amîne sesiunea de iarnă. În aşteptarea sa, la cercul de teologie la care participau doar cadrele, i-am întrebat pe Radu Gheorghiţă şi Ilie Ţundrea ce i-au învăţat pe studenţi pînă în anul acela. Ilie Ţundrea, fost inginer, m-a întrebat dacă eu n-am trecut la proiectele pe care le-am făcut stasul de pe borcanul de iaurt la stasul pentru burghie. Răspunsul meu a fost negativ, stasul pentru burghie îl ţin minte şi acum pentru că era cel mai frecvent folosit, operaţia de găurire fiind prezentă la mai toate procesele tehnologice. În acea seară am decis să nu îi mai spun nimic rectorului, pentru că nu avea sens. Purtam un război de unul singur. De ce se ajunsese în această situaţie? Probabil datorită calităţii celor care predaseră pînă atunci, mulţi dintre aceştia fiind americani. Era vremea totuși să se termine cu etapa romantică a teologiei, dacă așa ceva chiar existase.

Din această cauză studenţii din anii superiori îşi manifestau superioritatea în fel şi chip asupra celor din anii inferiori, chiar asupra cadrelor didactice. Elocventă pentru această stare de fapt va fi și un incident definitoriu, ce va marca gîndirea teologică a baptiștilor și penticostalilor și va genera presiuni de jos în sus. (Același tip de presiune s-a regăsit în cazul lui Corneliu Constatineanu de la ITPB.) În urmă cu un an, unul dintre cei mai buni studenţi de la LBC ce terminase cu First şi preda la IBEO a fost trimis acasă în urma sesizării conducerii Institutului pentru că el susţinea că „Daniel” fusese scris după desfăşurarea evenimentelor menţionate în carte. În vreme ce Iosif Ţon l-a trimis acasă, pentru că a fost pîrît de studenții oripilați de altă perspectivă teologică, Paul Negruţ a sugerat zîmbind că situaţia se putea aranja. Dădea de înțeles oare că el nu va fi influențat de studenți? Probabil.

La acea dată la IBEO nu exista un sistem unitar şi obiectiv de notare, studenţii se bazau pe „papagal”, nu exista niciun fel de metodologie pentru seminarii sau pentru scrierea eseurilor. Nu exista metodologie pentru ţinerea examenelor, iar rectorul indica să fie căzuţi cei care au probleme de disciplină (whatever this means). Aici am decis să nu mă aliniez, să nu sancționez prin notare, nota fiind dată nu pe ochi frumoşi, ci pe ştiinţă. Totuși, după ceva timp, prorectorul Doru Hnatiuc mi-a eproșat că i-am dat 10 sau 9 unui student pe care el l-a căzut că suflase în ciorba institutului. Probabil că era o ciorbă prea fierbinte pentru unii studenți. Și smântâna era reținută pentru altcineva.

Cu toate acestea exista un început, în ciuda tuturor tensiunilor existente între formă şi fond. Dar poate mai existau și unele probleme de conștiință, atît la personal, cît și la studenți.

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.