La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

Demonul cu faţa albă (2)


Medicul specialist ne-a dat un număr de telefon în caz că mă hotărăsc să mă internez. Nu insistase, lăsîndu-se să alegem între Arad şi Timişoara pentru care ne-ar fi dat o recomandare. Aşa că, am periat internetul. Mă simţeam însă bine, cam la fel de bine ca înainte de a-mi face antigripalul. Am hotărît să nu o lungim cu decizia mai mult o săptămînă. Nu mai ştiu în a cîta zi am sunat-o.

Şocul m-a lovit însă a doua zi după vizita la doctor. Atunci am priceput sentinţa: pentru prima dată în viaţa mea simţeam că mor. Era ceva ireversibil şi inexorabil. Atîta timp cît am ştiut doar că „ceva” nu era în regulă cu abdomenul meu, dar nu aveam simptome ce mă deranjau, nu mi se părea că viaţa îmi era ameninţată. Vorba aia, creştin fiind, eram asigurat la cea mai bună şi cea mai mare companie de asigurări din univers. Puteam să îmi pun viaţa în primejdie, să mă gîndesc că o dată, cîndva se va sfîrşi. Dar nu acum! Acum însă situaţia s-a schimbat. Şi s-a schimbat dramatic. Preţul începea să urce pentru asigurarea asta! Era un sentiment de inutilitate, altul decît depresia. Era necesară o reevaluare rapidă a vieţii sau mai bine zis a ceea ce a mai rămas din ea. Oare cît mi-a mai rămas?

Molipsit de un prieten, încă din adolescenţă îmi număram şi evaluam „hibele.” Dacă treceam de 10 mă relaxam. Nu avea sens să le mai bag în seamă. Era inutil să lupt cu zece boli ce le purtam mai mult sau mai puţin latent în mine. Le ştiam, le ingnoram, asumîndu-mi riscurile tinereţii. Dar acum totul, absolut totul s-a schimbat. Așa că făghet ăbaut reacţia la auzirea că ai o boală terminală. Am trecut instantaneu peste negare pentru că ştiam că de patru ani cel puţin am trăit cu boala şi nu m-a învins.

Întrebarea acum nu era să merg la un alt medic să aflu o altă părere, ci să aflu rapid care sunt şansele mele şi cît mi-a mai rămas de trăit. Mă aflam deja într-o fază superioară. Apoi mai trebuia să evaluez ce aveam de făcut de aici încolo. Simţeam că ţin în mînă clepsidra vieţii mele, nisipul rămas de scurs trecea repede în cealaltă jumătate şi nu mi-a mai rămas era prea mult nisip. Nu puteam face abstracţie de aşa ceva, nu mai puteam intra în faza „negării bolii.”

În fine, după căutări pe net, după ce am cîntărit situaţia dacă mergem în Ungaria, la Timişoara sau la Arad, am ajuns la concluzia că varianta cea mai ieftină şi comodă era Aradul. Copiii erau la şcoală, aşa că lucrurile se complicau în cazul unei investigaţii departe de casă şi care dura o săptămînă. Am sunat-o pe domna doctor şi i-am comunicat ce am ales. Toate astea ne-au ajutat la viaţa de rugăciune. Nu ştiu dacă au fost mai multe, dar au fost mai la obiect. Era destul de greu de exprimat ce doream. Minunile nu le ţineam în buzunar şi nici nu voiam ca Dumnezeu să facă ceva de genul „hokus-pokus” doar ca eu să mă simt mai bine.

Deocamdată am ţinut totul secret, era destul de greu de mestecat la cald, darămite de înghiţit de alţii mai puţin implicaţi şi mai imaturi. Dar era o cursă contra-cronometru. Cel mai informat însă era Dumnezeu, mai ales că el ştia asta cu mult înainte de a afla eu.

Noroc că la şcoală era sesiune şi nu mai trebuia să-mi ţin cursurile. Era destul de greu să stau în picioare. Acum îmi explicam de ce era atît de greu să urc podul de la Grădişte în drum spre Betania. Nu mă dumiream de ce după circa 100 de metri simţeam că nu mai am tracţiune şi parcă mergeam pe loc. Era o senzaţie stranie. Nu duceam decît vreo două cărţi cu mine. Acum am înţeles: erau kilogramele în plus de la splina mărită.

Pe cînd eram hotărîţi să mergem la spital la Arad, sună Ida să ne întrebe ce a spus prietena ei de la eco. Se cam aştepta. Un doctor nu se sperie aşa uşor, mai ales că vede tot felul de cazuri. I-am spus ce şi cum şi că am ales varianta Arad. În aceiaşi zi ne sună din nou spunîndu-ne că a vorbit cu un prieten de-al ei din Cluj de la hemato. El putea face toate investigaţiile într-o zi, fără internare sau internare din aia de o zi, numai în scripte. Am sărit în sus. În percepţia mea, era un semn bun. Pune-te din nou pe telefoane! Am contramandat internarea la Arad şi ne-am contactat prietenii din Cluj spunîndu-le că venim într-o vizită fulger. Doamna doctor ne-a urat succes şi însănătoşire grabnică, am luat maşina şi am plecat la Cluj în aşa fel încît să putem fi a doua zi dimineaţa la analize fără să întîrziem. Bineînţeles că a doua zi dimineaţa l-am sunat pe doctor să-i spunem că nu găsim clinica. Avea o voce tînără. Greşisem doar direcţia şi cartierul. Bine cel puţin că oraşul era bun. Am luat un taxi şi n-am întîrziat mai mult de zece minute.

Corpul de clădiri era vechi de vreo sută de ani. Or fi fost frumoase cînd s-au construit… Ajungem în cabinet. E tînăr, brunet, tuns scurt, cu ochelari. Are o figură haioasă. Îi spun istoria cu vaccinul, cu analizele la care se uită şi mă ia la purecat. Un control amănunţit împreună cu stagiara. Mi-a palpat prudent splina. M-a palpat în zonele unde se găsesc ganglionii. M-a cîntărit. M-a întrebat de cînd am greutatea asta. „De cînd lumea…” M-a întrebat de antecedente, de cele ale familiei, dacă am făcut vreo transfuzie recent. Operaţii, unde lucrează soţia (ce lucra la un centru HIV), ce lucrez, ce medicamente am luat. S-a uitat şi la plombe, dar am apreciat că era serios şi meticulos. Doctor de doctor!

–         Transpiraţi noaptea?

Îl privesc întrebător uşor derutat.

–         Cîteodată…

–         Adică aşa încît să schimbaţi cîteva pijamale…

–         Nu. Chiar aşa nu!

–         Vi se imflamează picioarele?

–         Mai ales seara.

Apoi am plecat la analize, eco, plămîni şi după aceea ca o încununare a tuturor analizelor, apoteoza: puncţia. A preferat cea lombară. Raţiunea era simplă: dacă cea din stern nu este concludentă urmează lombara oricum, aşa că scurtăm suferinţa (zicea că nu e prea fain să vezi cum îţi înfige cineva ditamai acul în stern, sub ochii tăi) şi calea într-acolo. Îmi suna a „cum să ştiu eu calea într-acolo…?” La laborator coadă, dar nu prea lungă. O mulţime de oameni în diferite faze. Eu ca picat din lună. Ah, laboratoarele astea cu mirosurile lor specifice şi cu cozile lor! Mă culc pe pat în caz că pic lat, apoi mă înţeapă în deget pe un scaun. Ce-mi place chestia asta! De mic copil! Laboratorul arăta modern. Urina la veceu duhnea a clor.

Apoi restul. Clădirea afumată, cu pete pe tavan, pe alocuri tencuiala căzută lăsa să se vadă trestia din tavan. Nimic sau aproape nimic, nu era drept, curat. Totul avea o culoare greu de definit. Spital tipic din anii 80. Numai că eram în 2008. La eco era un tip în vîrstă ce părea să-şi fi încheiat socotelile cu viaţa. Pe la 60+, plictisit nevoie mare, necomunicativ. Aveam impresia că se încadra perfect la un exemplu de „prezent cu trupul, dar absent cu mintea.” Mi-a pasat nişte hîrtie igienică de cea mai proastă calitate să scap de substanţa cu care m-a uns. În rest, profesionist, nimic de zis. Eram în drum spre? Roetgen, plămîni. Probabil procedura standard, cu un aparat din epoca Dej, vrednic de aventuri mai hazoase tip „Deschiderea celui de-al treilea ochi”. Vrînd-nevrînd într-un spital ca ăsta îţi puneai nădejdea în divinitate că baza materială şi personalul nu îţi inspirau prea multă încredere.

După aceea ne-am dat întîlnire prin telefon cu doctorul în faţa biroului de la parter al asistentelor. În cea de-a treia clădire. Era clădirea spitalului, acolo unde urma să aibă loc cea mai intrusivă dintre investigaţii: extragerea de măduvă.

Corpul de clădire din care tocmai ieşisem, cel cu eco şi roetgen părea iadul. Dar, mă înşelam: comparativ cu clădirea în care intram nu aducea mai mult decît un banal purgatoriu. Aici, în acest corp, era IADUL.

Pe hol bolnavi în uniforme de deţinuţi. Adică pijamale în dungi, spălăcite şi demodate ce stăteau pe ei ca pe nişte …morţi. Fără să facă eforturi vizibile semănau cu nişte cvazi-legume aşezate pe canapele de metal cu pernele acoperite de muşama albastră, model 1960 tip „Policlinica de copii”. Au început să mă treacă fiorii. Zombii cu feţele nefiresc de albe reuşeau să se desprindă din captivitatea canapelelor pentru a se deplasa încet, discutînd în şoaptă. Păreau la fel de absenţi ca şi fraţii lor mai mari, morţii vii. Printre ei, pe lîngă ei, depășindu-i cu viteza luminii parcă, se învîrteau asistente tinere şi energice ce sporovăiau despre cîte o reţetă de mai-ştiu-eu-ce pentru a doua zi. Atitudinea lor total neafectată de tîrîtoarele ce colcăiau pe coridor contrasta cu starea de spirit ce mă invada agresiv. Păi de aia nu voiam eu să mă internez! Aici mirosea a moarte!

Din cînd în cînd suna cîte o sonerie, se aprindea cîte un bec colorat desupra uşilor saloanelor. Brusc de după uşa pe care scria „Tratamente” ieşea o asistentă cu seringa în mînă purtînd un garou albastru ca o jartieră nefiresc rătăcită. Se intersecta cu alta ce avea seringa goală. Aceiaşi detaşare, aceiaşi alură şi stare de bine. Îngeri sau demoni? Căuta din ochi o victimă. Cînd o găsea aceasta se lăsa la cheremul ei, întinzîndu-i ca hipnotizat braţul. Intravenos! Totul dura mai puţin de un minut. Ea pleca lăsîndu-şi victima în aceiaşi stare letargică. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Aveam să înţeleg după cîteva luni că era vorba de chimioterapie!

În ciuda rugăciunilor mele pline de foc dom’ doctor coboară de la etaj şi mă invită înlăuntru. I-am făcut semn Danei ce suferea împreună cu mine şi-şi pusese degetele piuă: se ruga pentru mine. Eu mă rugam să-mi dea Domnul putere să îndur toate astea şi lor să le dea destulă cunoştinţe în materie de medicină încît să nu mă chinuie degeaba.

Cam aşa s-a şi întîmplat. El a ales asistenta (Dana zicea că era şi stagiara), asistenta şi-a ales seringa şi acul. Din ăla gigantic de-ţi venea să le spui „Sincer? Cred că am greşit salonul!” Eu, adică victima, eram pregătit. Am luat poziţia „pentru luptă culcat” ca la tragerea cu armamentul din dotare, dar de data asta m-am culcat ca şi cînd aş fi fost stîngaci. Adică pe partea dreaptă. Dom doctor a ţipat puţin la o femeie între două vîrste ce tocmai deschisese uşa fără prea multă convingere căutînd probabil o asistentă: „Ce, la ce vă uitaţi, la un fund de bărbat? Afară!!!” Mă simţeam şi eu dintr-o dată foarte important. În fine era altcineva dat afară şi rămîneam eu. Parcă ar fi fost mai bine invers de data asta. Numai de data asta! Pînă şi doctorul părea destul de stresat.

Mai întîi mi-au făcut o anestezie. Ce m-a înţepat acul ăla! Au început să dea cu acul ăla de-a roata să fie o anestezie mai profundă. Nu aveam nimic de obiectat la asta! Ascultam cu atenţie indicaţiile domnului doctor. E bine să ştii de toate, poate ţi se oferă ocazia să practici. Vorba aia, tot doctor eram şi eu… Apoi, după ce am stat şi ne-am odihnit sau doar am aşteptat să-şi facă efect anestezia, cineva s-a dus după acul ăl mare. Am refuzat să privesc. Mi s-a spus să strîng din dinţi. Aveam eu o metodă mai bună: n-am habar cîţi îngeri or fi fost pe acolo, dar dracii au fugit toţi că n-am simţit durerea.

Am simţit cum scîrţîia cînd intra acul, m-a mai avertizat domnul doctor că „acuma o să doară,” dar m-a minţit. N-a durut. Era ca şi cînd mă împingea cineva cu ceva greu, dar nu durea. Ei se tot minunau când le spuneam că nu simt durerea. Fiecare cu toleranţa lui la durere! În fine, zice că e ultima împinsătură şi gata, au scos acul Am văzut picătura de măduvă cu sînge şi gata. M-au lăsat să îmi revin, să mă îmbrac, după care doctorul a spus că ne vedem la ora 12 treizeci să ne spună ce şi cum. Nu invers.

Am ieşit pe coridor. Dana era palidă. Totul, de la intrare, la ieşire, a durat două ore şi patruzeci de minute. Mare diferenţă faţă de cîteva zile de spitalizare. Ca de la cer la pămînt! Ce bine-i să ai prieteni! Am ieşit şi am mîncat nişte prăjituri şi am băut un suc la cofetăria de lîngă hemato. Două mașini de pompieri ieşiră cu sirene și girofaruri din clădirea de lîngă. Parcă eram pe altă lume. Sărbătoream ieşirea simultană din purgatoriu şi iad. Aş putea scrie un tratat despre asta!

Apoi ne-am întîlnit cu dom doctor pentru concluzii. S-a uitat la toate analizele. Rămînea doar fragmentul de măduvă ce urma să fie analizat la microscop. În funcţie de cum se mişcă cei de la laborator, va şti şi el să ne spună ceva. Să dăm telefon peste cîteva zile şi apoi o să ne vedem să stăm de vorbă serios. De parcă pînă acuma ne-am ţinut de bancuri! Este ceva, dar nu se ştie care e cauza. Nu e nevoie de tratament, dar în caz că starea de sănătate se înrăutăţeşte, să-l sun de urgenţă.

Nu ştiu cum arătam la spital, dar ajungînd la prietenii noştri am dat de un străin în baie. După cîteva secunde m-am dumirit. Eram eu. Stresul sau…

Demonul cu faţă albă (1)


Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, se uita la mine urcînd pe scară-n sus, undeva spre stînga. avea o faţă rotundă, albă, nefiresc de albă. Parcă eram în podul casei. Numai că nu semăna. Eu eram paralizat de groază. Nu puteam să mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. Eram năpădit de groază. N-aveam nici o putere asupra lui. A rîs batjocoritor şi a continuat să urce, dispărînd undeva sub acoperiş, unde de fapt nu mai era nimic. Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, soţ şi soţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva. A fost întîlnirea cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani. Iată cum a început:

Era în 2004. Am oprit la Salonta şi am cumpărat trei saci mari de cartofi. Doi pentru mine, unul pentru socrii. Am cedat ispitei: preţul era mai mic ca oriunde. I-am pus în portbagajul Daciei şi am plecat spre casă. Apoi la intrare în oraş mi-am adus aminte că ar trebui, dacă tot am ajuns aici, să plătesc internetul. O altă deturnare de la rutina itinerariului. Am făcut un mic ocol, îndreptîndu-mă spre blocul Intim, unde funcţiona mai demult alimentara cu acelaşi nume. Urma să intru din spatele blocului pe o stradă îngustă cu sens dublu, la un unghi de circa 30 de grade. M-am înscris pe banda din stînga, apoi am trecut pe contrasens ca să intru cît mai repede – dar, precaut, am revenit totuşi pe banda a doua de mers. Dacă cineva ieşea de pe strada pe care intram se asigura din stînga pentru că în dreapta lui nu trebuia să se afle nimic. Dacă nu avea la ce să cedeze trecerea intrînd pe strada principală, pe care eram eu, accelera fără să se mai uite în dreapta lui de unde presupunea pe bună dreptate că nu vine nimic. Dar tocmai de acolo m-aş fi aflat eu! Ca să nu mă ciocnesc frontal cu o maşină ce putea ieşi de pe strada respectivă am revenit pe banda a doua.

Ceea ce a urmat s-ar putea încadra la vorba unora: „Ceasul rău!” După ce am revenit pe banda a doua, am vrut să intru pe strada ce începea două benzi mai încolo spre stînga, dar în pană de viteză (eram într-a patra, am schimbat într-o treia dar am uitat de saci grei din portbagaj) am tăiat calea unei Dacii de culoare albastru Egipt cu care m-am întîlnit în spatele uşii mele dreapta spate. Bubuitură, geamul ţăndări în vreme ce maşina mea era pe două roţi – am crezut că mă răstorn. M-am oprit, am format poliţia şi mi-au spus să venim acolo dacă nu sunt victime. La poliţie tipul zice că nu avea mai mult de 60. Păi în oraş viteza maximă e 50. Inutil, nu era nici un radar pe fază. Fără carnet, cu amendă şi cu maşina avariată, aşa s-a încheiat ultimul drum la fostul meu de muncă de unde a trebuit să-mi recuperez cartea de muncă. Şi bătusem drumul datorită obtuzităţii şi lipsei de profesionalism al fostului meu angajator. Eram supărat. Am plecat spre asigurări. În drum tabla lovită mi-a tăiat cauciucul. Nu mai puteam merge niciunde. Am lăsat rabla în garajul unui prieten pe prima stradă după poliţie. Nu mai aveam tren decît noaptea tîrziu. Am stat la stop, cu speranţa că vreun cunoscut va trece pe acolo: premoniţie. La semafor rămîne în pana prostului un tip cu un Passat. Pe cînd şi-o rezolva cu un bidon ascuns în portbagaj îl întreb dacă nu e din Ghioroc. Era, aşa că mă ia şi pe mine. Ajung repede în faţa poliţiei din Ghioroc şi pînă acasă aproape fug. Frig de noiembrie, umezeală, întunerec. Mă culc obosit.

A doua zi dimineaţa observ pe picioare pînă la genunchi nişte pete roşii. Erau ciudate, cam cît o monedă de 10 bani şi semănau cu nişte mîzgălituri. Dana se îngrijorează şi mă ameninţă cu doctorul. În cele din urmă cedez şi îmi iau o trimitere la cardio. Aveam aritmie de cîtva timp pe bază de stres, toată viaţa fusesem anemic, ştiam că am o lipsă mare de calciu, aveam crampe la muşchii gambelor şi eram nevoit să sar noaptea din pat (mai ales dimineaţa) ca să nu rămîn blocat. Uneori mă trezeam noaptea că mă durea laba piciorului şi doar după un timp după ce mă ridicam în picioare şi îmi puneam un ciorap durerea se potolea. Nu îmi place să merg la doctor, dar cui îi place? În cele din urmă la control s-a constatat că nu am nimic la picioare, tensiunea era bună, pulsul la fel. Pentru orice eventualitate îi cerem doctorului de familie o trimitere la laborator şi nişte analize. O pagină şi jumătate. Fac analizele şi mă reîntorc la medicul de familie. Mă vede, se uită a analize şi îmi spune că sunt la limită, nu e nimic rău. Ca să mă pun pe picioare îmi recomandă polen şi calciu din orz verde. Din ăsta am mai luat, dar era din Japonia. Era foarte puternic.

Şi cu asta basta. Mă apucă depresia şi încep să desenez, să predau ceva istorie la facultatea penticostală din Arad, Betania. Apoi îmi apar pe picioare alte pete, dar nu le dau nici o importanţă. Dana vrea să mă duc la doctor din nou, eu îi spun că mă simt ok. În ultimul semestru la Oradea era nevoie să mă întind în pat între două ore de curs şi uneori mi se albea imaginea, dar nu ameţeam. Am pus-o pe seama altor lucruri. Apoi după cam doi-trei ani după plecarea din Oradea (dar făcînd naveta Ghioroc-Oradea o zi pe săptămînă) inima a început să îmi bată normal din nou. Am scăpat de aritmie. În prima iarnă am tăiat singur cu joagărul toate lemnele pentru a economisi banii, în fiecare dimineaţă de la ora 7 la 9 tăiam lemne, apoi le crăpam. În cele din urmă, nişte prieteni m-au cadorisit cu o drujbă electrică. În cinci minute tăiam cu fierăstrăul electric cît tăiam în două ore cu joagărul. Asta tehnologie!

Apoi am tradus A Handbook of Christian History a lui Hill şi cu banii am hotărît să ne punem încălzire centrală. Zis şi făcut. La sfîrşitul lunii ianuarie 2008 era gata. Pe la mijlocul lunii mi-am făcut vaccinul antigripal pe care ar fi trebuit să îl fac în noiembrie. După vreo trei zile, pe cînd se termina cu încălzirea am început să mă simt rău. Abia mă mai ţineam pe picioare. Luni dimineaţa gemeam în pat de durere. Mă durea în special în partea stîngă, sus la gît. Era limpede că durerile nu erau provocate de gît, nu tuşeam, nu aveam greţuri.

Trei nopţi la rînd am dormit singur, aşa ceva nu s-a întîmplat în toţi anii de căsnicie. Uneori dormeam în patru labe cu toate pernele sub mine. Mă strîngeam covrig, îmi schimbam poziţia, doar-doar mi-ar fi mai bine. Nu-mi era. În cele in urmă am luat legătura cu una din prietenele noastre de familie ce era doctoriţă. I-am descris simtomele plus ceva ce apăruse de mult timp, dar nu mă deranjase niciodată prea tare. Partea stîngă a abdomenului se întărise şi era mai proeminentă. Chestia asta se manifesta deja de cîţiva ani. Nu mai puteam mînca mai mult de o farfurie de felul doi şi cureaua a trebuit lărgită. Picioarele mi se umflau şi urmele lăsate de şosete erau extrem de proeminente la sfîrşitul zilei. Interesant că dimineaţa nu mai aveam nici o urmă şi picioarele reveneau la normal.

Am dedus că e ceva în legătură cu circulaţia. Mă dureau oasele fluierului piciorului pe interior dacă apăsam destul de uşor cu degetul şi petele de pe picioare nu mai dispăruseră. Ida, că aşa o chema pe prietena noastră îmi spuse că abdomenul tare e un semn nasol. Asta ştiam şi eu, dar l-am ignorat pentru că eram de principiu că la doctor mergi doar cînd nu mai poţi. Sistemul românesc, aşteptarea, plicul şi felul cum era tratat bolnavul m-a făcut să rezist. Acum însă nu mai aveam de ales. În cele din urmă i-am cerut medicului de familie o trimitere la eco. M-am programat pe miercuri la un cabinet privat, o cunoştiinţă a Idei. Celălalt cabinet la care fusesem nu mai avea locuri libere.

Miercuri aveam şi examen, dar mi-am lăsat soţia la supravegheat după ce am prevenit studenţii. Am plecat la cabinet, m-am anunţat şi asistenta a spus că mă va chema la ora la care eram programat. Am tot aşteptat, ora a trecut, alţi pacienţi se înghesuiau la uşa cabinetului. Oricum era mai bine să aştept să vină şi Dana. În cele din urmă, după aproape două ore a apărut şi ea şi am intrat. Asistenta că „de ce nu am venit să îi spun”: bătaie de joc. Oare nu cu ea vorbisem? Doctoriţa mă ia la întrebări:
–    Analizele? Şi a întins mîna după ele.
–    Ce analize?
–    Cum ce analize? Analizele pe care le-aţi făcut!
–    Nu am făcut niciun fel de analize.
–    Trimiterea! Cum nu aveţi analize? Atunci de ce aţi venit?
–    Am venit pentru că mă simţeam rău, pentru că am mai avut probleme cu inima şi vrem să vedem dacă e de la inimă.
–    Dezbrăcaţi-vă şi întindeţi-vă pe pat.

M-am dezbrăcat pînă la brîu, mi-a pus senzorii şi mi-a făcut o electrocardiogramă. Nimic suspect. A continuat cu o ecografie la arterele picioarelor. Monitorul era gigantic şi color, echipamentul de ultimă oră. Nimic. Apoi a continuat cu o ecografie abdominală.
–     Ficat ok, fiere nelocuită, aaa… Ce splină! Aveţi o problemă. Splina e foarte mărită.
Habar n-aveam ce însemna asta.
–    Trebuie să vă internaţi de urgenţă!
Am privit-o cu neîncredere. Serios?!
–    E grav, vă recomand de urgenţă internarea, aveţi leucemie. Ar trebui să mergeţi acum la spital!
–    Nu mă internez! Nu putea să mă convingă pe mine veteranul tuturor spitalelor Aradului din vremea copilăriei. Dacă intru în spital, acolo mor. Nici nu mă gîndesc!

Ea a tot insistat, eu am tot refuzat. În cele din urmă mi-a recomandat să îmi fac un test de sînge în regim de urgenţă şi apoi să mă vadă un specialist hematolog. A sunat şi m-a programat. Mi-a recomandat să-mi fac analizele pînă ajungeam la specialist. Am plecat direct la laborator. Le-am dat trimiterea, le-am explicat despre ce e vorba, mi-a luat sînge şi am aşteptat.

Glumeam şi făceam haz de necaz ca să mai treacă vremea. Cum să am leucemie! De ce să am leucemie? Au fost înţelegători. În aproximativ jumătate de oră aveam rezultatele. O tipă la vreo treizeci plus în halat alb a ieşit cu hîrtia şi ne-a întrebat:
–    Aţi dori să vă interpretez rezultatele?
–    Dacă se poate…
–    Rezultatele arată o procent mare de limfocite, mult peste normal. Aceasta înseamnă că aveţi o boală de sînge. Ar trebui să vă vadă un specialist.
–    Am făcut o rezervare.

Mi-a pierit tot cheful. Am plecat acasă. Trebuia să ajungem seara la specialist. Acasă ne-am mai uitat pe pagina cu analizele. Pe partea dreaptă erau listate rezultatele de la ultimele analize, făcute cu patru ani în urmă, cînd medicul de familie îmi spusese că nu-i mare bai: erau aproape identice. Concluzia? Aveam leucemie de mai bine de patru ani, dar nu am ştiut. O fi fost mai bine sau mai rău? Sentimente amestecate faţă de doctorul de familie…

Am ajuns şi la specialist. Am aşteptat cam o oră, am discutat cam 15-20 de minute. Situaţia stătea în felul următor. După ce m-a palpat şi s-a convins că splina mea e mare mi-a explicat care e mecanismul de dezvoltare al globulelor. Trebuia să constate ce determină numărul mare de limfocite. Aceasta se putea face doar în spital timp de o săptămînă cel puţin. Excludeam varianta internării, dar nu cred că de data asta puteam să o evit. Dana a întrebat-o ce fel de proceduri implică. Numai intrusive. Cuvîntul m-a făcut să mă simt total inconfortabil. Adică: puncţii, analize de tot soiul. Nu este exclusă operaţia.

Cum poţi să scapi de leucemie printr-o operaţie, nu îmi puteam imagina! Eram şocaţi. De obicei indiferent ce îmi spune cineva, indiferent ce grav ar fi fost, îmi ia cam 24 de ore pentru a conştientiza gravitatea situaţiei. Nu ştiu de unde mi se trage sau dacă este un avantaj sau un dezavantaj.

Mi se părea că mai repede mor decît să trec prin toate procedurile într-un spital în care am mai fost internat cînd aveam şase ani şi am petrecut de două ori cîte două săptămîni.