Un ţăran la New York


Ce spune tovarășul Nikita Sergheevici Hrusciov – tradus în limba engleză:

„Gentlemen, Mr. Chairman, we live on Earth not by the God’s grace neither by yours, but by strength and wisdom of our great people of the Soviet Union and all the peoples that fight… for their independence.
Independent voice of the people, the voice of truth that sounds and vill continue to soud. The end, the grave to colonial slavery! Off with it and bury it the deeper the better!”

În concepția liderilor – mai ales a celor din URSS – începând cu Lenin, continuând cu Stalin și Brejnev – URSS a eliberat popoarele, iar URSS nu era un sistem colonialist. Asta înseamnă să crezi orbește în comunism. Sau să crezi o minciună.

Știți că de fapt tovarășul Hrusciov s-a ocupat de implementarea politicii bolșevice în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană înainte de 1939.

Asta îmi aduce aminte de tovarășul – da, tot tovarăș am fost și cu el – colonel Costică Moise, comandantul UM 01589, membru supleant în CC al PCR – care ne amețea la întâlnirile cu comandantul (adică cu el) încât după întâlnirile astea spuneam între noi – în șoaptă – că ăsta chiar crede ce vorbește.

Periculos.

În afara comuniștilor sovietici turcii au încă impresia că ei au avut o misiune civilizatoare în istorie. Dovezi? Au mers de două ori la Viena… Ca și turcii care au încercat să meargă cam peste tot și peste toți, comuniștii, foștii sovietici, actualii ruși, ar merge peste tot și peste toți. Crimeea, Ucraina, iar acum mai nou Cuba, Venezuela. Și o să-și dea mâna cu China ce a rămas comunistă, confirmând proverbul Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.

Învățați, învățați, învățați…


Strategies & Tips for More Efficient Studying - First Things

Autorul acestui citat, Lenin, n-a fost prost. A fost doar comunist. Dar, ca mulți comuniști, și-a dat seama că puterea o dată acaparată nu putea fi păstrată doar cu forța. Trebuia și ceva știință. Ca urmare a lansat lozinca învățării. Susținută și local de Ceaușescu, care era dispus să învețe. Într-o anumită fază a evoluției sale.

N-am habar cum s-ar fi descurcat autoritățile comuniste dac-ar fi fost lovite de pandemie. Cert este că periodic clasa noastră a fost dezinfectată din cauza unor boli ce bîntuiau prin anii 60 ai secolului trecut. Cîteva zile făceam cursuri cu cei din C, înghesuindu-ne cîte trei într-o bancă. Singura dată cînd toate școlile au fost închise circa o săptămînă a fost cu ocazia inundațiilor din 1970. Nu că ar fi trebuit neapărat închise, dar cine știe cine și cum a gîndit măsura. Bucuria elevilor și a profilor!

Dar imperativul învățării a rămas valabil. Prin diferite metode. La noi se punea accentul pe memorare. Dacă aveai memorie bună și dacă acumulai destule cunoștințe se presupunea că le puteai folosi atunci cînd aveai nevoie de ele. La alții se punea accentul pe folosirea cunoștințelor disponibile fără atîta memorare. Pentru că acolo lumea cunoștințelor era mai neutră și mai deschisă. Adică cunoștința nu avea culoare politică sau încărcătură ideologică. Simplu.

Și așa am ajuns și noi în faza asta. După minciunile comuniste din anumite domenii, în care se aplica dictonul lui Lenin, am învățat să descoperim adevărul folosindu-ne materia cenușie. Am devenit independenți ideologic pentru că informația era liberă. Cel puțin aparent.

Dar acum în pandemie dincolo de libertatea și de necesitatea informației este nevoie și de o altă abordare a procesului de învățămînt. Nu de alta dar distanțarea, mascarea, explicarea, aprofundarea și verificarea cunoștințelor trebuie realizate în alte condiții.

Am înlocuit deja învățămîntul F.F. cu I.D.D., o operație mai degrabă cosmetică decît principială, așa că on-line-ul nu ne-a luat prin surprindere, mai ales că am comunicat prin rețelele de socializare de pe internet sau prin aplicațiile de comunicare existente. Ce ne-a luat prin surprindere la nivel macro a fost inabilitatea cadrelor didactice și a școlilor de a se adapta rapid la condițiile unui astfel de învățămînt și lipsa acută de interes a cursanților de la toate nivelele în participarea la ceva ce este catalogat mai degrabă ca fiind un experiment, nu o metodă de predare. De ce?

Pentru că multe școli nu dețin mijloacele necesare pentru o predare eficientă la distanță, pentru că elevii/studenții nu au capacitatea de a participa constructiv și ca urmare s-a ajuns la situații ciudate dar cu care unele școli s-au confruntat în trecut. Vezi situația noi ne facem că predăm, voi vă faceți că învățați. Efectele se vor vedea.

Au existat și măsuri luate pe moment care au simplificat procesul de învățămînt (predare-asimilare-verificare). De exemplu simplificarea bacului, eliminarea tezelor, eliminarea adeverințelor. Unde se vor opri astfel de măsuri și care vor fi criteriile ce vor aduce modificări. De exemplu, cum vei învăța medicină dacă nu vei face disecții pe cadavre? Care este importanța proiectelor practice? Vor trebuie ele eliminate, înlocuite sau se vor găsi alte modalități de realizare? Este necesară frecvența? Este necesar examenul pe stil vechi, adică în sală toată lumea (anul, grupa, etc) pe suport de hîrtie?

Vor prima examenele orale via internet? Sau colocviile? Examenul va fi în stil inchizițional sau în stilul interviului? Mai este nevoie de manuale?

La începutul anilor 80 am citit un material despre satul informatic. În Japonia s-a construit un sat experimental în care toate informațiile erau stocate informatic. Informația se putea multiplica la infinit fără costuri. Reacția era foarte rapidă, de fapt instantanee. Costurile foarte mici pentru că realitatea virtuală necesită costuri mici. Acest sat trăia în viitor. Nu știu cum au rezolvat școlarizarea. Dar ar fi interesant de aflat. Sau cel puțin interesant de aflat cum fac alții. Nu de alta, dar dacă nu se găsește un remediu eficient la pandemie și la efectele ei vom fi nevoiți să închidem școlile așa cum le știam pînă acum și să deschidem altceva. Sau să le reinventăm. Acum este un moment prielnic pentru o revoluție în învățămînt dictată de necesitățile beneficiarului, nu al furnizorilor sau al vreunei ideologii.

Omul va învăța încontinuu. Dar de cele mai multe ori învățămîntul nu este altceva decît practica transpusă în cuvinte, imagini, desene, ce sunt transmise ca o formă de teorie. Lipsa legăturii dintre practică și teorie duce la un învățămînt defect. După cum și lipsa unor metode de transmitere, asimilare, verificare eficiente vor duce la practici deficiente cu efectele negative de rigoare. Sunt de acord că învățăm din eșecuri, dar în condițiile date acum este mult mai bine dacă învățăm rapid din succesele altora. Nu ne putem permite prea multe greșeli din care să învățăm pentru că în pandemie greșelile costă scump și timpul nu se mai întoarce.

În cele din urmă cineva trebuie să definească ce înseamnă succesul în materie de învățare.

Noblesse oblige


sursa:http://www.keepcalm-o-matic.co.uk/p/keep-calm-and-noblesse-oblige-5/

Expresia se aplică în situația în care cineva face un gest mărinimos, neașteptat, ceva frumos cu toate că era de așteptat ceva rău. Noblețea obligă sau într-o altă formă mai actuală, dacă ești nobil nu faci ce face toată lumea, ci cu totul altceva, pentru că prin asta te deosebești de alții. Spunea cineva că tot din zona asta își trage originea cuvîntul fraier. Fraierul era gentlemanul austriac. Era domn, iar românii i-ar fi spus fraier, adică prost, că nu profita de situație. Mă uit azi la Austria, mă uit la România și încerc să văd cine a fost de fapt fraierul… Noblesse oblige!

Și acum despre politică și națiuni.

Primul război mondial a început nu din cauză că moștenitorul tronului a fost asasinat. Nu-i păsa nimănui în Austria de el. A început pentru că Austria voia teritorii și Rusia se opunea. Germania a intrat s-a amestecat unde nu-i fierbea oala. Dar în general, la declanșarea conflictului era vorba despre onoarea pătată a Austriei și de repararea ei. Cine nu crede să citească ultimatumul Austriei (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Austro-Hungarian_Ultimatum_to_Serbia_%28English_translation%29). Continuă lectura

Și Stalin privind spre Lenin zise:


Nu știu ce o fi zis Stalin că nu știu rusește. N-a avut cine să mă învețe. Dar cînd stau să mă gîndesc suna ciudat rusa din gura soră-mi prin anii 50-60.

Dar nu despre asta e vorba. E vorba de țara aiasta. Nostalgiile mușcă. Nostalgicii oftează prin iutiub și feisbuc. Suspin și eu, dar din alte motive.

M-am uitat la cîteva sute de minute de peliculă filmată între 1914 și 1944. Nenororicirile primului război mondial, al doilea. Am dat de un neamț ce a filmat pentru jurnalul de știri. Are trei filme, de fapt trei colaje. La finele celui de-al doilea apar soldați români și civili români. Al treilea este filmat doar în România, chiar dacă cu cîteva minute înainte de final spune că a intrat în Ungaria și că ce bune sunt șoselele ungurești de beton. Erau șoselele române  ocupate după diktatul de la Viena. Și apare un orășel din chipurile Ungaria. De fapt este orașul Dej. L-am recunoscut după biserica maghiară reformată calvinistă și strada în pantă. Din întîmplare am vizitat biserica în 2012. În dreapta imaginii prima clădire este acum o cofetărie mare cu terasă unde am băut un suc și am mîncat o prăjitură. Și ce a zis Stalin?

Înc-un pic.

L-am găsit pe autorul imaginilor pe net. Are o arhivă întreagă de filme, are 95 de ani și este pe Facebook. Trei filme, din care unul color apare pe situl Sibiului (http://www.sibiul.ro/forum/viewtopic.php?f=2&t=5030). În ele vedem Transilvania nemților și a noastră dinainte de război. Era frumoasă. Cu toate că existau țigani.

Și acum despre Stalin. Nu mă intereseazăî ce i-a spus lui Lenin. Mă interesează că tot mai mulți ne dorim un dictator, un alt Ceaușescu sau Stalin ca să facă ordine în țara asta. Nemții fără dictator au făcut Transilvania frumoasă. Noi nu putem? Musai unul să dea cu biciul? Nu cred.

Istoria, aşa cum o ştiu


sursa:http://poisonpage.blogspot.ro/2011/03/world-war-in-cartoons-by-illingworth.html

De când mă ştiu m-a pasionat istoria. Academică, ne-academică, reală, imaginară, romanţată, seacă, falsă sau adevărată. De mic copil l-am invidiat pe Mihai Viteazul a lui Bălcescu şi pe Alexandru Macedon (era idolul meu!), l-am plâns pe Ion-vodă cel Cumplit, i-am urât pe sarazinii ce îl atacau mişeleşte pe Roland şi aşa mai departe.

În clasa a IV-a învăasem pe de rost un fragment destul de mare ce descria intervenţia lui Mihai în bătălia de la Călugăreni, din Istoria romînlor supt Mihai-vodă Viteazul. Încă îl ţin minte. Am citit, am citit, am citit. Probabil că Lenin ar fi fost mândru de mine.

În clasa I am primit premiul doi, printre altele, o carte cu povestiri despre el. Una dintre primele întâlniri cu istoria sovietică, scrisă de sovietici. Nu l-am ajuns pe Stalin, dar l-am văzut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la Arad.

Am citit despre eroii sovietici: Ceapaev, care se lupta cu albii, Pavlic, copilul partizan ce secera nemţii cu automatul fără să clipească. Apoi eroii noştri: Vasile Roaită, Eftimie Croitoru, soldatul român ce s-a aruncat în aer odată cu mina nemţească pentru a salva podul de pontoane de peste Tisa. Evenimentele importante erau greva ceferiştilor de la atelierele Griviţa din 1933, greva de la Lupeni din 1929, Răscoala din 1907, Războiul de independenţă din 1878-79.

Ţin minte că serile le petreceam în familie, citind poezii de Alecsandri, Coşbuc, Eminescu şi cîntînd printre altele „Mai am un singur dor…” Mama ne-a cîntat o dată în şoaptă imnul regelui. Apoi am descoperit istoria naţională, eliberată parţial de chingile comunismului stalinist. Eroii revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania: Iancu şi cei 13 generali. La vârsta aceea nu am înţeles ce s-a întâmplat în Transilvania.

Am început să citesc Magazin Istoric, revista Lumea (fosta Timpuri Noi) şi bineînţeles manualele de istorie ale sorei mele mai mari cu şase ani. Când am împlinit patrusprezece ani şi am primit într-o duminică dimineaţa buletinul „într-un cadru festiv”, primul drum l-am făcut la Biblioteca municipală. Noroc că dumnica se închidea la ora douăsprezece!

Dar am devenit un client constant şi insistent. Depăşisem faza Dumas, căutam ceva mai mult. Am trecut la filosofie, dar nu m-a tentat prea mult. Critica raţiunii pure? Nu! Istoria era mai palpabilă. Nu ştiam ce vorbeam…

Apoi am început să pun cap la cap informaţiile provenite din familie: bunicii care veniseră într-o dimineaţă să-l întrebe pe tata dacă să intre sau nu în colectivă, unchiul care scăpase cu viaţă la alegerile din 1945 doar pentru că fugise pe fereastra din spatele secţie de votare atunci când la intrare se buluceau muncitori înarmaţi cu automate ruseşti, plimbările pe malul Mureşului din anii ’60 şi clădirea Tribunalului din Arad, păzită de o santinelă cu baioneta la armă şi semnele cu degetul peste buze făcut de tata cînd am întrebat în gura mare „Ce-i aici?”, etc.

va urma