Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban


În urmă cu cîteva luni am fost invitat la Radio Cireşarii de Ciprian Preda-Muşat. Transcriptul interviului s-a bucurat de  o audienţă largă pe situl Scribd.com. Probabil că mai merită citit o dată. Aşa am făcut şi eu, redactînd textul şi dînd o formă mai fluentă celor 13 întrebări şi răspunsuri. M-aş bucura dacă aţi veni cu sugestii pentru a îmbunătăţi textul.

Ciprian Preda-Muşat: Biserica, comunitatea creştină dintr-un anumit loc, este de obicei condusă de un lider. Acesta coagulează şi mai ales determină acţiunile comunităţii respective. Cu toţii activăm în astfel de comunităţi, iar părerile despre leadership în domeniul evanghelic sunt variate şi împărţite. Aş vrea să începem cu întrebarea „ce este un lider?”

Alexandru Nădăban: Există mai multe definiţii ale liderului. În cazul bisericii, liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe funcţii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider rămîne. Dirijor, diacon, prezbiter, conducător al bisericii, episcop, învăţător, etc., acestea sunt poziţii oficiale sau oficializate şi liderul creştin care ocupă o astfel de poziţie poate pretinde ascultare datorită poziţiei pe care o ocupă. Aş vrea însă să semnalez că aici există o anumita tensiune între teorie şi practică. Teoria spune că liderul trebuie să aibă anumite calităţi, în practică observăm că nu totdeauna se întîmplă aşa. Şi atunci ne punem, legitim, întrebarea: Cum ajunge cineva să ocupe acea poziţie de lider? Care sunt însuşirile sau meritele sale pentru care el a fost pus în poziţia respectivă, pentru că iniţial un lider, indiferent cine este el şi în ce domeniu activează, ajunge aici dacă biserica recunoaşte darul său spiritual. Deci, dacă biserica este o ‚organizaţie’, spunem noi spirituală, a cărui scop este mîntuirea omului, atunci liderul trebuie să aibă pe lîngă caracteristicile obişnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, spirit de iniţiativă, capacitatea de a lucra cu oamenii) şi anumite trăsături spirituale care sunt indispensabile. În sensul acesta putem consulta Scriptura şi vedem imediat cum trebuie sa fie un episcop, adică un lider. Nu cred că ar mai trebui să adăugăm altceva.

În Scriptură găsim o paletă destul de mare de modele pentru liderul creştin: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie să remarcăm că în biserici există mulţi copii cu nume de Samuel, David, Moise, Daniel. Pe lîngă faptul că au o anumită „muzicalitate” numele lor trimit la nişte personaje deosebite şi mai mult ca sigur părinţii lor s-au gîndit la aceste personaje atunci cînd le-au dat numele respective. Foarte rar se pun nume precum Iuda, Acan, Saul sau Izabela pentru că purtătorii acestor nume au fost personaje negative. Întrebarea pe care eu o pun în legătură cu aceste nume sonore este “atunci cînd au devenit conştienţi de istoricul numelor lor, purtătorii lor au făcut ceva ca să devina nişte crestini demni de numele pe care le poartă?” De exemplu, în poporul român numele lui Pavel a devenit sinonim cu altceva pentru ca la un moment dat cineva a compus un cîntec cîntat pînă şi de copii ce întreba: “Pavele, mîncate-ar bola ce-ai făcut cu Mărioara?”

Dacă ar fi să preluăm modelul instituit de Isus Cristos în Noul Testament, atunci vom observa că el a ales nişte oameni, pe care i-a chemat pentru o perioadă de timp în care i-a învăţat, instruit, echipat. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi în prima fază s-au convertit la valorile liderului, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, a învăţăturilor însuşite. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. După ce lecţia s-a terminat ei au fost trimişi la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum Doamne vei instaura împărăţia? Sau, „o să stea fiii mei la dreapta şi la stânga ta?). După înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează cît de mulţi convertiţi au apărut deodată, ceea ce e bine, dar se omite ceva. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant că pe atunci bisericile nu atrăgeau oamenii în interiorul lor ca să le comunice vestea bună, să-i expună, nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici recitări de poezii sau lucrare cu copiii, nu se făceau repetiţii ca totul să sune bine. În ciuda acestor „lipsuri” nu cred că se poate spune că biserica a mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un un lider, care îşi alege urmaşii, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, aceştia „promovează” la statutul de lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Conducerea lor a fost şi este autentificată, nu numai prin poziţia pe care o ocupau, ci şi prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De exemplu, Pavel, nu a fost printre cei 12 apostoli (aşa cum iniţial nu a fost nici Matia), dar el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme şi a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă, dar a fost sub atenta supraveghere a lui Pavel, fiind co-lucrător cu el.

În domeniul leadershipului putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut toţi liderii tăi şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Lucrurile rele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filozofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Am greşit jungla! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa, pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi dă semnalul schimbării (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): impulsionează grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Părerea mea este că ar fi mult mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun. Un lider nu este ipocrit, un ipocrit nu este un lider. În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.