Viața dată peste cap (3)


O școală de teologie evanghelică din România. Speranțe, credință, entuziasm. Studiu, rugăciuni, predici, Biblie. Biserică.

Tineret, mult tineret. Școala are un confesional. Școala are și informatori. De exemplu medicul arondat școlii.

Confidențialitate? Pentru Numele lui Dumnezeu! Păcatul trebuie pedepsit! Exemplar. Sau discret.

Dragostea sau dreptatea? Dreptatea e mai ieftină. Dă rezultate mai rapide.

Destine frînte ca trestia. Spre slava cui? Oare ce scria Isus pe pămînt cînd au adus-o? Cum de au plecat toți?

Și din nou homosexualii


sursa:http://www.gaywakefield.com/news/gay-danish-couples-win-right-to-marry-in-church%E2%80%8E/

Nu, nu sunt obsedat de homosexuali. Nici nu-i iubesc. E scăparea mea. Da știu cîțiva. De ce scriu despre ei? Pentru că a apărut vestea că în Danemarca s-a aprobat ca ei să se căsătorească în biserică. Asta vrea statul danez sau mai bine zis, poporul prin reprezentanții lui. Biserica nu prea vrea.

Biserica nu vrea nici la noi. La noi nu vrea nici poporul. La noi nu vreau nici aleșii poporului. La noi nu se vrea și gata.

Că de ce? Bănuiesc eu: că nu se cade. Că virgulă căsătoria, cununia, este ceva între un bărbat și o femeie. Un soț și o soție, un mire și o mireasă. Și despre asta vorbește și Dumnezeu. Continuă lectura

Divorț creștin în stil românesc (1)


Divorțul este o treabă serioasă. Dar ca să nu tragă direcția într-o parte să echilibrăm situația încă de la început, făcînd clare definițiile, ca-n DEX și Biblie:

DIVÓRȚ, divorțuri, s. n. 1. Desfacere pe cale legală a unei căsătorii. ◊ Loc. vb. A da divorț = a intenta acțiune de divorț; a divorța. 2. Fig. Nepotrivire, dezacord între două lucruri, acțiuni, idei etc. – Din fr. divorce, lat. divortium.

DIVÓRȚ s.n. 1. Desfacere a unei căsătorii pe cale legală. 2. (Fig.) Ruptură, separare. [Var. divors s.n. / < lat. divortium, cf. it. divorzio, fr. divorce].

DESPĂRȚÍRE, despărțiri, s. f. Faptul de a (se) despărți. 1. Separare; momentul când cineva se desparte de altcineva sau de ceva; timpul cât cineva stă despărțit; despărțit1. 2. Divorț. 3. Diviziune, împărțire, segmentare. ♦ (Concr.) Despărțitură. ♦ (Înv.) Circumscripție (polițienească sau administrativă); p. ext. localul unde erau instalate birourile unei circumscripții. – V. despărți.

Și ca în Biblie:

Maleahi 2:16 ,Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie, -zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, -şi pe cel ce îşi acopere haina cu sîlnicie, -zice Domnul oştirilor. -De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!„

Matei 5:31. S-a zis iarasi: „Oricine isi va lasa nevasta sa-i dea o carte de despartire.” 32. Dar Eu va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara numai de pricina de curvie, ii da prilej sa preacurveasca; si cine va lua de nevasta pe cea lasata de barbat preacurveste.

Marcu  10: Au venit la El Fariseii; şi, ca să -L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta.Drept răspuns, El le -a zis: ,,Ce v’a poruncit Moise?„,,Moise„, au zis ei, ,,a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire, şi s’o lase.„Isus le -a zis: ,,Din pricina împietririi inimii voastre v’a scris Moise porunca aceasta.Dar dela începutul lumii, ,Dumnezeu i -a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa.Şi cei doi vor fi un singur trup.` Aşa că nu mai sînt doi, ci sînt un singur trup.Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.„10 În casă, ucenicii L-au întrebat iarăş asupra celor de mai sus.11 El le -a zis: ,,Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea;12 şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte.

Luca 16: 18 Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurveşte.
 
(editorul pe blog îmi joacă feste probabil marcat de importanța postului…)

Înțelesul laic al divorțului este o despărțire legală sau ruperea căsătoriei. Nu se spune nimic despre urmări, efecte, consecințe. Spre deosebire de înțelesul laic, Biblia vine cu ceva în plus.

În VT exista posibilitatea cărții de despărțire, adică a eliminării rușinii despărțirii cînd femeii i se dădea o adeverință cum că a fost căsătorită legal și că acum a fost des-căsătorită tot legal. Adeverința venea din partea bărbatului și îi lăsa femeii des-căsătorite de bărbat posibilitatea să încheie o altă căsătorie fără să mai fie fecioară. După părerea mea o slabă și egoistă reparație. Dar dacă intrăm în detalii aici murim!

În NT e un pic mai detaliat. În Matei apare clauza infidelității conjugale.  În Marcu Isus spune că Moise le-a făcut un hatîr bărbaților căle era milă de ei, de cei cu inima împietrită. Deci femeile sunt scoase din cauză. Ciudat. Apoi e ciudat că Isus îi pasează lui Moise responsabilitatea dării cărții de despărțire.

Nu Dumnezeu a dat Legea? Ba da! Cade vreo iotă din ea acum din cauza lui Moise, cel ce l-a văzut pe Dumnezeu și i-a vorbit față la față? Niet! Apoi nu știa că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire? Ba da. Ce hermeneutică domle! Toată Scriptura? (Și aici iar avem noi principii selective că VT este descriptiv nu normativ și altele de felul ăsta.) Nu-mi vine să cred!

Dar relaxați-vă, în Marcu este clar: Isus este provocat de farisei să răspundă la o întrebare despre care se discuta la fel de aprins ca și acum: e păcat sau nu să divorțezi? După cîte mii de ani de la darea Legii? Și noi după cîte mii de anii de la discuția în cauză? 2000 de ani. Să nu mai spună cineva că nu suntem înțepeniți în timp. Să nu uităm că Isus era ispitit de farisei. Ca urmare dacă nu se declara de acord cu părerea lor, era catalogat călcător al Legii și își pierdea credibilitatea în societate. Oare nu este exact vorba despre acest lucru și azi în contextul nostru? Cum să îți păstrezi credibilitatea fără să fi declarat păcătos sau liberal? Greu, dar nu imposibil… Nu degeaba Isus nu s-a căsătorit, nu?

De remarcat că Isus vorbește în toate instanțele de omul (sau femeia) care are ca scop divorțul în vederea unei alte căsătorii, mai favorabile. Pe vremea aceea nu-ți făceai de cap cu următoarea femeie fără să te știe cineva. Comunitățile erau stabile, semite și arhaice. Ce vreau să spun? Toată lumea cunoștea pe toată lumea și era clar din ce cauză divorța și apoi se recăsătorea cineva. Nu existau secrete. În caz de infidelitate Isus a spus că fie, ai dreptul să divorțezi. Dar dacă îți abandonezi nevasta o expui păcatului. Dacă îți abandonezi nevasta ca să te căsătorești din interes (că aialaltă îți place mai mult din diverse motive) păcătuiești.

Ca urmare divorțul sau despărțirea urîtă de Dumnezeu este păcat, dacă se are în vedere un interes ce era de fapt satisfăcut în/prin căsătoria inițială. Divorțul e un legămînt, un jurămînt care este rupt, este o nedreptate omenească premeditată săvîrșită în vederea atingerii unui scop (indiferent care ar fi ăla).

Am cam dat din pix, dar nu am ajuns decît la începutul începutului. Dacă vorbim despre contextul (sau contextele) în care sunt plasate învățăturile avem iar ce discuta. De exemplu în Matei rostirea lui Isus se găsește în contextul ispitei și păcătuirii sexuale. Înainte de a divorța de femeia cu care ești căsătorit trebuie să conștientizezi că ai păcătuit dacă ai poftit la alta și ești invitat să îți scoț ochiul, să îți tai mîna. Isus nu specifică să îți scoți ambii ochi și să îți tai ambele mîini, că vorba aia, nu ai avea cu ce să vezi să faci treaba asta și nici cu ce să mai îți tai a doua mînă. Clar?

Ca urmare, unii interpretează restrictiv divorțul și spun, ai divorțat ești un mare păcătos, nu mai ești bun de nimic. Ei fiind niște păcătoși mai mici. Alții interpretează mai puțin restrictiv divorțul și spun: ai divorțat, ști tu de ce, știe și ea. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie. Adică get on with life! În afară de divorț mai sunt și alte lucruri mult mai importante de făcut și crezut.

Și apoi vin unii ca și fariseii cu ispite de genul, dar dacă… Pentru cazuistică, dialog cu fariseii și saducheii, postul următor mai vesel și mai fariseic.

E PĂCAT SĂ…? (1)


La ultima şcoală duminicală cineva a întrebat după discursul înflăcărat al pastorului de la biserica baptistă din Cicir, unde sunt şi eu membru, „Dacă respectarea poruncilor lui Dumnezeu ne duce la sfinţenie, ce rost a mai avut atunci să moară Cristos?” Pastorul a explicat cu versete din VT că e vorba de transformarea inimii de piatră în inimă de carne şi că în Matei 5: 17-19 zice că o iotă sau o frîntură din lege nu va trece, iar cine va strica una din cele mai mici porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor.

M-am tot întrebat de ce o fi lăsat afară versetul 20 ce concluzionează pasajul anterior şi fericirile:  „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Eu din cauza asta parcă aş vrea să fiu chemat „cel mic” pe acolo pe sus, ca să intru totuşi, spre deosebire de fariseii despre care am blogăit acum cîteva zile.

Lumea blogherilor creştini, mai mult sau deloc evanghelici, este bîntuită, cel puţin periodic, de întrebări de genul „E păcat să…?” Tot felul de avizaţi sau deloc avizaţi îşi dau cu concluzia concurînd pe postul lăsat liber de Solomon. Cu toate că şi aici ar fi de obiectat: Solomon nu le ştia chiar pe toate. Altfel nu se explică cum a fost atît de deştept de a dat-o în bară cu gagicile… Și cu soacrele. Doi, nu a avut inspiraţia să ne spună ce e cu tutunul, televizorul, calculatorul, pornografia, cravata, inelul, costumul, baticul, mîncarea grasă de la mecdonalds, transgenderii și transgenderele, încălcarea legii circulaţiei şi altele de acest jen. În plus, dîndu-ţi cu părerea ca Solomon te poate pune într-o ipostază puţin cam incomodă. Ai mamă! –  cîţi indivizi s-au crezut Solomon, dar n-au putut aduce adeverinţă de la Biroul evidenţa populaţiei că şi sunt, ci numai de la psihiatru. Aşa că aviz amatorilor!

Şi atunci totuşi „E păcat să…?”

Păi hai s-o spunem s-o înţeleagă tăt natul (adică tot omul, fie el orto, bapti, greco, penti, român, a-român sau turco-tătar).

Care este sursa „E păcat să?” Unii zic că asta se trage de la prima interdicţie care începea cu „Aveţi voie…”. Ca să nu filozofăm degeaba, nu că n-am avea cu cine, să punem lucrurile în context. Viaţa celor doi în rai era floare la nas (nu la ureche că încă nu aveau oglindă să-şi dea seama că le stă mai bine cu o floare acolo)! Nu trebuia să iei decizii pe viaţă şi pe moarte. Dar pînă la urmă s-a luat o decizie care a adus dizastăr. Deci a fost păcat să calce poruncă şi să pape fructul. Şi ca să nu mai fie aşa mare pericolul a apărut Legea. Aia-ţi spunea cu precizie ce-i păcat şi ce nu-i. Dacă aveai nedumeriri te duceai la preot ca la gugl şi puneai întrebarea.

Sistemul a mers şi nu prea, că pînă şi Dumnezeu a avut reclamaţii că bieţii oameni sunt atît de perverşi încît chiar şi Legea o ocolesc cu multă abilitate și fără har. Atenţie, aici nu e vorba de răutatea omului, ci doar de şiretenia lui. Răutatea e un alt capitol. Ăsta a adus ceva în plus la întrebare. Răutatea a trecut dincolo de ea şi a redefinit adevărul, astfel încît ce era bine era rău şi ce era rău era bine. Ceea ce l-a motivat pe Dumnezeu care a luat măsuri în cîteva cazuri celebre. Citiţi VT şi convingeţi-vă, că eu m-am convins!

Este însă limpede, dincolo de legea lui Dumnezeu din VT, că şi în acele timpuri a existat credinţa, harul şi dragostea, fiindcă calea, adevărul şi viaţa erau aceleaşi. Dar în momentul în care acestea trei s-au întrupat lucrurile au devenit mai simple, mai concrete şi mai dureroase, pentru că s-a făcut clară distincţia dintre „E păcat să…? şi dragoste, care e capabilă de ceva sau mai bine zis de altceva. Dragostea a depăşit stadiul exterior al ascultării pentru că ascultarea şi supunerea erau liber consimţite, venind din interior.

Şocant pentru mintea unui teolog îngust ca cea a fariseului de serviciu (oricare-ar fi ăla…) a fost că promisiunile din VT s-au materializat într-un concept ce era accesibil şi cunoscut tuturor muritorilor de rînd. Nu trebuia să fi fariseu, preot, levit sau cărturar să înţelegi ce este dragostea. Nu îţi trebuia „cap” pentru asta, ci INIMĂ.

Iată de ce în NT nu se mai punea întrebarea neghioabă „E păcat să…?” Ea este transformată de creştin într-o afirmaţie pozitivă, într-o declaraţie la adresa Dumnezeului care a împins harul şi dragostea pînă la întruparea, moartea, învierea şi înălţatea Fiului lui Dumnezeu. Dincolo de moartea păcătosului sau a jertfei din VT, dragostea lui Dumnezeu ce a rezonat în inima păcătosului, l-a transformat pe acesta în aşa fel încît frica de pedeapsa legii a dispărut. „Nu lua, nu gusta, nu atinge!” s-au transformat în „Eu nu mai vreau să păcătuiesc pentru că Dumnezeu mă iubeşte atît de mult şi vreau să răspund cu ascultare acestui Dumnezeu. Fiul său a murit pentru mine! De ce nu aş muri şi eu ca să-l ascult?” Şi aici de fapt ascultarea pînă la moarte are de-a face cu a fi martor a lui Isus, nu o chestie în stilul mănăstirilor în care ne închideam ca pe vremea comuniştilor.

Iată cum dragostea duce la supunere. Diferenţa este că plecînd din inimă supunerea nu este una oarbă, ci una în cunoştinţă de cauză. În inimă, nu în minte se întîlneşte dragostea lui Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Rezultatul se poate citi în obscura epistolă a lui Pavel către corinteni, în nu mai puţin obscurul capitol 12. Să le comunic în scris fariseilor autohtoni şi moderni că e vorba de prima epistolă a lui Pavel către…?

Iată (printre altele), de ce era nevoie să moară Cristos şi să nu mai ne supunem orbeşte Legii şi poruncilor! Iată de ce procesul de sfinţire nu este prin respectarea tuturor poruncilor. Aici intervine harul, aşa după cum şi un alt anonim călugăr, Martin Luther a re-găsit după secole de obscurantism la capitolul credinţei şi Scripturii.

Cine stă strîmb şi judecă drept?


Ce plină de înţelepciune e vorba poporului nostru care spune „să stăm strîmb şi să judecăm drept”. O aluzie la cei ce fac contrariul, adică stau drept şi judecă strîmb, aşa cum se întîmplă de multe ori din păcate. Nu e cazul să analizăm acum de ce fac asta, dar evident, cîndva, vom ajunge şi acolo.

Să presupunem că există un observator neutru, exterior, ce analizează modul cum Isus dialoghează cu profesioniştii religiei din vremea sa. Ce ar constata acesta? De fiecare dată cînd este întrebat, Isus răspunde tranşant, dar atunci cînd i se pun întrebări capcană, le evită, nu cu diplomaţie sau cu linguşeli la adresa inchizitorului, ci cu o întrebare care-l face să amuţească pe inchizitor pentru că i se descoperă nimicnicia sufletului.

Indiferent cine era inchizitorul, adevărul şi numai adevărul, îl făcea să cedeze. În faţa adevărului unii se ascundeau de ruşine, alţii plecau scrîşnind din dinţi. Se poate constata că  Isus nu i-a menajat decît cu mici, extrem de mici excepţii, pe conducătorii religioşi, pe farisei, saduchei, pe cărturari, preoţi şi leviţi şi pe învăţătorii Legii. Un pic pe Nicodim, dar nu prea tare.

Era oare normal să facă aşa?

Dincolo de vorbele originale ale lui Isus, pline de acuzaţii că mai-marii religioşi erau ipocriţi, autorii evangheliilor dezvăluie interesele lor politice şi financiare. Care o fi fost intenţia lor atunci cînd au expus zoaiele celor ce se considerau mari, importanţi, indispensabili atît pentru popor cît şi pentru Dumnezeu?

Dar dincolo de această întrebare aparent incomodă rămînem cu o alta întrebare: i-a iubit Isus pe farisei? Sau altfel spus, era Isus apropele profesioniştilor religiei iudee? El le spunea ucenicilor săi să-şi iubească duşmanii. Oare nu trebuia să facă şi el la fel, atunci şi acolo? Oare cel ce povestea pilda samariteanului milostiv nu putea să le declare fariseilor, saducheilor, învăţătorilor legii şi cărturarilor, ba şi marilor preoţi că îi iubeşte? Sau ca să o punem mai sofisticat, mai teologic, de ce Isus nu îi identifică pe aceştia cu aproapele său? Existau raţiuni pentru care el nu putea fi aproapele lor? Chiar aşa, de ce nu le-a spus Isus acestora că îi iubeşte sau de ce nu i-a iubit?

Saducheii, fariseii sau simpli învăţători ai Legii erau taxaţi imediat de Isus. Nu pentru că deviau flagrant de la litera Legii, ci pentru că voiau să-şi impună propria învăţătură, una „superioară”, mai ceva ca Legea. De unde le-o fi venit oare ideea asta? Şi nu cumva era o idee bună?

Chiar aşa, oare nu era bine că fariseii zeloşi dădeau zeciuială şi din mentă, de exemplu? Cine ştie, poate aveau dreptate…

Fariseii voiau să iasă în evidenţă faţă de evreii obişnuiţi, ce nu-şi băteau atîta capul cu religia. Dar cum să facă asta? Puteau face ceva nou sau puteau să se conformeze cu mare stricteţe regulilor. Dar dacă intri într-un joc ca acesta există nişte riscuri. Dacă aduci ceva nou există riscul ca non-comformismul tău să fie declarat erezie. Pe de altă parte, dacă te comformezi prea mult regulilor, devenind un rigorist în adevăratul sens al cuvîntului, te transformi în judecătorul tuturor celor care nu se ridică la “înălţimea” ta. Dar nu rişti decît să ţi se spună că faci pe sfîntul sau că eşti un pic prea deplasat şi viaţa ta se învîrte în jurul aceleaşi idei, adică ai un fix.

Pericolul în ambele cazuri apare atunci cînd vrei să îţi impui altora propriile standarde, pentru că în ultimă instanţă convingerile în domeniul religiei ţin de libertatea de conştiinţă, nu de lipsa libertăţii. Aviz amatorilor!

În vremea lui Isus fariseii se (auto-)scoteau în evidenţă, de parcă erau gazeta de perete a cultului iudeu. Un fel de „Farul iudaismului”. Comportamentul lor indica cu cît erau mai sfinţi în comparaţie cu ceilalţi. De fapt nu cu mult, doar cu unele detalii, dar adăugate la fiecare capitol al vieţii se cumulau astfel că le definea inconfundabil partida.Unii chiar îi invidiau! (În treacăt fie spus, mulţi teologi recunosc că între farisei şi Isus existau foarte multe asemănări.)

Deci, cum făceau?

Păi, de exemplu dădeau zeciuială. Din ce? Păi, din mentă 10%, din mărar 10%, din încă ceva 10%, din altceva încă 10%, şi uite aşa umflau 40 de procente la capitolul superioritate şi merite! Aţi auzit de cineva să intre în panică că i s-a terminat mărarul sau menta? Poate ţaţa Veta cînd punea murături sau făcea ceai, dar nu se murea din asta. Aşa că tot atît conta zeciuiala lor pentru un om normal. Pentru alţii însă…

Păi dacă am uitat să dau zeciuială din păstrînaci? Mama mia! Imaginaţi-vă, cu puţin efort, un comitet de investigare al comunităţii fariseilor, în care un fariseu mai simplu este acuzat că n-a dat zeciuială din vrăbiile ce îşi făcuseră cuib sub acoperişul său! O sfeclea!

Interesant sau poate ciudat este faptul că Isus nu aminteşte vreodată că Iuda ar fi trebuit neapărat să plătească acei 10% din banii pe care îi primeau ei. Nici nu se dă exemplu în domeniul acesta. N-ar fi sunat bine, pentru posteritate şi pentru binele material al bisercii Domnului o chestie de genul:

„Unii dintre ucenicii ce se certaseră cît era bine să pună în perş. Unii spuseseră 10%, cum zice tradiţia, alţii 90% pentru Domnul şi ei să rămînă cu 10%. Dar Isus le-a zis: Adevărat vă spun vouă că numai cei ce dau cît mai mult vor ajunge în sînul lui Avraam. Ferice de voi va fi dacă o să aduceţi la casa Domnului întîile roade, să cinstiţi casa Tatălui meu, ocupată vremelnic de cei ce mă vor da la moarte!”

N-ar fi dat apostolii, ucenicii în general, clasă la dărnicie fariseilor, tuturor zgîrciţilor din partida corbanului materialist? Cuvîntul biserică ar fi devenit sinonim cu „bancă”. Şi totuşi încercaţi să evaluaţi doar averea imobiliară a Bisericii (în 1990 era evaluată la 700 de miliarde de dolari) şi imaginaţi-vă ce s-ar poate face cu toţi banii ăia. Nu faceţi asta dacă vă duceţi la culcare. Riscaţi să nu dormiţi toată noaptea!

Mi se pare extrem de elocvent faptul că atunci cînd vine scadenţa dării cezarului, se găseşte un peşte cu un ban în burtă, numai bun pentru taxele imperiale. Oare de unde provine banul? O fi fost pierdut de un fariseu prea zelos ce voia să dea zeciuială şi din algele din fundul grădinii sale şi i-a căzut din buzunar pe cînd le recolta.

Alt capitol, cel al rugăciunii.

Unde se făceau rugăciunile în mod obişnuit? Păi prin case, cu diferite ocazii şi în sinagogi. Dar locurile astea nu erau destul de vizibile. La colţurile străzilor e aglomeraţie? Acolo era locul cel mai bun, pentru o mai mare audienţă. Dar nu numai acolo. Iată un dialog pe care unul dintre fariseii moderni l-a avut cu un confrate mai naiv:

„La ce „sinagogă” te duci dumnică?”

„Păi la sinagoga din Cucuieţii din Deal”

„Ce??? Îţi dai seama că dacă te duci acolo te aud doar 30 de oameni? Dacă te duci la sinagoga din Arad-city te vor auzi 400?”

„Hmmm!”

Intrigaţi că nu reuşeau să influenţeze spiritualitatea, moralitatea şi identitatea unui popor ca Izraelul, fariseii şi-au îndreptat frustrarea spre cel care îi concura cu succes de unul singur şi atrăgea masele ca niciunul dintre ei: Isus. De aici alinierea cu ceilalţi participanţi  roşi de gelozie şi invidie.

Dacă stăm un pic strîmb, dar cugetăm drept, observăm că spre sfîrşitul umblării sale pe pămînt era limpede că Isus este dat în mîinile celor care acţionează după Lege, dar contrar spiritului ei. În ciuda faptului că nu le demontează punct cu punct acuzaţiile, Isus este achitat în prima fază de Pilat, adică de autoritatea supremă de pe pămîntul Palestinei. Să fie Pilat şi nu liderii religioşi ai momentului mai capabil să discearnă adevărul în cazul lui Isus? Statul să fie mai obiectiv ca “Dumnezeu”? Periculoasă afirmaţie!

Pilat îl abandonează pe Isus doar atunci cînd a fost părăsit de toţi. Numai după ce poporul instigat de somităţile religioase se dezic de Isus şi optează pentru asasinul Barnaba, Pilat îl execută pe Isus. Deci neiubiţi de Isus, capii iudaismului ce îl urăsc de fapt, îl dau la moarte. Ar fi trebuit Isus să le spună că-i iubeşte, să dea mîna cu ei, să îi privească în ochi şi să le spună “Shalom”? Să stăm strîmb şi să judecăm drept! Să nu fim farisei!

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (2)


Interesul faţă de doctrina Bisericii nu se mai manifestă astăzi atât de pregnant poate datorită faptului că fiecare denominaţie sau confesiune şi-a produs propriile definiţii. Totuşi apariţia şi dezvoltarea mişcării ecumenice a făcut ca multe definiţii să fie regândite şi rescrise. Ce este Biserica, cine este Biserica sau poate, ce sau cine nu este Biserica, sunt întrebări care ar trebui să îşi găsească răspunsul în funcţie de sursa de inspiraţie (Noul Testament sau Vechiul Testament, tradiţia) şi de felul cum interpretăm textele din aceste surse.

Unul dintre pericolele prezente este de a citi Noul Testament cu ochelarii creştinului din secolul XXI şi de a deforma Biserica Primară şi învăţătura ei. Un alt pericol este de a folosi alte discipline cum ar fi sociologia sau psihologia pentru a defini Biserica. Câteva dintre întrebările pe care le punem astăzi în raport cu eclesiologia sunt: a fost intenţia lui Isus Cristos să creeze o altă religie diferită de cea iudaică? Care a fost ideea de comunitate la Isus şi la apostoli? Se poate identifica Biserica cu Împărăţia lui Dumnezeu? Ce rol joacă escatologia? Există cumva o dezvoltare a doctrinei Bisericii în Noul Testament?

Eclesiologia este acea parte a teologiei care se ocupă cu studierea lucrurilor ce ţin de biserică: originea ei, definiţii, slujirea în biserică, etc. Cu toate că eclesiologia îşi are originea în Biblie, cea mai mare parte a dezvoltării sale este post-biblică, ea evoluând continuu. De două mii de ani terminologia biblică a fost folosită pentru a defini Biserica. Termenul ekklesia nu a fost la origine un termen religios, el definind adunarea cetăţenilor liberi din cetăţile-stat ale Greciei. În mod eronat se zice în prezent “ne închinăm la Biserică de la orele 17 în fiecare duminică,” desemnându-se astfel doar clădirea în care se adună de fapt Biserica. Dar Biserica nu este clădirea, ci credincioşii care se adună în numele lui Dumnezeu. Când clădirea Bisericii este dărâmată nu este distrusă Biserica lui Cristos, ci doar locul unde Biserica se adună temporar. Niciodată în Noul Testament termenul de Biserică-Ecclesia nu s-a referit la o clădire, ci la adunarea creştinilor. Altfel Mt 16:18 şi Mt 18:17 nu ar avea sens: “Dacã nu vrea sã asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacã nu vrea sã asculte nici de Bisericã, sã fie pentru tine ca un pãgîn şi ca un vameş.”

De asemenea în mod eronat acest verset este interpretat ca arătând autoritatea Bisericii. Versetul indică felul cum trebuie tratată o problemă de disciplină mergând de la individ la grup şi în acelaşi timp arată că cel indisciplinat iese de sub incidenţa legii harului necunoscând-o (din această cauză el va fi ca un vameş, ca un păgân), dar în acelaşi timp el trebuie să fie expus legii harului, la fel cum vameşii şi păcătoşii îl ascultau pe Isus Cristos şi acesta mânca cu ei la masă. De remarcat că Isus Cristos se adresează folosind persoana a II-a singular (“…să fie pentru tine…”) nu persoana a II- plural (pentru voi). Reiese în mod clar că versetul nu poate fi aplicat în practică decât în legătură cu o altă persoană, nu cu un grup. Extrapolarea lui ca referindu-se la autoritatea Bisericii pare să fie o extindere dincolo de intenţia autorului, adică a lui Dumnezeu, pentru că el se adresează în primul rând celui ce citeşte textul.

Definiţie: Biserica este totalitatea credincioşilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Cristos.[1]Există mai multe categorii care definesc identitatea Bisericii. Dacă nu contează rasa, naţionalitatea, clasa socială sau dacă eşti în viaţă sau nu, probabil că nu contează nici sexul pentru că Hristos a desfiinţat toate barierele.

Cu toate acestea se ridică unele întrebări: poate un homosexual sau o lesbiană să facă parte din Biserică? Care este relevanţa faptului că din Biserică fac parte şi cei “adormiţi” în Hristos? Pot copiii să facă parte din Biserică, dacă da, de ce, iar dacă nu de ce nu? Ce înseamnă să fii exclus din Biserică sau ce înseamnă să fii exclus temporar din Biserică sunt întrebări la care trebuie răspuns cât se poate de clar. Care sunt temeiurile pentru care este cineva exclus din Biserică? Dacă nu contează rasa sau naţionalitatea, de ce există atâtea Biserici doar ale ţiganilor şi ale maghiarilor în ţara noastră?

Noul Testament face clar că nu poate exista un popor a lui Dumnezeu conform vechiului legământ şi un alt popor cu aceleaşi calităţi, dar care să respecte alte condiţii în noul legământ. Evreii intră în noul legământ respectând aceleaşi condiţii ca şi Neamurile: pocăinţa, credinţa în moartea şi învierea lui Isus Cristos Domnul. Nu ar trebui să existe două popoare a lui Dumnezeu, cu toate că Împărăţia cerurilor s-ar putea să fie mai largă sau complexă, dincolo de ceea ce noi deducem logic.

Tot aici trebuie tratat termenul legămînt, foarte uzitat în Bisericile evanghelice. În primul rând Dumnezeu este cel care a proiectat, efectuat şi respectat legământul. Legămîntul sau testamentul sau tratatul între două (sau mai multe) părţi era încheiat de două persoane ce nu erau egale ca putere sau poziţie şi vizau pacea, protecţia persoanelor şi relaţia dintre ele. Totdeauna Dumnezeu a iniţiat şi a pus condiţiile legămîntului.

Dacă cumva omul s-a obligat din nou să respecte Legea (Neemia, Ezra, Iosia) aceasta nu s-a făcut datorită faptului că cei trei conducători îl forţau pe Dumnezeu să încheie un tratat cu ei, ci pentru că legămîntul fusese rupt de poporul pe care îl conduceau, iar ei şi-a dat seama de greşeală şi voiau să o repare. Totdeauna Dumnezeu este superiorul şi din această cauză (care nu se poate schimba) noi nu putem iniția un legămînt cu el. El este cel care îl propune, l-a propus şi El îl respectă totdeauna.

Din punctul de vedere al eclesiologiei noi nu încheiem un legămînt în “apa botezului.” Legământul a fost încheiat deja, noi doar am acceptat condiţiile înainte de botez, iar botezul este o confirmare publică a acceptării legămîntului făcut de Dumnezeu prin Isus Cristos. Din această cauză în niciun caz nu se poate spune “am încheiat un legămînt cu Dumnezeu în apa botezului” pentru că asta ar însemna că noi am fi superiorii şi Dumnezeu a fost nevoit să încheie legămîntul cu noi pentru că noi ne-am botezat. Ori termenii în care se face legămîntul nu sunt ai noştri, ci ai lui Dumnezeu, jertfa a fost a lui Dumnezeu, condiţiile pentru respectarea legămîntului sunt stipulate de către Dumnezeu şi beneficiile prezente şi viitoare nu sunt ale lui Dumnezeu, ci sunt din partea lui Dumnezeu pentru noi, niciodată invers. Dumnezeu nu are nevoie de noi, noi avem nevoie de Dumnezeu.


[1] Această definiţie este agreată de STB Bucureşti, dar nu este unica şi nici cea mai bună definiţie a Bisericii